Pre-contract resolution: appellate change of cause to stipulation for a third party violates procedural limits on the object and cause of the action

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2006 de către B.N.P. D., contract încheiat între reclamantă şi antecesorul pârâtului B., E., precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii antecontractului, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 395.000 Euro, în echivalent RON, cu titlu de restituire a preţului achitat de către reclamantă pentru achiziţionarea imobilului, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 14 martie 2016 Tribunalul Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin sentinţa civilă nr. 7861 din 12 decembrie 2016 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de cei doi pârâţi, a fost admisă acţiunea, dispunându-se rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 noiembrie 2006, obligându-se pârâţii, în solidar, la restituirea preţului imobilului în sumă de 395.000 Euro, în echivalent RON, precum şi la dobânda legală aferentă de la 5 octombrie 2015, a obligat pârâţii, de asemenea în solidar, şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 244A din 8 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul pârâţilor, schimbându-se în parte încheierea de şedinţă din 14 martie 2016, în sensul că admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea formulată împotriva pârâtului B., menţinând celelalte dispoziţii ale încheierii.

A fost schimbată în parte şi sentinţa de fond în sensul respingerii cererii formulate împotriva pârâtului B. ca fiind prescrisă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect rezoluţiunea antecontractului, în consecinţă acţiunea fiind respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, au fost obligate părţile căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.

Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins apelul formulat de pârâta C. împotriva încheierii de şedinţă din 14 martie 2016.

Împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018 au formulat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta C..

S-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar în şedinţa din 6 noiembrie 2019 cele două recursuri au fost admise în principiu, fixându-se termen în şedinţă publică pentru examinare.

Motivele de recurs invocate de către recurenta reclamantă S.C. A. se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vizează aplicarea greşită a unor norme de drept material, după cum urmează.

Un prim motiv se referă la greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1272 C. civ., aceasta reţinând că în contract nu există o obligaţie de informare din partea pârâtului.

Recurenta arată că instanţa de apel a considerat că momentul la care începe să curgă prescripţia este data finalizării ultimului litigiu referitor la imobil, înlăturând în mod greşit susţinerile sale cu privire la obligaţia pârâtului B. de a o notifica în legătură cu această finalizare.

Acest motiv de recurs nu poate fi reţinut.

Trebuie făcută precizarea că antecontractul de vânzare-cumpărare este încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864, astfel încât trimiterea la dispoziţiile art. 1272 din Noul C. civ. nu poate fi luată în considerare. Corespondentul în vechea reglementare îl regăsim în cuprinsul art. 969, art. 970 şi următoarele, criticile aduse de către recurentă vizând în realitate modalitatea de interpretare de către instanţă a contractului încheiat de către părţi, această critică neputând fi circumscrisă motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care se referă la aplicarea greşită a unei norme de drept material ori la încălcarea acestei norme.

Subliniem faptul că Noul C. proc. civ. nu a preluat ca şi motiv de casare prevederea anterioară cuprinsă în art. 304 pct. 8 şi care viza greşita interpretare a convenţiei părţilor.

Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, arătându-se că instanţa de apel a reţinut greşit că prescripţia a început să curgă de la data la care se împlineşte termenul suspensiv.

Recurenta consideră că instanţa de apel a greşit atunci când a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data finalizării ultimului litigiu privitor la imobil, interpretare care contravine dispoziţiilor art. 7 din Decretul lege nr. 167/1958, deoarece finalizarea litigiilor cu o anumită soluţie trebuia complinită de o notificare din partea pârâtului B. cu privire la acest fapt.

În opinia recurentei, momentul finalizării litigiilor este doar momentul la care s-a născut obligaţia pârâtului de a o notifica şi nu dreptul său material la acţiune, finalizarea proceselor fiind o obligaţie contractuală asumată de către acesta, recurenta neavând nicio obligaţie contractuală ori legală de a cunoaşte această dată.

Susţinerile recurentei în acest sens nu pot fi valorificate pentru că nu au susţinere în clauzele contractului, voinţa părţilor fiind cuprinsă în art. 2.1 din antecontract, obligaţia vânzătorului promitent în sensul notificării finalizării litigiilor cu privire la imobil nefiind prevăzută. Ca atare, neexistând nicio obligaţie în sarcina promitentului vânzător în acest sens, termenul de la care începe să curgă prescripţia este cel stabilit de către instanţa de apel în mod corect.

Nici ce de-al treilea motiv de recurs referitor la aplicarea greşită a art. 1280 şi art. 1578 Noul C. civ. nu poate fi reţinut.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurenta critică hotărârea instanţei de apel care a reţinut faptul că prescripţia a fost întreruptă prin încheierea contractului de cesiune de creanţă dintre cei doi pârâţi la data de 10 mai 2012, act de cesiune care nu îi este opozabil fiindcă nu a fost parte. Recurenta consideră că operaţiunea de cesiune de creanţă trebuia să-i fie notificată pentru ca termenul de prescripţie să poată începe să curgă.

Aceste critici nu pot fi reţinute, instanţa de apel stabilind în mod corect că efectul întreruptiv se produce la momentul recunoaşterii, declaraţia de recunoaştere a creanţei producându-şi efectele de la momentul exteriorizării ei.

Instanţa de apel reţine că nu a fost notificat către recurenta A. "contractul intitulat de părţi ca fiind cesiune de creanţă", însă în soluţionarea excepţiei prescripţiei a indicat acest contract numai pentru că în cuprinsul acestuia se afla recunoaşterea făcută de pârâtul B., un act unilateral care îşi produce efectele din momentul încheierii sale, fără a fi necesară comunicarea către cel împotriva căruia curge termenul.

În mod corect instanţa de apel a constatat că potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, considerând că textul fiind de excepţie este de strictă interpretare, astfel încât o întrerupere a prescripţiei operează la momentul recunoaşterii, iar nu la momentul aducerii acestuia la cunoştinţa celui împotriva căruia operează prescripţia, astfel încât o nouă prescripţie a început să curgă după întrerupere, la data de 11 mai 2012.

Având în vedere cele reţinute mai sus, recursul recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. urmează să fie respins ca nefondat.

Motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă C. sunt încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., vizând atât încălcarea de către instanţa de apel a unor reguli de procedură, cât şi aplicarea greşită a unor norme de drept material.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată faptul că instanţa de apel a schimbat cauza acţiunii introductive, a schimbat obiectul acestei acţiuni şi, de asemenea, a încălcat dreptul său la apărare.

Referitor la schimbarea cauzei acţiunii, recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 22 alin. (4) şi (5), precum şi cele ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, pentru prima dată în cursul procesului şi direct în considerentele deciziei, a reţinut că în speţă ar fi incidentă instituţia stipulaţiei pentru altul, fără a pune în discuţia părţilor această certificare, deşi prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat pentru obligarea acesteia clauza 3.1 din contract, contract la care nu este parte, fără nicio referire la stipulaţia pentru altul şi nici la alte elemente care să condu că spre această instituţie juridică. Prin petitul acţiunii s-a solicitat obligarea recurentei-pârâte C. la plata, în solidar, cu pârâtul B., a sumei de 395.000 Euro, ca urmare a pronunţării rezoluţiunii antecontractului încheiat de reclamanta A. cu autorul pârâtului B., cu titlu de restituire preţ, aspecte ce exclud stipulaţia pentru altul.

Recurenta-pârâtă susţine că, aşa cum rezultă din petitlul acţiunii, reclamanta nu a avut în vedere stipulaţia pentru altul, o astfel de instituţie ducând la posibilitatea exercitării unei acţiuni distincte directe pentru obligarea promitentului şi nu la una accesorie rezoluţiunii. Solidaritatea debitorilor se naşte, potrivit art. 1445 C. civ. atunci când este stipulată expres de părţi sau este prevăzută de lege, solidaritatea debitorilor nefiind prezumată, situaţie neîndeplinită în speţă.

Referitor la critica privind schimbarea obiectului acţiunii, recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2), ale art. 22 alin. (6) şi pe cele ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel era obligată să pronunţe o hotărâre în limitele învestirii sale şi fără să ignore faptul că soluţia privitoare la cererea accesorie depinde de soluţia dată capătului de cerere principal. Instanţa de apel a respins capătul de cerere principal, dar a admis capătul de cerere accesoriu, schimbând obiectul acţiunii, reţinând că recurenta-pârâtă este obligată la plata unei sume de bani în temeiul stipulaţiei pentru altul, deşi s-a solicitat desfiinţarea contractului cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară.

Ultima critică încadrată de către recurenta-pârâtă la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează ignorarea de către instanţa de apel a susţinerilor cuprinse în notele de concluzii scrise depuse de către această parte fiind considerate argumente suplimentare care ar adăuga motivelor de apel, cu nerespectarea termenului de apel.

A doua categorie de motive de recurs şi care vizează încălcări ale dreptului material, are în vedere aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1284 - 1287 C. civ. referitoare la instituţia stipulaţiei pentru altul, precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2500 şi 2548 C. civ. referitoare la prescripţia extinctivă.

De asemenea este criticată soluţionarea greşită de către instanţa de apel a motivului de apel excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei faţă de capetele II şi III ale acţiunii, cu aplicarea greşită a principiului relativităţii efectelor contractului cuprinse în art. 1280 C. civ.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prin clauza 3.1 din contractul de cesiune încheiat cu intimatul pârât B. s-ar fi instituit o stipulaţie pentru altul care să dea naştere unor drepturi şi obligaţii între această parte şi reclamantă, voinţa părţilor nefiind manifestată în sensul de a da naştere unor drepturi pentru o terţă persoană. Se mai arată că recurenta, prin contractul de cesiune, îşi asumă faţă de pârâtul B. faptul că, pentru partea din preţul cesiunii de 395.000 Euro, va îndeplini prestaţia convenită ulterior de părţi în vederea stingerii obligaţiilor asumate de autorul cedentului (E.) faţă de reclamantă, părţile neindicând o obligaţie concretă pe care recurenta-pârâtă să o execute faţă de reclamantă.

Un alt argument al recurentei referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează instituţia juridică a stipulaţiei pentru altul, se referă la existenţa unei manifestări de voinţă neîndoielnică din partea părţilor în vederea creării unui drept în beneficiul unui terţ astfel încât această instituţie să îşi producă efecte, condiţie neîndeplinită în speţă.

Referitor la criticile aduse greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, se arată de către recurentă faptul că în mod eronat a stabilit instanţa de apel data de 10 mai 2012 ca moment de început al termenului de prescripţie pentru acţiunea în obligarea recurentei pârâte către reclamantă la plata sumei de 395.000 Euro, în lipsa unui raport juridic între aceste părţi, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2500 C. civ.. În plus, susţine recurenta, instanţa de apel a stabilit în mod nelegal că prescripţia a fost întreruptă prin încheierea de către aceasta a contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 1 octombrie 2012 cu d-na F., fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 2538 C. civ. care prevăd cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.

Urmare a faptului că instanţa de apel a reţinut existenţa unei stipulaţii pentru altul, a soluţionat greşit motivul de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, reţinând că aceasta din urmă are o acţiune directă faţă de recurenta-pârâtă justificându-i astfel calitatea.

Recursul recurentei-pârâte C. este fondat pentru următoarele consideraţii.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi B., să se dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare cu plata preţului în totalitate, autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2006, încheiat între reclamantă şi antecesorul pârâtului B., E., şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui antecontract; obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 395.000 Euro (echivalent în RON la cursul BNR la data plăţii), cu titlu de restituire a preţului achitat de către reclamantă pentru achiziţionarea imobilului obiect al antecontractului; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.

În raport de apărările formulate de către părţi pe parcursul desfăşurării procesului, instanţa de fond admite acţiunea, dispune rezoluţiunea antecontractului solicitat şi obligă pârâţii, în solidar, la restituirea preţului imobilului în sumă de 395.000 Euro, precum şi la plata dobânzii legale aferente.

În cuprinsul considerentelor instanţa de fond reţine că obiectul acţiunii îl constituie rezoluţiunea antecontractului pe care îl consideră a fi opozabil celor doi pârâţi care au preluat sarcinile asumate de promitentul-vânzător faţă de reclamantă. Mai reţine tribunalul şi că obiectul acţiunii cuprinde şi capătul de cerere accesoriu vizând repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea preţului integral achitat de reclamant în sensul obligării în solidar a co-pârâţilor conform clauzei 3.1 din contractul de cesiune de creanţă.

Niciunde în cuprinsul cererii de chemare în judecată ori în cererile formulate atât de către reclamantă şi, cu atât mai puţin de către pârâţi, nu se face referire la instituţia stipulaţiei pentru altul, ori la mecanismul de acţiune al acesteia.

Instanţa de fond nu face nicio referire la această instituţie şi, în mod evident, nici părţile atunci când formulează apel.

Cu toate acestea, instanţa de apel constată că actul juridic autentificat sub nr. x din 10 mai 2012 este în realitate o operaţiune juridică complexă care include o cesiune de creanţă şi o stipulaţie pentru altul şi că denumirea de cesiune de creanţă este dată astfel de către părţi în mod greşit. Fără a proceda la o eventuală analiză a condiţiilor în care poate opera stipulaţia pentru altul şi de a verifica îndeplinirea acestora, instanţa de apel reţine fără niciun echivoc doar efectul prevăzut de art. 1284 C. civ., respectiv dobândirea de către beneficiar a dreptului de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.

Reţinând fără nicio putinţă de tăgadă faptul că în cauză îşi produce efecte stipulaţia pentru altul, instanţa de apel îşi fundamentează alegaţiile pe această calificare, justificând astfel temeiul acţiunii directe a reclamantei de obligare a recurentei. Omite însă instanţa de fond faptul că prin acţiune s-a solicitat obligarea pârâţilor în solidar, iar constatarea ca fiind prescrisă a acţiunii faţă de pârâtul B. nu înlătură această solidaritate pasivă.

Procedând la această calificare juridică instanţa de apel a schimbat cauza acţiunii introductive, încălcând astfel dispoziţiile imperative ale art. 22 alin. (4) C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul, în baza rolului său activ în aflarea adevărului, este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă în situaţia în care el face această recalificare juridică, deşi părţile au dat o altă denumire actelor ori faptelor deduse judecăţii.

Acest principiu se regăseşte şi în dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. care stabileşte limitele efectului devolutiv al apelului, fiind statuat că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Instanţa de apel interpretează greşit dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. reţinând că părţile, deşi nu au indicat temeiul juridic al stipulaţiei pentru altul, prin cererile şi apărările formulate au prezentat întocmai mecanismul acestei instituţii.

Concluzionând, instituţia stipulaţiei pentru altul nu a fost invocată drept cauză a acţiunii astfel cum rezultă atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi din apărările părţilor pe tot parcursul fazelor anterioare, simpla indicare de către reclamantă a clauzei prevăzute la art. 3.1 din contractul de cesiune nu echivalează cu invocarea acestei instituţii şi nici nu dă dreptul judecătorului să facă această calificare în lipsa unei argumentaţii a vreuneia dintre părţi care să vizeze această instituţie juridică, fără încălcarea dreptului la apărare.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a schimbat în mod nelegal nu doar cauza, dar şi obiectul cererii de chemare în judecată în apel atunci când a respins capătul principal cu privire la declararea rezoluţiunii antecontractului şi, cu toate acestea, a admis capătul de cerere accesoriu, obligând-o pe recurenta-pârâtă la plata sumei de bani în temeiul stipulaţiei pentru altul.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata preţului, obligaţie decurgând din cererea de rezoluţiune a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 noiembrie 2006, solidaritate pasivă pe care instanţa de apel nu o înlătură în niciun fel. Faptul că în raport de intimatul pârât B. s-a constatat prescris dreptul la acţiune al reclamantei, nu înseamnă că obligaţia solidară s-a transformat într-o obligaţie divizibilă.

În consecinţă, în rejudecare instanţa de apel trebuie să analizeze şi să soluţioneze cererea de chemare în judecată, respectiv apelul declarat, respectând limitele investirii sale, dând efect principiului disponibilităţii şi celui al respectării dreptului de dispoziţie al părţilor, în sensul că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, judecătorul fiind obligat să se pronunţe asupra tuturor cererilor, astfel cum au fost formulate, fără a depăşi limitele investirii sale.

Având în vedere că sunt fondate motivele de recurs prin care se critică schimbarea de către instanţa de apel atât a obiectului acţiunii cât şi a cauzei, motive care determină casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, Înalta Curte apreciază că este lipsit de interes a mai analiza motivul de recurs prin care se critică aprecierea greşită a instanţei de apel în sensul că în speţă ar fi incidentă stipulaţia pentru altul.

Reţinând că reclamanta a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 395.000 Euro doar ca urmare a pronunţării rezoluţiunii şi nu în temeiul unei acţiuni directe derivate din stipulaţia pentru altul, cu respectarea acestor limite trebuie să rejudece instanţa de apel, stipulaţia pentru altul reprezentând o calificare greşită atât din punct de vedere procedural, cât şi material.

Instanţa de apel trebuie să reanalizeze şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei faţă de capetele II şi III din acţiune, aspecte ce au fost criticate prin motivele de apel, ţinând seama de obiectul acţiunii şi nu din perspectiva stipulaţiei pentru altul, astfel cum în mod greşit a făcut-o.

Referitor la motivul de recurs prin care se aduc critici soluţionării greşite a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă, invocându-se aplicarea greşită a art. 2500 şi art. 2538 C. civ., Înalta Curte nu poate reţine acest motiv, având în vedere că aceste critici vizează mai degrabă aspecte de temeinicie şi nu de legalitate.

De altfel nici recurenta nu arată care este aplicarea corectă a normei de drept material, criticile sale vizând în realitate situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, interpretarea probatoriilor, invocarea celor două norme de drept material fiind făcută în mod formal.

Faţă de cele mai sus reţinute, în temeiul art. 497 şi art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul recurentei-pârâte, să caseze în parte decizia atacată şi să trimită cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte apelul pârâtei C. referitor la obligarea acesteia la restituirea către reclamantă a preţului imobilului şi la dobânda legală aferentă, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Vor fi menţinute restul dispoziţiilor deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată, trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte apelul pârâtei C. referitor la obligarea acesteia la restituirea către reclamanţi a preţului imobilului în sumă de 395.000 de euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii şi la dobânda legală aferentă calculată de la data de 5 octombrie 2015 (data introducerii acţiunii) până la data plăţii efective.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iulie 2020.