Unfairness of currency-denominated loan clauses reflecting dispositive domestic monetary nominalism norms under EU Consumer Protection Directive

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 17 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. ş.a. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I şi coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I la cererea de chemare în judecată. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1.

Prin încheierea pronunţată la 3 iulie 2015, s-a disjuns judecata cererilor formulate de reclamanţi, ţinându-se cont de raporturile juridice distincte dintre aceştia, dispunându-se formarea unor dosare separate pentru fiecare dintre aceştia.

Potrivit dispoziţiilor instanţei, s-a format dosarul nr. x/2015 privind pe reclamanta C..

La termenul de judecată de la 1 octombrie 2015, în baza art. 78 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a dispus introducerea în cauză a terţului D..

Prin sentinţa civilă nr. 7013/2015 din 10 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta C..

Prin decizia nr. 810/2018 din 11 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta C., solicitând casare deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ("CJUE"), ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material astfel cum se arată în continuare.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă susţine că analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii ("Directiva 93/13"), aşa cum a fost explicat de CJUE în Cauza C-186/16 Andriciuc. Instanţa naţională este obligată să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă, iar în situaţia în care este vorba de o normă imperativă, respectiva clauză este exclusă de la analiza caracterului abuziv, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13. Dacă este vorba de o normă supletivă, instanţa trebuie să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" sau "caracter adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Chiar şi în cazul în care clauzele se circumscriu sferei acestor noţiuni, instanţa trebuie să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor CJUE. În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 şi nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al acestora.

Dacă însă clauzele nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, arată autoarea căii de atac, ele pot fi analizate prin prisma caracterului lor abuziv, iar instanţa este obligată să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă acele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechlibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Bazat pe aceste direcţii de analiză, recurenta-reclamantă consideră că instanţa putea şi poate analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate deoarece sunt norme supletive, nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, au fost inserate în contracte nenegociate, contrar bunei-credinţe şi creează un dezechlibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care se manifestă în timpul executării contractului.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului".

Precizează recurenta-reclamantă că dispoziţia din Directiva 93/13 este de strictă interpretare aşa cum a arătat CJUE în paragraful 31 din decizia pronunţată în cauza C-186/16. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei actului normativ, în preambulul căruia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie", contravine prevederilor Tratatului în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Autoarea căii de atac precizează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 presupune îndeplinirea a două condiţii: (i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

În cazul de faţă, se arată, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, având caracter supletiv, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Din considerentele deciziei pronunţate în Cauza C-186/16, partea concluzionează că CJUE a statuat în sensul în care clauzele contestate în prezenta cauză care reflectă prevederi legale supletive nu se înscriu în excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa avea sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13 şi de a verifica în ce măsură clauzele contestate sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În această privinţă, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51 ale deciziei mai-sus menţionate, din care rezultă că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei şi b) Informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

Se mai arată că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială, CJUE având în vedere şi obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii. Se susţine că aceste obligaţii se desprind din analiza paragrafului 47 din Decizia dată în speţa Andriciuc, banca trebuind să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

În opinia recurentei-reclamante, capacitatea băncii de a avertiza trebuia analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general.

De asemenea, se arată, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din decizia pronunţată în Cauza C-186/16), CJUE indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Intimata-pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (E., F. şi G.) nu acordau credite în CHF.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta-reclamantă afirmă că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit şi precizează că o astfel de obligaţie de avertizare este stabilită de Codul consumului, iar în domeniul financiar, dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului nu este o sarcină excesivă impusă creditorului, ci o manifestare a caracterului comutativ al contractului de credit. Recurenta-reclamantă consideră că intimata (banca) şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, iar clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

Recurenta apreciază că decizia atacată este contrară legii şi jurisprudenţei CJUE, inclusiv contrară soluţiei din Cauza C-186/16. Se arată că folosirea unor practici incorecte de a nu informa sau avertiza consumatorii asupra riscului valutar au bulversat comportamentul acestora şi i-a determinat să nu acţioneze în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, nici pe parcursul derulării lor. Aceste practici pot fi calificate drept practici înşelătoare, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor. Pe aceeaşi linie de argumentaţie se afirmă că, în concepţia CJUE, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hiper-valorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, recurenta-reclamantă consideră că sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare ar fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. Ca urmare a acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenta-reclamantă apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenta-reclamantă, raportându-se la jurisprudenţa CJUE, arată că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13. Se face trimitere la studii publicate pe această temă.

Recurenta-reclamantă consideră că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţiile părţilor sunt inegale. Se mai afirmă că acest dezechilibru poate surveni ulterior încheierii contractului, iar instanţa poate analiza caracterul abuziv al unor clauze şi dincolo de momentul încheierii acestuia deoarece Directiva 93/13 nu impune limite temporale în această privinţă. Se face trimitere la jurisprudenţa CJUE în această materie şi la studiile şi buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi ale Băncii Naţionale a României.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a băncii, autoarea căii de atac arată că aceasta este dovedită şi de omisiunea informării sau ocultarea informaţiei care confirmă dezechilibrul contractual. Din această perspectivă, în contract trebuie indicată în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă modificările de costuri.

În memoriul de recurs se mai susţine că în lipsa informaţiei referitoare la risc sau în cazul în care această informaţie este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voinţa unei singure părţi, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislaţia protecţiei consumatorului deoarece efectele contractului nu mai depind de înţelegerea iniţială a părţilor, ci de hazard. Astfel, în opinia recurentei-reclamante, se accentuează dezechilibrul contractual deoarece consumatorul nu are informaţii şi cunoştinţe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, pe când banca, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoştinţe.

În finalul cererii de recurs, se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligaţii printre care şi obligaţia de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanţă a neîndeplinirii acestei obligaţii, se va constata şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii. În opinia recurentei-reclamante, aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective şi, potenţial, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din contract. Ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, aceasta va fi obligată la convertirea creditului în RON şi la emiterea unui nou grafic de rambursare.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 alin. (1) şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. ale Deciziei nr. 52/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (3), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, coroborate cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatele nu au depus întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a acordat termen la 2 octombrie 2019, în vederea recomunicării raportului către intimata-pârâtă D..

Prin încheierile de şedinţă de la 2 octombrie 2019, respectiv 6 noiembrie 2019 s-a dispus recomunicarea raportului către intimata-pârâtă D.. şi s-a acordat termen la 15 ianuarie 2020.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă C. împotriva deciziei nr. 810/2018 din 11 aprilie 2018 şi s-a fixat termen de judecată la 29 aprilie 2020, cu citarea părţilor.

La acest termen s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior prin rezoluţie a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 22 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I şi coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I la cererea de chemare în judecată, respectiv a art. 1.1, 5.1, 5.11 din contractul de credit nr. x din 24 ianuarie 2008, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF- leu valabil la acea dată.

Clauzele a căror nulitate absolută se invocă, prin prisma caracterului lor abuziv, conţin următoarele prevederi:

"Art. 1.1 - (…) banca acordă împrumutatului un credit ipotecar în valoare de 69.870 CHF (…)."

"Art. 5.1 - Rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul (….)"

"Art. 5.5 - Împrumutatul va plăti lunar Băncii rata care cuprinde principal, dobânda şi comision de administrare datorat conform graficului de rambursare."

Din perpectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

Criticile sunt nefondate.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În esenţă, recurenta-reclamantă critică statuările instanţei de apel prin care aceasta a reţinut că, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator şi bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanţa naţională trebuie să stabilească următoarele:

1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000;

2. dacă se constată că în excepţia menţionată la punctul 1, clauza nu este inclusă, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului";

3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de bancă în cadrul negocierii contractului de credit;

4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurenta-reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres prin art. 5.1 să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Aşadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenta-reclamantă reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, aceeaşi concluzie reieşind şi din decizia atacată.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale şi soluţii jurisprudenţiale.

Directiva 93/13 stabileşte în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi că, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 şi 28 ale deciziei pronunţate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte". Aceeaşi interpretare este evidenţiată şi în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunţată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuţie condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

În acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc, pe care o invocă şi recurenta-reclamantă. În această speţă se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva Banca Taransilvania S.A., CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudenţa CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menţionate astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică şi clauzelor contractuale care redau conţinutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speţa de faţă, clauzele contractuale în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv (redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor, obligaţia de informare, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credinţă a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă C. împotriva deciziei nr. 810/2018 din 11 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă C. împotriva deciziei nr. 810/2018 din 11 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iulie 2020.