Nullity of credit and guarantee contracts based on consumer protection and fraud on the law

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 25 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele U. S.R.L. în insolvenţă prin V.. şi W. S.A., ca prin hotărârea ce o va pronunţa:

1. să constate nulitatea absoluta parţială, în limita sumei totale de 1.220.647,17 euro, echivalentul sumei de 5.431.879,90 RON la cursul BNR din ziua depunerii cererii de chemare în judecată (25 noiembrie 2015, de 1 euro= 4,4509 RON a următoarelor dispoziţii:

- art. 10.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 2 mai 2006, încheiat între pârâtele W. S.A. şi U. S.R.L.;

- teza finala din preambul şi art. 10.1 lit. b) din actul adiţional nr. x din 1 septembrie 2006 la contractul de credit nr. x din 2 mai 2006;

- art. 11 lit. a), b) şi c) şi art. 17.1 lit. e) din actul adiţional nr. x din 14 aprilie 2010 la contractul de credit nr. x din 2 mai 2006;

- art. 6.12 din actul adiţional nr. x din 30 aprilie 2010 la contractul de credit nr. x din 2 mai 2006;

- contractul de garanţie mobiliară nr. 298 din 3 august 2009;

- contractul de garanţie mobiliară nr. 299 din 3 august 2009, modificat prin actul adiţional nr. x din 14 aprilie 2010;

- contractul de garanţie mobiliara nr. 109 din 2 mai 2006, completat cu anexele nr. 1 din 2 mai 2006, nr. 2 din 24 ianuarie 2007, nr. 2 din 2 iulie 2007, nr. 3 din 23 iunie 2008, nr. 4 din 15 ianuarie 2009;

- actul adiţional nr. x din 1 septembrie 2006 la contractul de garanţie mobiliara nr. 109 din 2 mai 2006;

- contractul de garanţie mobiliară nr. 119 din 14 aprilie 2009;

- contractul de garanţie mobiliara nr. 300 din 3 august 2009 modificat prin actul adiţional nr. x din 14 aprilie 2010 întrucât au fost încheiate şi executate prin fraudă la legea privind drepturile şi interesele economice ale consumatorilor.

2. să oblige, în principal, pârâta W. S.A., în principal, să restituie şi, în subsidiar, să plătească cu titlu de daune reclamanţilor suma totala de 1.220.647,17 euro, reprezentând preţ al rezervărilor şi avansuri din preţurile de vânzare achitate, conform celor menţionate în cererea de chemare în judecată.

3. să oblige pârâta W. S.A. la plata de dobânzi moratorii penalizatoare la sumele de restituit, de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plăţii efective.

4. să oblige pârâta W. S.A. la plata de daune morale în sumă totală de 170.000 euro, câte 10.000 euro pentru fiecare reclamant în parte.

5. să oblige pârâta W. S.A. la plata cheltuielilor de judecată distinct pentru fiecare reclamant în parte.

La 23 mai 2016, respectiv 21 iunie 2016, au formulat cerere de intervenţie principală X., Y. şi Z., cereri care au fost admise în principiu la termenul de la 21 iunie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 6133/2016 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea precizată formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată şi au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile de intervenţie principală formulate de X., Y. şi Z..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal reclamanţii şi apel incident pârâta W. S.A. Prin apelul incident s-a precizat că acest apel vizează exclusiv nesoluţionarea de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.

Prin cererea formulată la 18 septembrie 2017, terţii intervenienţi X., Y. şi Z. au solicitat îndreptarea erorii materiale din cuprinsul cererii de apel, în sensul indicării numelor şi datelor personale ale acestora în calitate de apelanţi şi, în subsidiar, calificarea cererii ca o cerere completatoare a cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 2379/A din 19 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca tardiv, apelul formulat de intervenienţi şi ca nefondate, apelul principal formulat de reclamanţi şi apelul incident declarat de pârâta W. S.A.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi intervenienţii, solicitând casare deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate prin memoriul şi cererea de completare sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii susţin că hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 128 din Constituţie coroborat cu cele ale art. 292 alin. (5) şi ale art. 18 C. proc. civ. deoarece cauza a fost soluţionată la fond şi în apel pe baza unor înscrisuri în limba engleză, ale căror traduceri nu au fost depuse.

În memoriul de recurs se mai arată că a fost încălcat principiul repartizării aleatorii a cauzelor, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 304/2004 întrucât în apel dosarul a fost repartizat în mod dirijat secţiei a VI-a Civile şi nu s-a ţinut seama de statuările din Decizia nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, conform cărora pentru determinarea competenţei materiale procesuale a secţiilor specializate se ţine seama numai de criteriile legale referitoare la obiectul şi natura cauzei. În opinia recurenţilor, instanţa a fost învestită cu o acţiune în despăgubire formulată de consumatori, iar apelul era de competenţa oricăreia din secţiile civile ale curţii de apel.

Se critică şi soluţia respingerii cererii de îndreptare eroare materială, respectiv de completare a cererii de apel, apreciindu-se că au fost încălcate prevederile art. 471 alin. (3) C. proc. civ. de către instanţa de fond, care, după depunere apelului, nu a procedat la regularizarea cererii.

Recurenţii afirmă că prin considerentele care reţin că în relaţia dintre recurenţi şi intimata W. S.A. nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, curtea de apel a redus aplicarea actului normativ la raportul juridic de consumaţie privit în sens restrictiv şi a negat efectele contractelor de garanţie mobiliară asupra intereselor consumatorilor. Se mai afirmă că nu a fost analizată strânsa legătură dintre raportul de consumaţie şi tranzacţie în sensul prevăzut de art. 1 şi art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007.

Autorii căii de atac arată că decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 5, 6 şi 7 din Legea nr. 363/2007, ale art. 18-26 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi ale art. 38-63 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, în variantele aplicabile la datele constituirii şi executării garanţiilor mobiliare, cu privire la obligaţia intimatei U. S.R.L. de informare a consumatorilor. Se susţine că această intimata a încălcat obligaţia de informare cu privire la constituirea de garanţii sub forma cesiunii de creanţă asupra drepturilor de încasare constând în avansurile de preţ, această încălcare atrăgând nulitatea actelor juridice. Se mai susţine nemotivarea deciziei recurate pe acest aspect.

Recurenţii afirmă că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1391-1398 şi art. 1042-1404 C. civ. din 1864 privind cesiunea de creanţă şi ale art. 2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999 privind legătura sau relaţia cu consumatorii dintre cesionar şi debitorii cedaţi într-o cesiunea de creanţă şi obligaţia de informare a consumatorilor de către intimata W. S.A. În mod greşit, instanţa de apel a reţinut teza terţului desăvârşit referitor la această intimată faţă de contractele de vânzare-cumpărare bunuri viitoare şi inexistenţa obligaţiei acesteia de informare şi educare a recurenţilor înainte de încheierea contractelor de garanţie mobiliară. Recurenţii afirmă că instanţa de apel neagă relaţia dintre aceştia şi cele două intimate, relaţie care s-a născut în urma cesiunii de creanţă dintre cele două intimate, operaţiune prin care calitatea de debitor a intimatei U. S.R.L. s-a transmis către consumatori şi aceştia au devenit garanţi-debitori cedaţi şi plătitori ai costului creditului. Aceştia nu au cunoscut consecinţele juridice ale acestei operaţiuni şi astfel şi-au pierdut locuinţele.

Autorii căii de atac consideră că au fost încălcate şi principiile de drept şi normele privind regimul juridic al nulităţii absolute a unui act juridic de consumaţie, normele care protejează consumatorii de practicile incorecte şi normele privind probaţiunea în materia dreptului consumatorilor. În argumentarea acestei critici, se arată că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că în materia dreptului protecţiei consumatorilor trebuie dovedită încălcarea cu prioritate a dispoziţiilor legale speciale din această materie. Recurenţii afirmă că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze condiţiile şi situaţiile anterioare sau concomitente actelor juridice enumerate de aceştia, să analizeze şi probele din perspectiva normelor speciale din protecţia consumatorului şi nu să invoce absenţa dovezilor pentru frauda la lege. Susţinerile legate de plăţile frauduloase nu au fost analizate.

Se mai menţionează că nu au fost respectate principiile de drept şi normele privind riscul contractului deoarece instanţa de apel a reţinut că riscul contractului nu a trecut din sarcina intimatei-pârâte U. S.R.L. direct în sarcina şi patrimoniul recurenţilor care, de fapt, au suportat riscul propriilor contracte, nu pe cel al contractului de credit. Se face o confuzie între culpa contractuală (frauda) şi riscul contractului în cazul antecontractelor de vânzare şi se neagă caracterul de garanţie mobiliară a avansurilor de preţ cu care s-a plătit creditul.

Recurenţii invocă şi încălcarea principiilor de drept şi normelor privind legătura de cauzalitate şi prejudiciul, precum şi nemotivarea hotărârii pe cererea subsidiară de daune. Instanţa de apel a reţinut că nu există legătura de cauzalitate între imposibilitatea recurenţilor de a intra în posesia imobilelor şi prejudiciul pretins de aceştia de la intimata W. S.A., iar autorii căii de atac îi reproşează că ar fi trebuit să analizeze legătura de cauzalitate în raport de motivele cererii de chemare în judecată şi nu de împrejurările care ţin de insolvenţa intimatei U. S.R.L.

Se mai arată în cererea de recurs, astfel cum a fost completată, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969, art. 966-968, art. 1391-1398 şi art. 1402-1404 C. civ. din 1864 şi ale art. 1 2 lit. a), art. 13 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 99/1999. Convenţiile au putere de lege între părţi în temeiul unei cauze licite şi morale, or, în speţă, susţin recurenţii, cele două intimate au creat un mecanism contractual în temeiul căruia intimata W. S.A. a devenit cesionara avansurilor din preţ, iar recurenţii au devenit debitori cedaţi, fără a fi notificaţi în acest sens. Prin acest mecanism a fost afectată forţa juridică obligatorie a contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, autorii căii de atac apreciind că la baza contractelor de garanţie mobiliară s-a aflat o cauză ilicită care s-a materializat prin încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. din 1864. Recurenţii consideră că nici analiza componentelor fraudei la lege nu este corectă deoarece la dosar există dovezi care probează atât intenţia frauduloasă, cât şi mecanismul fraudulos.

Prin cererea de recurs se afirmă şi că statuările prin care instanţa de apel a reţinut că nu este competentă să aprecieze asupra nivelului dobânzilor practicate de intimata W. S.A. în activitatea bancară întrucât aceasta este o chestiune de oportunitate sunt străine de natura cauzei. Recurenţii arată că în temeiul contractului de cesiune de creanţă a drepturilor de încasare a avansurilor de preţ, ei au devenit plătitorii dobânzilor şi comisioanelor bancare, care aveau o valoarea imensă şi despre care nu au fost informaţi, acesta fiind un motiv de nulitate absolută a acestor acte juridice.

În drept, recurenţii au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Intimata AA. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata AA. S.A. a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a arătat că recursul este nul.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi şi de recurenţii-intervenienţi împotriva deciziei civile nr. 2379/A din 19 decembrie 2017 şi s-a fixat termen de judecată la 4 martie 2020, cu citarea părţilor.

La termenul de la 4 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a rămas în pronunţare pe excepţia netimbrării recursului, invocată de intimata AA. S.A., excepţie pe care a respins-o şi a acordat termen la 29 aprilie 2020.

La acest termen s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior prin rezoluţie a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 22 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Dintre criticile pe care recurenţii le-au subsumat acestui motiv de recurs, Înalta Curte le va analiza pe cele menţionate la punctele I, II şi III din memoriul de recurs, restul criticilor urmând a fi reîncadrate ţinând cont de susţinerile concrete ale părţilor.

Criticile sunt nefondate.

Referitor la încălcarea prevederilor art. 18 şi art. 292 alin. (5) C. proc. civ., în conformitate cu care procedura în faţa instanţei de judecată se desfăşoară în limba română, iar înscrisurile întocmite în altă limbă trebuie traduse, instanţa supremă reţine că aceste aspecte au fost deja analizate în apel, la fila x din decizia recurată arâtându-se că procedura judiciară s-a desfăşurat în limba română şi că înscrisurile de care s-a folosit intimata AA. S.A. au fost însoţite de traduceri. În faţa instanţei de fond, această intimată a depus şi un set de înscrisuri la solicitarea reclamanţilor, înscrisuri de care aceştia s-au folosit în proces. În măsura în care ar fi considerat necesar, instanţa putea dispunse traducerea acestor documente. Aşa fiind, se constată că au fost respectate prevederile legale a căror încălcare se invocă.

Recurenţii susţin că prin repartizarea apelului formulat în cauză spre soluţionare secţiei a VI-a a Curţii de Apel Bucureşti a fost încălcat principiul repartizării aleatorii a cauzelor deoarece, în considerarea Deciziei nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cauza ar fi putut fi repartizată oricărei secţii civile. Instanţa supremă reţine că la termenul de la 19 septembrie 2017, recurenţii au invocat, în faţa instanţei de apel, excepţia necompetenţei funcţionale şi a nelegalei repartizări a cauzei, întemeiat pe aceleaşi argumente pe care le susţin şi în prezentul recurs.

Prin încheierea pronunţată la termenul respectiv, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins această excepţie, arătând că reclamanţii au depus cererea de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar această instanţă şi-a verificat competenţa, declarându-se competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, având în vedere obiectul şi natura cererii. Conform Hotărârii nr. 42 din 20 octombrie 2011 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, adoptate potrivit Hotărârii nr. 750 din 27 septembrie 2011 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, căile de atac formulate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de completuri specializate în litigii cu profesioniştii sunt soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, specializate, la rândul lor, în astfel de litigii.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2015 a fost supus repartizării aleatorii între secţia a V-a Civilă şi secţia a VI-a Civilă, fiind repartizat secţiei a VI-a Civile. Astfel cum a reţinut instanţa de apel, nu exista nicio raţiune de a se realiza o repartizare aleatorie între toate secţiile civile ale Curţii de Apel, astfel cum susţin recurenţii, în condiţiile în care litigiul a fost soluţionat la fond de un complet specializat, iar calea de atac pronunţată în cauză trebuia soluţionată tot de un astfel de complet specializat.

Mai mult decât atât, Decizia nr. 18/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial la 23 mai 2017, iar cauza a fost repartizată aleatoriu la 31 martie 2017, adică înainte ca dispoziţiile acestei decizii să devină obligatorii. Înalta Curte constată că recurenţii nu au atacat încheierea din 19 septembrie 2017, statuările din aceasta dobândind caracter definitiv.

Într-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, se arată că prin respingerea cererii de îndreptare eroare materială/completare cerere de apel formulată de intervenienţi la 18 septembrie 2017, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 471 alin. (3) C. proc. civ.. Prevederile legale a căror încălcare o invocă recurenţii reglementează procedura de regularizare a cererii de apel atunci când aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţa de faţă deoarece cererea de apel îndeplinea condiţiile legale, astfel că instanţa nu a considerat că este necesar să fie regularizată. La termenul de la 14 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a analizat solicitarea intervenienţilor şi a calificat-o drept cerere de apel, cu privire la care a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii. Prin încheierea pronunţată la acelaşi termen, excepţia a fost admisă, iar prin decizia recurată, apelul formulat de intervenienţi a fost respins ca tardiv. Recurenţii nu au atacat în mod expres încheierea din 14 noiembrie 2017 şi nici soluţia instanţei de apel de respingere a respectivului apel ca tardiv, aceste statuări fiind definitive.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Dintre criticile pe care recurenţii le-au subsumat acestui motiv de recurs, Înalta Curte le va analiza pe cele menţionate la punctele IV.2, IV.6 şi IV.8 din memoriul de recurs, restul criticilor urmând a fi reîncadrate ţinând cont de susţinerile concrete ale părţilor.

Criticile sunt nefondate.

Recurenţii afirmă că instanţa de apel nu a analizat conduita intimatei U. S.R.L. deşi s-a solicitat acest lucru prin cererea de apel, în decizie fiind reţinute numai apărările intimatei AA. S.A. Din lecturarea considerentelor deciziei, rezultă că la filele x au fost analizate faptele şi conduita intimatei U. S.R.L. şi că nu există nicio dovadă că această intimată a conceput o schemă frauduloasă a afacerii.

Se mai arată în cererea de recurs că decizia atacată este nemotivată pe aspectul daunelor. Nu poate fi reţinută această critică deoarece instanţa de apel a arătat la fila x din decizie care sunt raţiunile pentru care intimata AA. S.A. nu poate fi obligată la plata prejudiciului pretins de reclamanţi, indiferent că se solicită restituirea sumelor achitate sau plata de daune. Ca urmare, nu se poate susţine că instanţa de apel nu a justificat raţionamentul sau soluţia pe care a pronunţat-o, iar faptul că recurenţii sunt nemulţumiţi de aceasta soluţie nu constituie o critică de nelegalitate.

În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, autorii căii de atac indică motive străine de natura pricinii, respectiv faptul că instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra nivelului dobânzilor deşi acest aspect nu s-a invocat în apel. Instanţa supremă constată că recurenţii au susţinut, în repetate rânduri, că au fost obligaţi să achite costurile creditului şi că valoarea dobânzilor şi comisioanelor a fost foarte mare. Ca urmare, instanţa de apel a considerat necesar să răspundă acestor afirmaţii ale părţilor, arătând în mod judicios că nu poate face aprecieri asupra costurilor practicate de intimata AA. S.A. în activitatea sa curentă. Prin aceste afirmaţii nu se analizează motive străine de natura pricinii, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, ci se răspunde criticilor formulate de autorii căii de atac.

Restul susţinerilor din memoriul de recurs vor fi analizate de Înalta Curte prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa supremă nu îşi însuşeşte criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 2, art. 5-7 din Legea nr. 363/2007, ale art. 18-26 din O.G. nr. 21/1992, ale art. 38-63 din Legea nr. 296/2004 şi dispoziţiile privind executarea garanţiilor mobiliare între cele două pârâte deoarece niciuna din prevederile legale enumerate mai sus nu sunt aplicabile în raporturile juridice dintre recurenţi şi intimata-pârâtă AA. S.A. Legea nr. 363/2007 reglementează combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii; O.G. nr. 21/1992 priveşte protecţia consumatorilor, iar Legea nr. 296/2004 implementează Codul consumului. Prevederile legale menţionate în memoriul de recurs, incluse în aceste acte normative, se referă la practicile comerciale înşelătoare şi la obligaţiile operatorilor economici de a îi informa şi educa pe consumatorii cărora le furnizează servicii sau produse.

În speţă, între intimata U. S.R.L. şi intimata AA. S.A. a fost încheiat contractul de credit nr. x din 2 mai 2006, care a fost modificat prin mai multe acte adiţionale succesive. Pentru a garanta îndeplinirea obligaţiilor de restituire a împrumutului, intimata U. S.R.L. a constituit mai multe garanţii în favoarea intimatei AA. S.A., printre care şi contracte de garanţie mobiliară având ca obiect, între altele: creanţele prezente şi viitoare pe care intimata U. S.R.L. le are faţă de recurenţi (reprezentând încasări din preţ şi avansuri achitate de aceştia în calitate de viitori proprietari ai imobilelor ce urmau a fi construite sau venituri din chirii) şi soldul conturilor deschise de această intimată la AA. S.A. Recurenţii nu sunt părţi în contractele de garanţie mobiliară la care se face referire în cererea de chemare în judecată, iar prin aceste contracte nu se nasc obligaţii în sarcina acestor persoane fizice. În mod corect a reţinut instanţa de apel că intimata AA. S.A. nu a oferit nici un produs sau serviciu recurenţilor astfel că între aceste părţi nu s-a născut un raport juridic supus legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor.

În memoriul de recurs se mai susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 969, art. 966-968, art. 1391-1398 şi art. 1402-1404 C. civ. din 1864 şi ale art. 1 2 lit. a), art. 13 şi urm. din Titlul VI (Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare) al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

Criticile privind cauza ilicită pe care s-au întemeiat contractele de garanţie mobiliară încheiate între cele două intimate şi mecanismul prin care acestea au intenţionat să corupă forţa juridică obligatorie a contractelor de vânzare-cumpărare bunuri viitoare încheiate între recurenţi şi intimata U. S.R.L. vor fi înlăturate deoarece încheierea contractelor de garanţie mobiliară având ca obiect cesiunea unei creanţe sau soldul unui cont bancar era permisă de legislaţia în vigoare la momentul încheierii respectivelor acte juridice. Mai mult decât atât, nu rezultă din prevederile contractuale contestate, iar curtea de apel confirmă acest lucru, că recurenţii ar fi devenit garanţi şi plătitori ai costului creditului. Faptul că intimata U. S.R.L. s-a obligat, în temeiul unor prevederi contractuale, să cesioneze dreptul asupra încasărilor către banca ce i-a acordat un împrumut în vederea realizării ansambulului rezidenţial în care urmau să locuiască recurenţii nu înseamnă că recurenţii erau obligaţi să plătească direct băncii sumele pe care le datora intimata U. S.R.L. în temeiul contractelor încheiate cu aceasta. Cauza contractelor de garanţie mobiliară este una licită şi morală tinzând la securizarea îndeplinirii de către împrumutat a obligaţiilor de plată.

Instanţa supremă mai reţine că nu există nicio legătură de cauzalitate între acţiunea intimatelor-pârâte de a încheia contracte de garanţie mobiliară şi faptul că recurenţii nu au dobândit dreptul de proprietate asupra locuinţelor, astfel cum conveniseră cu U. S.R.L. Contractele de garanţie mobiliară au fost încheiate între cele două intimate şi au avut ca obiect garantarea de către intimata-pârâtă U. S.R.L. a îndeplinirii obligaţiilor născute în temeiul contractului de credit încheiat între aceleaşi două intimate, în timp ce contractele de vânzare-cumpărare bunuri viitoare au fost încheiate între recurenţi şi intimata U. S.R.L. şi au avut ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor din ansamblul rezidenţial de la intimata U. S.R.L către recurenţi. La stabilirea situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut că aceste din urmă contracte nu conţin nicio clauză privind destinaţia sumelor plătite de recurenţi intimatei U. S.R.L., aceasta având posibilitatea de a utiliza aceste sume în funcţie de propriile necesităţi, iar în contractele de garanţie au fost incluse prevederi privind gestionarea plăţilor tocmai pentru a se asigura restituirea împrumutului, iar nu cu scopul de a îi prejudicia în vreun fel pe recurenţi.

Din susţinerile recurenţilor nu rezultă care este raţionamentul logico-juridic pe baza căruia s-ar putea stabili că din încheierea unui contract de credit şi a unui contract de garanţie aferent contractului de credit ar rezulta că sunt afectate obligaţiile născute între debitorul contractului de credit (în speţă U. S.R.L.) şi un terţ cocontractant al său (în speţă recurenţii) şi nici în ce mod acest terţ cocontractant ar putea deveni un garant al obligaţiilor născute în sarcina debitorului în temeiul contractului de credit. Simpla afirmaţie că încheierea şi executarea contractelor de garanţie mobiliară a afectat forţa obligatorie a contractelor de vânzare de bunuri viitoare nu poate constitui o argumentaţie care să justifice în mod pertinent încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor invocate.

Criticile care vizează greşita analiză de către instanţa de apel a componentelor fraudei la lege vor fi înlăturate deoarece nu dovedesc încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept material. Sub imperiul C. civ. din 1864 nu exista un text de lege care să reglementeze frauda la lege, aceasta fiind o instituţie definită de doctrină şi jurisprudenţă. Aspectele aduse în discuţie se referă la interpetarea probatoriului şi sunt apreciate ca fiind de netemeinicie întrucât tind la o devoluare a fondului ceea ce este incompatibil cu calea de atac formulată. Instanţa de apel este suverană în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi a constatat că aceste afirmaţii ale recurenţilor nu au fost dovedite.

Se mai arată în memoriul de recurs că instanţa de apel a încălcat şi principiile de drept şi normele privind regimul juridic al nulităţii absolute a unui act juridic de consumaţie deoarece nu a analizat condiţiile şi situaţiile anterioare sau concomitente actelor juridice enumerate de aceştia şi nici plăţile frauduloase care ar fi justificat teza fraudei la lege. Recurenţii au prezentat aceste argumente şi în faţa instanţei de apel care le-a considerat neîntemeiate, constatând că frauda la lege şi cauza ilicită a contractelor de garanţie reală mobiliară ca temei al nulităţii absolute a acestor contracte au fost întemeiate pe încălcarea dispoziţiilor speciale ale legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor. Astfel cum s-a reţinut mai sus, recurenţii nu participă la un raport juridic care să justifice calitatea lor de consumatori şi din decizia recurată rezultă că nu au făcut dovada încălcării respectivelor dispoziţii legale. Analiza plăţilor şi a elementelor de fapt care au însoţit încheierea contractelor a fost deja supusă atenţiei curţii de apel, iar faptul că aceasta nu şi-a însuşit criticile recurenţilor nu justifică reformarea hotărârii atacate.

Este nefondată şi critica prin care se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiilor de drept şi a normelor privind riscul contractului deoarece se afirmă, fără a se indica prevederi legale concrete, că instanţa de apel a confundat noţiunea de culpă contractuală şi de risc al contractului şi că riscul contractului de credit este suportat de consumatori deoarece ar exista o garanţie reală mobiliară asupra avansurilor de preţ achitate de aceştia. Argumentele dezvoltate în susţinerea acestei critici nu justifică încadrarea în ipoteza cazului de casare invocat, instanţa de apel reţinând în mod corect că riscul contractului de credit nu a trecut din sarcina intimatei-pârâte U. S.R.L. în sarcina recurenţilor, aceştia din urmă suportând riscul contractelor de vânzare-cumpărare bunuri viitoare încheiate de ei înşişi cu intimata-pârâtă, şi nu pe cel al contractului de credit.

Recurenţii afirmă că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiilor şi normelor de drept privind legătura de cauzalitate şi prejudiciu, dar nu indică în concret norma materială încălcată. Susţinerile acestora subscrise acestui punct al memoriului de recurs reiterează argumente ce au mai fost arătate anterior în cuprinsul aceluiaşi memoriu. Instanţa supremă nu va relua analiza lor, ci va reţine că între recurenţi şi intimata-pârâtă AA. S.A. nu există nici un raport juridic, recurenţii nefiind părţi ale actelor juridice a căror nulitate absolută o invocă. Aşa fiind, chiar şi în ipoteza în care s-ar constata nulitatea absolută a respectivelor contracte, recurenţii nu ar putea fi beneficiarii repunerii părţilor în situaţia anterioară, principiul restitutio in integrum producându-şi efectele numai între cele două intimate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi şi de recurenţii-intervenienţi împotriva deciziei civile nr. 2379/A din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii la plata, în solidar, către intimata-pârâtă AA. România S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.123,53 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., H., L., P., T., A., E., I., M., Q., C., G., K., O., S., B., F., J., N. şi R. împotriva deciziei civile nr. 2379/A din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-intervenienţi Y., Z. şi X. împotriva deciziei civile nr. 2379/A din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenţii la plata, în solidar, către intimata-pârâtă AA. România S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.123,53 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iulie 2020.