Exclusion of general civil law nullity claims by the specific revocation action under the Insolvency Law

Şedinţa publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului de faţă,constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă la data de 31 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L., D. S.R.L. şi E., a solicitat instanţei să dispună:

1. în principal, constatarea nulităţii absolute a transferului de proprietate asupra bunurilor imobile din patrimoniul S.C. A. S.R.L. către C. S.R.L., ulterior către D. S.R.L., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, respectiv revenirea în patrimonial S.C. A. S.R.L. a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare încheiate;

2. în subsidiar, constatarea caracterului simulat a contractelor de vânzare încheiate între S.C. A. şi C. S.R.L.;

- constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părţi şi menţionate mai jos, având ca efect ulterior transferul acestora către D. S.R.L.;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv revenirea în patrimoniul S.C. A. S.R.L. a imobilelor ce au făcut obiectul contratelor de vânzare încheiate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1235 şi următoarele şi art. 1775 C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 108 din data de 18 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VII-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul secţiei a VII-a Civile a Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 1629 din data de 28 martie 2017, pronunţată dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VII-a Civile a Tribunalului Bucureşti, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti, s-a constatat ivit conflictul negativ de competentă şi s-a dispus înaintarea cauzei în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă către Curtea de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 75 din data de 12 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Dosarul a fost restituit Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind înregistrat sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 257/2018 din data de 17 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. (în insolvenţă), prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., ca lipsită de interes.

A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta E.(în insolvenţă), prin lichidator judiciar CLI. F., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fară calitate procesuală pasivă.

A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 119A din 28 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei-pârâte E.

A respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 257 din data de 17 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E., ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoana lipsită de capacitate de folosinţă.

A respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar CLI "G." împotriva sentinţei civile nr. 257 din data de 31 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.R.L. şi D. S.R.L., prin administrator judiciar H., ca nefondat.

La data de 18 martie 2019, reclamanta S.C A. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei civile anterior menţionate. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 martie 2019.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând, sub un prim aspect, că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., prin neanalizarea explicitării motivelor invocate prin acţiunea de fond, producându-se, astfel, o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii recurate (art. 175 din C. proc. civ.).

Recurenta-reclamantă a precizat că nu a schimbat, prin formularea cererii de apel, obiectul sau cauza juridică a cererii de chemare în judecată, ci a arătat, în concret, care sunt prevederile legale imperative eludate, a detaliat argumentaţia din cererea introductivă şi a completat probatoriul cu privire la cauza ilicită şi caracterul simulat al contractelor în cauză, arătând în ce constă fraudarea legii, invocată în raport cu dispoziţiile art. 1237 din C. civ., în cuprinsul paginilor 4-5 din cererea de chemare în judecată,

A mai arătat că, potrivit deciziei nr. 28/2015 pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care decizia recurată nu face absolut nici o referire, instanţa supremă a stabilit că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă".

Decizia anterior menţionată mai arată că precizările aduse pretenţiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absenţa pronunţării primei instanţe asupra respectivelor pretenţii, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum (paragraful 52 din considerentele deciziei nr. 28/2015 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Aşadar, a considerat că instanţa de apel nu a analizat probatoriile administrate şi nu s-a pronunţat cu privire la caracterul vădit nelicit al operaţiunii frauduloase probate în apel, din patrimoniul recurentei-reclamante fiind scoase 12 imobile, fără plata vreunui preţ, de către afiliata dobânditoare C. S.R.L. şi, totodată, a fost retrasă suma de 5.400.000 de RON, sub pretextul facturii de avans nr. x/30.10.2012, emisă în absenţa vreunei justificări contractuale sau a existentei vreunei prestaţii care să justifice plata.

A precizat că, în acest mod, au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 2 din Legea nr. 85/2006, prevederile imperative ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 ale art. 6 alin. (1) şi (2), art. 10 alin. (1)-(3), art. 21, art. 22, art. 25 din Legea 82/2000, prevederile imperative ale Ordinului nr. 2634 din 09.12.2015, respectiv Lit. (A) pct. 1 la 26, dar şi dispoziţiile art. 241 din C. pen. referitoare la bancruta frauduloasă şi ale art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005.

A mai arătat că solicitările cuprinse în cererea de chemare în judecată s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 1235, art. 1237 si art. 1238 alin. (2) din C. civ.

În esenţă, după ce a realizat o trecere în revistă a situaţiei de fapt incidente, recurenta-reclamantă a precizat că, în speţă, cauza actelor juridice a căror anulare o solicită este:

(i) ilicită, fiind contrară legii şi ordinii publice (art. 1236 alin. (2) C. civ.), cu încălcarea prevederilor art. 2324 alin. (1) C. civ. (dreptul de gaj general al creditorilor), respectiv a prevederilor art. 2 din Legea 85/2006 referitoare la interesul ocrotit de această lege, care este unul colectiv/obştesc, aspectul arătat atrăgând incidenţa sancţiunii nulităţii absolute;

(ii) ilicită, în sensul art. 1237 C. civ. - întrucât se eludează dispoziţii legale imperative (art. 2 din Legea nr. 85/2006, prevederile imperative ale art. 2 alin. (1) din Legea 82/1991 a contabilităţii, ale art. 6 alin. (1) şi (2), art. 10 alin. (1) şi (3), art. 21, art. 22, art. 25 din Legea 82/2000, prevederile imperative ale Ordinului nr. 2634 din 09.12.2015, respectiv Lit. (A) pct. 1 la 26 şi dispoziţiile art. 1470 C. civ.);

(iii) simulată/ocultată (art. 1289 C. civ.), sub pretextul unor contracte de vânzare-cumpărare aparent licite ascunzându-se o liberalitate în beneficiul unei societăţi afiliate (C. S.R.L), fiind scoase, fără plată, din patrimoniul recurentei-reclamante, cele 12 imobile, în detrimentul intereselor legitime ale creditorilor recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă a invocat, în susţinerea cererii de recurs, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente de către instanţa de apel, prin neanalizarea, în mod real, pe fond, a susţinerilor şi probatoriilor administrate în apel.

În plus, a considerat că în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, a apreciat ca nelegală invocarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a formulat apel în cauză, iar aspectul nu a fost invocat din oficiu de către instanţă, ca motiv de ordine publică.

A precizat că, în raport cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., considerentele sentinţei cu privire la admisibilitatea acţiunii în constatare a nulităţii actelor ce fac obiectul prezentei cauze, promovate de către administratorul/lichidatorul judiciar al recurentei-reclamante pe calea dreptului comun, cu referire la cauza nelicită şi caracterul simulat, au intrat in puterea lucrului judecat, sub acest aspect hotărârea apelată rămânând definitivă.

A susţinut că nu poate fi absolutizată prevalenţa căii de atac prevăzute de reglementarea specială a art. 79 din Legea nr. 85/2006, în detrimentul exercitării accesului la justiţie, în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, aceste remedii putând, în realitate, să coexiste.

Din această perspectivă, a considerat vădit incorecte şi nelegale considerentele prin care se evită analizarea pe fond a cauzei nelicite a contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere, sub pretextul unei pretinse invocări de către reclamantă a propriei turpitudini, atunci când se dovedeşte caracterul fictiv al contractelor şi neachitarea preţului, fiind încălcate dispoziţiile imperative ale art. 25 lit. b), c) şi e) din Legea nr. 85/2006, ignorându-se împrejurarea că lichidatorul judiciar acţionează, în cazul acestui tip de cerere de chemare în judecată, în numele şi în interesul creditorilor recunoscuţi în procedura de insolvenţă/faliment.

A mai considerat nelegale şi considerentele de la pag. 14, alin. (4)-(6) din hotărârea recurată, pe de o parte, întrucât prin acestea se încearcă o justificare a neanalizării pe fond a susţinerilor şi probatoriilor administrate, din care rezultă cauza ilicită a contractelor de vânzare cumpărare în litigiu (aspect ce se încadrează în motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), iar pe de altă parte, întrucât sunt încălcate dispoziţiile imperative ale art. 2 alin. (1) din Legea contabilităţii, art. 6 alin. (1) şi (2), art. 10 alin. (1)-(3), art. 21, art. 22, art. 25 din Legea nr. 82/1991, dar şi prevederile imperative ale Ordinului nr. 2634 din 9 decembrie 2015, respectiv lit. (A) pct. 1 - 26, care condiţionează emiterea valabilă a unei facturii fiscale de existenţa documentelor justificative care să ateste existenţa, realitatea şi efectivitatea prestaţiilor în cauză.

În acest sens, a menţionat că instanţa de apel nu a analizat susţinerile şi dovezile din care rezultă că intimata-pârâtă C. S.R.L nu avea resursele financiare şi de personal care să justifice executarea unor lucrări/prestaţii şi, implicit, emiterea facturii de avans în cuantum de 5,4 milioane de RON, iar intimata-pârâtă menţionată, prin întâmpinarea depusă în apel, nu a contestat şi nu a administrat nici o contraprobă prin care să infirme susţinerile recurentei-reclamante referitoare la inexistenţa unei justificări economice pentru emiterea unei aşa-zise facturi de avans, recunoscând, implicit, temeinicia susţinerilor recurentei.

Din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a textului art. 1289 alin. (2) C. civ.:

"Cu toate acestea contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond pentru încheierea sa valabilă.".

A precizat că un astfel de contract secret/simulat de donaţie fraudează dispoziţiile legale care instituie dreptul de gaj general al creditorilor, încalcă principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a recurentei-reclamante, contravine obiectului său de activitate, eludează dispoziţiile fiscale imperative aplicabile şi încalcă condiţiile obligatorii pentru manifestarea de voinţă a asociaţilor în cadrul AGA, fiind nesocotite dispoziţiile actelor constitutive.

Prin urmare, a considerat întemeiată cererea de constatare a nulităţii absolute a actului public/aparent şi de repunere în situaţia anterioară, ca urmare a ineficienţei juridice a actului simulat,

În concluzie, recurenta - reclamanta a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii apelate şi constatarea nulităţii/ineficienţei transferului patrimonial al imobilelor, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară şi revenirea imobilelor în patrimoniul recurentei-reclamante.

Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil, iar susţinerile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în cauză nefiind identificate motive de casare de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 20 martie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia preşedintelui completului de judecată din data de 13 mai 2020, a fost fixat termen în şedinţă publică la data de 10 iulie 2020, în vederea repunerii pe rol a cauzei, reluării judecăţii şi soluţionării recursului.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Acţiunea introductivă a avut ca obiect, în principal, cererea reclamantei, formulată prin administrator judiciar, de constatare a nulităţii absolute a transferului de proprietate asupra unor bunuri imobile din patrimoniul reclamantei, către alte societăţi din grupul reclamantei, şi, ulterior, a transferului proprietăţii imobilelor de la acestea din urmă, către o societate terţă, invocându-se cauza ilicită a actelor de vânzare-cumpărare, prin fraudarea legii.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1235 C. civ., 1237 şi 1238 alin. (2) C. civ., în raport cu prevederile Legii nr. 85/2006.

În subsidiar, a solicitat constatarea caracterului simulat al contractelor prin care s-a realizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor reclamantei către alte societăţi din grupul reclamantei şi, totodată, constatarea nulităţii absolute a contractelor prin care acestea au transferat, mai departe, proprietatea imobilelor către o societate terţă, susţinând reclamanta că operaţiunea de vânzare s-a realizat cu scopul de a frauda creditorii A. S.R.L.

Sub un prim aspect, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, prin administrator judiciar, a susţinut că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., prin neanalizarea precizărilor aduse motivelor invocate prin acţiunea de fond, producându-i-se, astfel, o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii recurate (art. 175 din C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază nefondat acest motiv de recurs.

Nu se poate susţine că, prin apelul declarat, recurenta-reclamantă s-ar fi limitat la a aduce simple precizări obiectului iniţial al acţiunii, întemeiate, aşa cum s-a arătat, pe dispoziţiile art. 1235 C. civ., 1237 şi 1238 alin. (2) C. civ., în raport cu prevederile Legii nr. 85/2006.

În realitate, astfel cum corect a observat instanţa de apel, limitele judecăţii la fond au fost clar arătate, iar extinderea acestora, de la argumentul cu caracter general, al fraudării dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, prin sustragerea bunurilor de la masa credală, la cel al fraudării prevederilor imperative ale Legii nr. 82/1991 a contabilităţii, prin presupusul caracter fictiv al unor operaţiuni contabile dintre recurenta-reclamantă şi C. S.R.L., pe de o parte, şi dintre recurentă şi E., pe de altă parte, reprezintă o veritabilă modificare a obiectului acţiunii în apel şi o adăugare a unor temeiuri juridice neprecizate iniţial, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

Prin urmare, nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante, în sensul că, în cauză şi-ar găsi incidenţa dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. şi decizia nr. 28/2015 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece judecata fondului a avut în vedere temeiurile indicate în cererea introductivă, neexistând posibilitatea de a analiza speţa în raport cu normele legale indicate pentru prima dată în apel, ce constituie o veritabilă modificare a cauzei acţiunii, întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte nu poate primi nici criticile întemeiate de recurenta-reclamantă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 din C. proc. civ., întrucât în mod corect a decis instanţa de apel că nu poate proceda la examenul incidenţei dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 6 alin. (1) şi (2), art. 10 alin. (1)-(3), art. 21, art. 22 şi art. 25 din Legea nr. 82/1991 sau a prevederilor Ordinului nr. 2634 din 9 decembrie 2015, neanalizarea acestor noi temeiuri de drept, prin prisma probelor administrate în apel, fiind justificată de limitele efectului devolutiv al apelului, în raport cu ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Înalta Curte apreciază ca nefondate şi criticile formulate de recurenta-reclamantă privind nelegala invocare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, cu consecinţa intrării în puterea lucrului judecat a considerentelor sentinţei referitoare la admisibilitatea acţiunii în constatare promovate de către administratorul/lichidatorul judiciar al recurentei-reclamante pe calea dreptului comun

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant.

Cu toate acestea, continuarea textului de lege evocat permite instanţei de apel să procedeze, în rejudecarea fondului, la reanalizarea soluţiilor care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Or, în cuprinsul cererii de apel, însăşi recurenta-reclamantă se prevalează de nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare privind cele 12 imobile, criticând soluţia primei instanţe pentru o presupusă nelegală motivare, referitoare la "inexistenţa unei dispoziţii imperative a Legii nr. 85/2006 care să interzică debitorului insolvent vânzarea bunurilor sale anterior deschiderii procedurii".

De asemenea, recurenta, în argumentarea eludării, prin înstrăinarea imobilelor, a unor norme juridice imperative, face referire la interesul colectiv ocrotit de normele imperative ale Legii nr. 85/2006, precum şi la împrejurarea că urmărirea şi încasarea creanţelor bugetare prin mecanismul juridic instituit de legea menţionată relevă un interes public general care, "în completarea precizărilor de mai sus privind impactul colectiv al modului de aplicare a procedurii insolvenţei, atrage incidenţa sancţiunii nulităţii absolute".

Înalta Curte subliniază, totodată, prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., care impun o determinare a limitelor efectului devolutiv al apelului, prin prisma a ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, dar şi în raport cu motivele, mijloacelor de apărare şi dovezile arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Se reţine, astfel, că intimata C. S.R.L., în replică faţă de temeiurile de fapt şi de drept ale cererii introductive (eludarea dispoziţiilor legii nr. 85/2006 şi diminuarea şanselor de recuperare a sumelor datorate de către creditorii înscrişi la masa credală), s-a apărat invocând în întâmpinarea la apel, că instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că administratorul judiciar al debitoarei A. S.R.L. avea deschisă calea acţiunii în anulare prevăzută de art. 79 şi următoarele din Legea nr. 85/2006, în speţă fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant.

În lumina celor evocate, Înalta Curte respinge critica recurentei-reclamante (ce va fi circumscrisă tot motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât se susţine, ca şi în cadrul primului motiv de recurs, depăşirea limitelor judecăţii în apel), deoarece, în contextul relevat, întinderea examenului realizat de instanţa de apel a avut în vedere nu doar criticile formulate în apel şi aspectele dependente de acestea, dar şi apărările opuse de intimată, cu atât mai mult cu cât nu se putea analiza apelul recurentei-reclamante fără a se recurge la temeiurile juridice oferite chiar de către aceasta, în cererea introductivă.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 85/2006, considerând că nu poate fi absolutizată prevalenţa căii de atac prevăzute de această reglementare specială, în detrimentul exercitării accesului la justiţie.

În raport cu motivele de fapt şi de drept invocate în cuprinsul cererii introductive, Înalta Curte respinge argumentul recurentei, în sensul că ar putea să coexiste dreptul de a recurge la exercitarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, deopotrivă cu dreptul de a recurge la acţiunea prevăzută de Legea nr. 85/2006.

Această concluzie este îndreptăţită de faptul că, aşa cum corect a constatat instanţa de apel, pe de o parte, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea prevederilor imperative din cuprinsul Legii nr. 85/2006 referitoare la situaţia actelor încheiate de debitoare în perioada anterioară deschiderii procedurii, precum şi situaţia actelor încheiate de aceasta cu societăţi care fac parte din acelaşi grup.

Acest tip de acţiune judiciară este rezervată administratorului judiciar sau comitetului creditorilor debitoarei intrată în procedura insolvenţei şi trebuia introdusă într-o perioadă de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b) din lege, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii, astfel cum impune textul art. 81 din Legea 85/2006.

Prin urmare, în măsura în care susţinerile privind fraudarea legii se încadrează în motivele de anulare a actelor frauduloase încheiate de debitor, menţionate de dispoziţiile art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, lege cu caracter special, argumentele prezentate de recurentă nu puteau fi valorificate pe calea unei acţiuni de drept comun.

În cadrul acţiunii deduse judecăţii, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ambele instanţe de fond au apreciat că nu s-a invocat şi dovedit încălcarea unor prevederi imperative, de natura să conducă la reţinerea fraudării legii, drept cauză de nulitate a actelor juridice indicate, numai împrejurarea încheierii contractelor între firme din cadrul aceluiaşi grup de societăţi, aflate sub control comun, neputând conduce la constatarea nulităţii.

În cadrul recursului nu pot fi analizate criticile recurentei privind presupusa ignorare a dovezilor din care rezultă că intimata-pârâtă C. S.R.L nu avea resursele financiare şi de personal care să justifice executarea unor lucrări/prestaţii, inexistenţa unei justificări economice pentru emiterea unei facturi în avans, neplata preţului prevăzut în contracte, toate acestea subsumate de recurentă doar formal unei greşite interpretări şi aplicări a textului art. 1289 alin. (2) C. civ.

Este relevant, în acest sens, faptul că, în cadrul acestor din urmă critici, recurenta-reclamantă se referă la modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra elementelor de fapt deduse judecăţii, în raport cu probele administrate în cauză.

Or, aşa cum s-a arătat, aprecierea instanţei de apel sub aceste aspecte, întemeiată pe probele administrate în cauză, priveşte în mod evident situaţia de fapt şi temeinicia cererii deduse judecăţii, astfel că nu poate fi repusă în discuţie în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, aflându-se în afara domeniului de analiză a legalităţii, permis de art. 488 din C. proc. civ.

În baza considerentelor anterior expuse şi constatând că prin criticile recurentei nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează ca, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR C.I.I. "G." împotriva deciziei civile nr. 119A din 28 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iulie 2020.