Unjust enrichment claim for unpaid public works dismissed on appeal due to illicit execution of works in breach of procurement rules

Şedinţa publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C.A. S.A., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAŢIONALA DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - DIRECŢIA REGIONALĂ DE DRUMURI SI PODURI BUCUREŞTI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 383.390,84 RON, care urmează a se actualiza până la data plăţii efective în funcţie de rata inflaţiei şi care se compune din 93.742,82 RON, conform facturii CNF nr. x/21.01.2016 şi din 289.648,02 RON, conform facturii CNF nr. y/21.01.2016; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data scadenţei până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetentei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a solicitat declinarea competentei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.

S-a invocat, de asemenea, excepţia conexităţii, faţă de dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în care Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti este reclamantă şi S.C. A. S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar B.., este pârâtă, având în vedere că între obiectul şi cauza cererilor există o strânsă legătură - cele doua acţiunii au la bază executarea lucrărilor aferente contractului nr. x/02.08.2011 "Reparaţii pod pe DN 1 km 114 - 392 peste Valea la Posada".

Pârâta a invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat, arătând că decizia nr. 1379/23.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti se bucură de autoritate de lucru judecat, iar o nouă analiză a aspectelor dezlegate definitiv nu mai este posibilă.

La termenul din 05.06.2019 instanţa a respins excepţiile necompetenţei sale funcţionale şi conexităţii şi a calificat drept apărare de fond excepţia autorităţii de lucru judecat.

Prin sentinţa civilă nr. 1696/10.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar B.., a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1929/A din 19 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, S.C. A. S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar B.., a declarat recurs.

În motivare, a susţinut că argumentele invocate de instanţa de apel în sprijinul soluţiei adoptate sunt evocate pentru prima dată în motivarea deciziei recurate.

A arătat recurenta că asemenea motive nu au fost invocate anterior nici de pârâtă prin întâmpinarea sau apărările expuse în fata instanţei şi nici de instanţa de judecată, din oficiu.

Or, raportat la natura şi importanţa argumentelor reţinute de instanţa de apel, acestea trebuiau în mod obligatoriu puse în discuţia pârtilor anterior pronunţării hotărârii, pentru a se garanta si respecta dreptul la apărare (astfel cum este el statuat de art. 6 din C.E.D.O., art. 24 alin. (1) din Constituţia României şi art. 6, art. 9 alin. (2), art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi (5) şi art. 15 C. proc. civ.).

În opinia recurentei, procedând astfel, instanţa de apel a încălcat normele de drept care garantează dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi principiile de bază ale procesului civil (contradictorialitatea, oralitatea, egalitatea de arme, dreptul la apărare).

A subliniat recurenta că motivele reţinute de instanţa de apel sunt străine de natura cauzei, îndepărtându-se de la temeiul de drept al acţiunii, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză, ale cărei condiţii nu au fost analizate, curtea de apel reţinând că examinarea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză nu se mai impune a fi făcută.

În acest sens, a susţinut că instanţa de apel nu i-a analizat motivele de apel si condiţiile legale ale îmbogăţirii fără justă cauză, ci a invocat propriile argumente şi motive, care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor.

Potrivit recurentei, instanţa de apel era obligată să supună discuţiei părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept pe care dorea să o invoce, obiectul şi limitele procesului civil fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Motivele reţinute de instanţa de apel nu puteau fi în mod legal invocate pentru prima oara prin motivarea deciziei pronunţate, fără a i se da posibilitatea să le cunoască şi să le combată, privând-o astfel de un grad de jurisdicţie.

O altă critică adusă de recurentă deciziei atacate, vizează încălcarea normelor de drept material.

Concretizând, a susţinut că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, realizarea unor lucrări după expirarea termenului de execuţie prevăzut în contractul de achiziţie publică de lucrări care sunt prevăzute în contract nu echivalează cu execuţia ilicită a unor lucrări, în afara contractului.

Astfel, a arătat că pentru lucrările executate în baza unui contract de achiziţie publica, dar cu întârziere, nu era necesară parcurgerea unei noi proceduri de achiziţie publică (un nou contract sau un act adiţional la cel iniţial), în contract fiind prevăzute penalităţi de întârziere.

Potrivit recurentei, lucrările executate a căror contravaloare a solicitat-o prin acţiune sunt cele menţionate în contract, care au făcut obiectul procedurii de achiziţie publică în baza O.U.G. nr. 34/2006.

În acest sens, a arătat că o parte din lucrările care fac obiectul pretenţiilor sale au fost executate în termenul prevăzut în contract, doar facturile fiind emise după împlinirea termenului, aspect neluat în considerare de instanţa de apel.

Astfel, chiar dacă pentru unele lucrări a fost depăşit termenul contractual, nu din culpa ei, ci a intimatei, acest aspect nu schimbă cu nimic regimul juridic al acestora, putând fi acordate, eventual, penalităţi de întârziere conform contractului.

A arătat recurenta că şi-a întemeiat acţiunea pe îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât prin decizia civilă nr. 1379/23.03.2017, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că îşi poate valorifica creanţa constând în contravaloarea acestor facturi în alt cadru procesual decât răspunderea civilă contractuală.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în speţă sunt întrunite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, susţinând, în esenţă, că intimata este beneficiara unor lucrări real executate, acceptate şi recunoscute de ambele părţi, pentru care nu a plătit nicio sumă de bani, patrimoniul acesteia mărindu-se, în detrimentul patrimoniului său, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, pe care le-a enumerat, dar şi că acţiunea are un caracter subsidiar, aşa cum prevede art. 1348 C. civ., în condiţiile în care a uzat deja, fără succes, de acţiunea în răspundere contractuală, instanţele reţinând cu putere de lucru judecat ca are dreptul de a apela la o altă instituţie juridică.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în condiţiile în care se poate susţine că intimata ştia la momentul la care a adresat solicitarea de efectuare a lucrărilor că era necesară încheierea unui contract de achiziţii publice.

Mai mult, a arătat că intimata îşi invocă în mod nelegal propria culpă, justificând refuzul plăţii lucrărilor prin prisma depăşirii termenului contractual, pe care ea însăşi a cauzat-o, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

În final, a susţinut că a accepta argumentele instanţei de apel, care stau la baza soluţiei pronunţate, ar însemna a se da gir unui procedeu abuziv si arbitrar din partea intimatei.

Este de neconceput ca o autoritate a statului să refuze plata unor lucrări recunoscute si acceptate atât sub aspectul realizării efective a lor, cât si sub aspect valoric, pentru care a alocat resurse financiare, umane şi numeroase utilaje.

În plus, a arătat că urmare a refuzului intimatei de a plăti, nu şi-a putut plăti la termen proprii furnizori, astfel că reaua-credinţă a părţii adverse trebuie sancţionată prin admiterea acţiunii.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia recurată, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul, reţinând, în esenţă, că situaţia de fapt invocată de apelantă nu poate fi considerată un fapt juridic licit, pentru că s-ar legitima încălcarea unor prevederi legale al căror rol este tocmai acela de a asigura respectarea interesului public; or, nefiind îndeplinită această condiţie, nu se mai impune analiza celorlalte condiţii ale îmbogăţirii fără justă cauză.

Recurenta a criticat hotărârea instanţei de prim control judiciar, arătând că aceasta nu i-a analizat motivele de apel si condiţiile legale ale îmbogăţirii fără justă cauză, ci a invocat propriile argumente şi motive, care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, încălcând astfel normele de drept care garantează dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi principiile de bază ale procesului civil, întemeindu-şi soluţia pe motive străine de natura cauzei, îndepărtându-se de la temeiul de drept al acţiunii, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză.

În analiza acestui motiv de recurs, care apreciază că poate fi circumscris atât celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât şi celui prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol, instanţa supremă notează că reglementarea principală a îmbogăţirii fară justă cauză face obiectul art. 1345-1348 C. civ., compunând secţiunea a 3-a a Capitolului III ("Faptul juridic licit"), din Titlul II ("Izvoarele obligaţiilor") al Cărţii a V-a ("Despre obligaţii").

Art. 1345 C. civ. consacră legislativ îmbogăţirea fără justă cauză ca fapt juridic licit, izvor de obligaţii.

Condiţiile acestui fapt juridic licit sunt: îmbogăţirea, însărăcirea, corelaţia îmbogăţire-însărăcire, lipsa cauzei juste şi buna-credinţă a îmbogăţitului.

Aşa cum judicios a reţinut şi curtea de apel, înainte de a se trece la examinarea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, trebuie analizată îndeplinirea condiţiei premisă, şi anume aceea de a ne afla în prezenţa unui fapt juridic licit.

Aceasta, întrucât numai un fapt juridic licit poate reprezenta izvor de obligaţii în sensul art. 1345 C. civ. şi poate fundamenta actio de in rem verso.

În speţă, curtea de apel a apreciat că nu este îndeplinită această condiţie esenţială, reţinând că "fapta apelantei-reclamante care, în baza adresei pârâtei nr. x/24.09.2015, prin care i s-a precizat că: vă comunicam acordul CNADNR S.A. pentru adoptarea măsurii precizate în perioada 28.09.2015 ora 10:00 - 02.10.2015, ora 12:00, a procedat la realizarea unor lucrări în beneficiul unei autorităţi publice locale, deşi cunoştea că pentru acest tip de lucrări era absolut necesară încheierea unui contract de achiziţii publice, are caracter ilicit."

Criticile recurentei, în sensul că hotărârea curţii de apel este nelegală, întrucât instanţa nu a pus în discuţia părţilor acest aspect, nu sunt întemeiate, atât timp cât, raportat la limitele învestirii, aceasta avea de analizat incidenţa în cauză a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză.

Or, aşa cum am arătat şi în precedent, pentru a se putea invoca îmbogăţirea fără justă cauză, este necesar ca aceasta să se grefeze pe un fapt juridic licit.

Aşadar, contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel nu a avut în vedere motive noi, care nu au fost invocate de părţi şi nu au fost puse în discuţia acestora, ci a procedat la analiza incidenţei în cauză a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, temei juridic pe care reclamanta a înţeles să îşi întemeieze demersul judiciar.

Constatând că nu suntem în prezenţa unui fapt licit, izvor de obligaţii, în mod corect a apreciat curtea de apel că nu se mai impune analiza celorlalte condiţii.

Aşa fiind, criticile recurentei, în sensul că instanţa de prim control judiciar a încălcat normele de drept care garantează dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi principiile de bază ale procesului civil şi şi-a întemeiat soluţia pe motive străine de natura cauzei, sunt lipsite de fundament.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că lucrările executate a căror contravaloare a solicitat-o prin acţiune sunt cele menţionate în contract, care au făcut obiectul proceduri de achiziţie publică în baza O.U.G. nr. 34/2006 şi, chiar dacă pentru unele lucrări a fost depăşit termenul contractual, nu din culpa ei, ci a intimatei, acest aspect nu schimbă cu nimic regimul juridic al acestora, putând fi acordate, eventual, penalităţi de întârziere conform contractului, nefiind necesară încheierea unui nou contract de achiziţie publică.

Înalta Curte constată că, separat de faptul că recurenta nu a indicat normele de drept material a căror încălcare o reclamă, toate aceste critici, pe care aceasta a înţeles să le dezvolte subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reprezintă, în realitate, trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat.

Astfel, autoarea căii de atac, fără a indica normele legale încălcate sau greşit aplicate, solicită instanţei de recurs să constate că lucrările executate a căror contravaloare a solicitat-o prin acţiune sunt cele menţionate în contract, care au făcut obiectul proceduri de achiziţie publică în baza O.U.G. nr. 34/2006.

Or, modalitatea în care instanţele de fond au interpretat elementele de fapt şi probele administrate nu poate fi reevaluată în calea de atac nedevolutivă a recursului, analiza în această etapă a procesului fiind una care poartă doar asupra legalităţii deciziei pronunţate în apel.

Reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în baza probelor administrate nu este posibilă, situaţia de fapt stabilită constituind o premisă ce nu mai poate fi repusă în discuţie, în cadrul controlului de legalitate pe calea recursului.

Nici criticile potrivit cărora în speţă sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv mărirea patrimoniului intimatei în detrimentul patrimoniului său şi caracterul subsidiar al acţiunii nu sunt apte să conducă la admiterea recursului, de vreme ce soluţia instanţei de apel a fost fundamentată pe premisa că în speţă nu este incidentă instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât faptul juridic invocat este unul ilicit.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în condiţiile în care intimata îşi invocă în mod nelegal propria culpă, justificând refuzul plăţii lucrărilor prin prisma depăşirii termenului contractual, pe care ea însăşi a cauzat-o, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

Înalta Curte constată însă că raţionamentul juridic pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia nu a fost construit pe analiza culpei părţilor în întârzierea efectuării lucrărilor, pentru a se putea susţine cu temei că a fost încălcat principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria sa culpă.

Astfel, fără să analizeze şi să acorde valoare juridică atitudinii culpabile sau nu a părţilor în realizarea cu întârziere a lucrărilor, curtea de apel a reţinut că, fiind executate după expirarea termenului contractului, pentru realizarea respectivelor lucrări se impune, conform legislaţiei specifice, încheierea unui nou contract de achiziţie.

În ceea ce priveşte critica recurentei conform căreia instanţa trebuie să sancţioneze reaua-credinţă a intimatei, instanţa supremă reaminteşte că potrivit art. 1345 C. civ., "cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire (...)"

Prin urmare, una dintre condiţiile invocării îmbogăţirii fără justă cauză este tocmai caracterul neimputabil al îmbogăţirii.

Aşadar, această critică nu serveşte obiectivului urmărit de recurentă, şi anume admiterea recursului, cu consecinţa admiterii acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără just temei, ci dimpotrivă, nu face altceva decât să plaseze acţiunea în afara prevederilor care reglementează această instituţie civilă.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu justifică măsura casării deciziei atacate, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 1929/A din 19 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iulie 2020.