Contractual liability for below-cost electricity sales and calculation of the limitation period start date across Civil Code transitions

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. prin administrator judiciar A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. Electrica S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata către reclamanată a sumei de 5.444.761 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh sub costul de producţie pentru 1 MWh, la plata beneficiului nerealizat de reclamantă prin vânzarea cantităţii totale de 398.300 MWh (profitul net), calculat conform reglementărilor ANRE, precum şi la plata dobânzii legale de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. La termenul de la 28 octombrie 2015, instanţa a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 1080/2017 din 29 martie 2017 a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A., prin administrator judiciar A., ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. prin administrator judiciar şi pârâta S.C. Electrica S.A.

Prin decizia civilă nr. 1479 din 22 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse apelurile formulate de reclamanta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. şi de pârâtă S.C. Electrica S.A. ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. prin administrator judiciar a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt, în esenţă, următoarele:

În prealabil, se arată că la data deschiderii procedurii insolvenţei (20 iunie 2012) recurenta-reclamantă era parte în 16 contracte de furnizare a energiei electrice, încheiate în perioada 2001-2011 şi care au devenit împovărătoare pentru patrimoniul societăţii, între care se încadrează şi contractul încheiat cu recurenta-pârâtă. În continuare, se prezintă situaţia de fapt, argumentele pentru care autoarea recursului apreciază că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale şi istoricul dosarului.

Recurenta-reclamantă arată că au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1073-1077 C. civ. din 1864 şi ale art. 1350 şi urm. din C. civ. şi încadrează aceste critici în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, afirmă că instanţa de apel nu a examinat suficient cauza cererii de chemare în judecată şi că, în mod greşit, a reţinut că nu este întrunită condiţia săvârşirii de către pârâtă a unor fapte ilicite deşi aceasta şi-a exercitat în mod abuziv drepturile contractuale şi nu a respectat principiul executării cu bună-credinţă a contractului.

Într-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel, în mod nelegal, a constatat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 8 şi 29 din contract şi că, analizând condiţiile răspunderii civile contractuale, a ignorat fapta ilicită, săvârşită de către recurenta-pârâtă, respectiv executarea abuzivă a contractului.

În susţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel a preluat ad literam concluziile instanţei de fond şi că motivarea deciziei nu îndeplineşte exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâta S.C. Electrica S.A. a solicitat admiterea căii de atac declarate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele invocate de recurenta-pârâtă sunt, în esenţă, următoarele:

Decizia recurată este criticată exclusiv cu privire la soluţia prin care a fost respins apelul declarat de pârâtă pe aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Se arată că prima instanţă, intepretând în mod eronat dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 287/2009, a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la 17 decembrie 2014 (data raportului de control al Curţii de Conturi) ceea ce ar determina aplicabilitatea în cauză a Noului C. civ.. De asemenea, instanţa de apel a apreciat greşit că nu se poate stabili data producerii prejudiciului şi susţine că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1, art. 3 şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-pârâtă afirmă că recurenta-reclamantă a recunoscut în două rânduri că ştia de existenţa prejudiciului anterior întocmirii raportului Curţii de Conturi şi face referire şi la practica judiciară pe care a depus-o în susţinerea motivelor de apel.

Concluzionând, aceeaşi parte arată că pretenţiile reclamantei vizează sume achitate în anul 2011, iar acţiunea a fost înregistrată la 9 aprilie 2015, cu depăşirea termenului de prescripţie care se calculează începând cu data efectuării fiecărei plăţi.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare.

Părţile au depus răspunsuri la întâmpinări.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse şi a răspunsurilor la întâmpinări, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că ambele recursuri sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 18 septembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, au fost admise în principiu ambele recursuri şi s-a fixat termen de judecată la 29 aprilie 2020, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursurilor.

La termenul de la 29 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior prin rezoluţie a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 22 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 (teza I - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) şi pct. 8 C. proc. civ.

Analizând criticile formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că recurenta-reclamantă invocă nemotivarea deciziei instanţei de apel deoarece aceasta ar fi preluat în considerente opinia instanţei de fond şi susţinerile recurentei-pârâte din întâmpinare.

Criticile sunt nefondate. Din memoriul de recurs rezultă că, sub aparenţa lipsei de motivare, recurenta-reclamantă îşi exprimă de fapt nemulţumirea faţă de modul de soluţionare a acţiunii sale de către instanţele devolutive şi face trimiteri la texte de lege sau consideraţii jurisprudenţiale cu aplicabilitate generală în ceea ce priveşte modul de redactare a hotărârii judecătoreşti. Instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi că a răspuns tuturor motivelor de apel invocate de recurenta-reclamantă în respectiva cale de atac.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac invocă încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă contractuală, respectiv art. 1073-1077 C. civ. din 1864, respectiv art. 1350 C. civ., şi susţine că instanţa de apel nu a examinat suficient cauza cererii de chemare în judecată, respectiv a analizat acţiunea pe temeiul răspunderii civile contractuale, dar nu a ţinut cont de existenţa faptei ilicite săvârşite de către recurenta-pârâtă, şi anume exercitarea abuzivă, cu încălcarea principiului bunei-credinţe, a drepturilor sale contractuale.

Criticile sunt nefondate. Analizând cererea de recurs, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă reiterează trunchiat argumentele susţinute în faţa instanţei de apel şi readuce în discuţie aspecte de fapt, cum ar fi invocarea unor împrejurări noi care au intervenit pe parcursul executării contractului şi îndeplinirea sau nu de către părţi a obligaţiilor contractuale (respectiv a obligaţiei de negociere). Aceste aspecte nu mai pot fi reluate în calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia poate fi cenzurată nelegalitatea unei hotărâri judecătoreşti şi nicidecum netemeinicia ei. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă a menţionat prevederi cu aplicabilitate generală din C. civ. din 1864 şi din C. civ. (respectiv art. 1073-1077, art. 1350, art. 14 şi art. 15), dar nu a demonstrat de ce este greşit raţionamentul instanţei de apel din punct de vedere al aplicării acestor dispoziţii legale. În realitate, faţă de faptul că instanţa de apel a demonstrat pe baza prevederilor contractului şi a probelor administrate în dosar că recurenta-pârâtă nu a săvârşit nicio faptă ilicită şi faţă de faptul că aceasta a aplicat corect legea, reţinând principiul forţei obligatorii a actului juridic civil ca un temei legal care opreşte instanţa de judecată să intervină în raporturile dintre părţile contractante, recurenta-reclamantă nu dezvoltă critici care să justifice reformarea deciziei atacate pe aspectele învederate.

În ceea ce priveşte criticile legate de nerespectarea prevederilor art. 29 din contractul încheiat între recurente care reglementează obligaţia de negociere, Înalta Curte constată că acestea nu se subsumează cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se limitează la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu are în vedere şi încălcarea de către părţi a clauzelor incluse în contractele dintre ele.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. împotriva deciziei nr. 1479 din 22 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că motivele invocate de aceasta se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la aplicarea greşită a normelor de drept material care guvernează regimul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune. Din considerentele deciziei recurate nu rezultă certitudine care este legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, având în vedere că între părţi a fost încheiat un contract în anul 2010, iar sumele solicitate de reclamantă sunt aferente unor operaţiuni care s-au derulat atât înainte, cât şi după data intrării în vigoare a C. civ. (1 octombrie 2011). De asemenea, instanţa de apel nu a stabilit cu precizie care este data de la care curge termenul de prescripţie, mai mult decât atât a reţinut, în mod greşit, că doar data introducerii cererii de chemare în judecată este certă şi că din această perspectivă termenul de prescripţie nu a început să curgă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. Electrica S.A. împotriva deciziei nr. 1479 din 22 iunie 2018, pe care o va casa în parte numai cu privire la soluţionarea apelului declarat de S.C. Electrica S.A. şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.P.E.E.H. HIDROELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 1479 din 22 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. ELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 1479 din 22 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iulie 2020.