Validity of contractual penalty clauses and interpretation of sub-entrepreneurship vs. service contracts in employment disputes

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 13 decembrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 320.090,40 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate de la data scadentă a facturilor până la data achitării facturilor, urmând ca la aceasta sumă să fie adăugată dobânda legală, calculată de executorul judecătoresc, pentru perioada cuprinsă între data achitării facturilor şi data plaţii efective a penalităţilor solicitate.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 831.350,77 RON, din care suma de 118.567,60 RON, reprezentând plata nedatorată efectuată de către S.C. B. S.R.L. către S.C. A. S.R.L.; suma de 11.131,44 RON reprezentând dobânda legală calculată până la 1 octombrie 2013 la sumele încasate necuvenit de către reclamantă; suma de 118.530,67 RON, reprezentând suma neîncasată de către S.C. B. S.R.L. de la beneficiarul C., ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a lucrărilor de către reclamantă; suma de 583.121,06 RON reprezentând penalităţi calculate până la 1 octombrie 2013 conform dispoziţiilor contractuale, la valoarea lucrărilor neexecutate sau executate necorespunzător şi neremediate de către S.C. A. S.R.L., lucrări nedecontate de către C., cu care pârâta a fost prejudiciată din culpa exclusivă a reclamantei.

Prin încheierea de şedinţă din 30 iunie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a admis excepţia de conexitate invocată de pârâta - reclamantă şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2014 la dosarul nr. x/2013. Dosarul conexat are ca obiect cererea prin care reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.792.253,39 RON, compusă din 332.208,14 RON reprezentând lucrări executate şi neachitate şi din 1.460.045,25 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Prin încheierea de şedinţă din 15 noiembrie 2016, tribunalul a analizat notele de şedinţă depuse şi a dispus astfel: (i) îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul încheierilor de şedinţă, în sensul că obiectul litigiului din aceste încheieri de şedinţă este pretenţii, formulate de fiecare dintre părţi, potrivit cererilor depuse la dosar; (ii) îndreptarea erorii materiale strecurată în încheierile de şedinţă din 13 septembrie 2016 şi 11 octombrie 2016, în sensul că anul corect al înregistrării litigiului pe rolul instanţei este 2013, şi nu 2016 cum, din eroare, s-a consemnat; (iii) a luat act de precizările apărătorului reclamantei - pârâte, în sensul că a înţeles să renunţe la acest punct al notelor de şedinţă; (iv) completarea încheierii cu chestiunea pusă în discuţie, solicitată de reclamanta - pârâtă, în sensul că nu a fost menţionat în încheiere punctul de vedere al S.C. A. S.R.L. vizând faptul că niciodată un expert consilier nu se poate adresa direct instanţei cu cereri, cererea de amânare fiind inadmisibilă, şi că s-a solicitat sancţionarea; (v) a respins solicitarea de aplicare a unei amenzi judiciare în ceea ce priveşte pe pârâta - reclamantă S.C. B. S.R.L., în legătură cu depunerea raportului separat de expertiză, de către expertul parte al acesteia, neputând reţine o culpă a pârâtei - reclamante în ceea ce priveşte nerespectarea, de către expertul consilier, a termenului stabilit prin ultima încheiere de şedinţă pronunţată în cauză; (vi) a luat act de susţinerile reprezentantului legal al pârâtei - reclamante referitoare la situaţiile de lucrări, care conţin modificări efectuate de către pârâta - reclamantă, chestiune care a mai fost pusă în discuţie; (vii) a respins obiecţiunile formulate de pârâta - reclamantă cu privire la raportul de expertiză tehnică judiciară şi la raportul de expertiză contabilă. Tribunalul a amânat cauza la 6 decembrie 2016, pentru dezbateri pe fondul cauzei şi a pus în vedere părţilor să depună concluzii scrise.

Prin sentinţa nr. 1285 din 20 decembrie 2016, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. şi a obligat pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a următoarelor sume: suma de 319.964,44 RON reprezentând valoare facturi neachitate; suma de 332.209,42 RON reprezentând penalităţi calculate pentru facturile achitate cu întârziere; suma de 1.460.047,50 RON reprezentând penalităţi calculate pentru facturile neachitate.

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., fiind obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 89.333,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi la plata diferenţei de onorariu de expert în sumă de 7.040 RON.

Împotriva încheierii de şedinţa din 15 noiembrie 2016 şi a sentinţei nr. 1285 din 20 decembrie 2016 a declarat apel reclamanta S.C. B. S.R.L.

Prin încheierea de şedinţă din 9 octombrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a probatoriului formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia nr. 820 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţa din 15 noiembrie 2016 şi a sentinţei nr. 1285 din 20 decembrie 2016.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. B. S.R.L.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta susţine că instanţa de apel a respins în mod nelegal, prin încheierea din 9 octombrie 2017, solicitarea de efectuare a unor rapoarte de expertiză şi astfel a încălcat dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ.. Se mai susţine că ambele instanţe devolutive au încălcat prevederile art. 6 şi art. 22 alin. (2) şi (7) C. proc. civ. întrucât nu au ţinut cont de solicitările prin care recurenta-reclamantă a relevat aspecte de nulitate privind administrarea probei cu expertiză. Recurenta afirmă şi că este falsă susţinerea instanţei de apel potrivit căreia încheierea de şedinţă din 15 noiembrie 2016 a fost amplu motivată de instanţa de fond. Partea subsumează aceste critici cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8 al aceluiaşi articol, se invocă aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 969 şi art. 977 C. civ. din 1864, arătându-se că instanţa de apel nu a răspuns criticilor expuse de recurentă în motivele de apel şi astfel a nesocotit prevederile art. 472 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Recurenta susţine că instanţa de apel a greşit atunci când a constatat că, deşi cele nouă convenţii încheiate între părţi au acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, unele sunt contracte de prestări servicii, iar altele sunt contracte de subantrepriză, fără a motiva această concluzie. În opinia recurentei, toate cele 9 convenţii sunt contracte de subantrepriză care se supun aceloraşi reguli ca şi contractul de antrepriză, iar faptul că în speţă nu sunt respectate aceste reguli atrage nelegalitatea acestor convenţii.

În opinia recurentei, obligaţia de plată a antreprenorului se năştea numai în situaţia efectuării recepţiei la terminarea lucrărilor în conformitate cu prevederile H.G. nr. 273/1994, în vigoare la data respectivă, însă acest demers nu a fost efectuat, iar instanţele nu au lămurit conţinutul clauzelor contractuale referitoare la această operaţiune. În aceste condiţii, afirmă recurenta, aceasta nu putea fi obligată să plătească lucrările realizate de intimată.

Într-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, aceeaşi parte arată că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1066, art. 1068 şi art. 1070 C. civ. din 1864 întrucât în motivele de apel nu s-a afirmat despre clauza de penalităţi că este abuzivă, ci că poate trezi bănuiala unei clauze abuzive din cauza modului în care a fost redactată. Instanţa de apel era obligată să motiveze de ce nu este aplicabil art. 1068. Se mai arată că nu s-a invocat art. 1539 C. civ., curtea de apel reţinând fără motiv incidenţa acestor dispoziţii legale.

În drept, recurenta a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 27 februarie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

La termenul de la 18 septembrie 2019, instanţa a pus în vedere recurentei să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru. Recurenta a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost respinsă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin încheierea din 17 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2013.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată la 15 ianuarie 2020, cu citarea părţilor. La acest termen, judecarea cauzei a fost amânată pentru 29 aprilie 2020, pentru a da posibilitatea recurentei să facă dovada calităţii de reprezentant.

La termenul de la 29 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior, prin rezoluţie, a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 22 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut, în esenţă, că încheierea de şedinţă din 9 octombrie 2017 (prin care a fost respinsă cererea de efectuare a unor rapoarte de expertiză) este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 6 şi ale art. 22 alin. (2) şi (7) C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate. Prevederile art. 6 (Dreptul la un proces echitabil) şi ale art. 22 alin. (2) şi (7) C. proc. civ. (Rolul judecătorului în aflarea adevărului) a căror încălcare se invocă reprezintă principii generale care guvernează orice proces, iar recurenta nu dezvoltă critici concrete care să justifice casarea deciziei atacate. Sub aparenţa invocării nerespectării acestor norme de procedură, recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a soluţionat cererea sa de completare, în apel, a probatoriului ce a fost administrat la fond, respectiv de efectuare a unui raport de expertiză contabilă şi a unei expertize în construcţii. Aşa cum însăşi recurenta admite în motivele de recurs, readministrarea probelor sau administrarea de noi probe este la latitudinea instanţei de judecată. Prin încheierea atacată, curtea de apel, ţinând cont de pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor solicitate în limitele devolutive ale apelului, a apreciat că nu se impune completarea probelor administrate în faţa primei instanţe şi a respins cererea de completare a probatoriului ca neîntemeiată.

Pe calea recursului se pot aduce în discuţie numai aspecte de nelegalitate, iar chestiunile relevate de recurentă referitoare la probatoriu reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în acest stadiu procesual.

Înalta Curte nu va avea în vedere criticile aduse de autoarea căii de atac cu privire la încheierea de şedinţă din 15 noiembrie 2016 deoarece această încheierea a fost pronunţată în stadiul procesual al fondului şi nu face obiectul cererii de recurs cu care a fost învestită instanţa supremă.

Prin memoriul de recurs a fost invocat şi motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi s-a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 969 şi art. 977 C. civ. din 1864, respectiv cu aplicarea greşită a art. 1066, art. 1068 şi art. 1070 din acelaşi cod.

Recurenta arată că instanţa de apel nu a argumentat de ce a respins motivele de apel prin care s-a afirmat greşita aplicare a art. 969 şi art. 977 C. civ. din 1864 şi mai arată că, în mod incorect, curtea de apel a calificat o parte din cele nouă convenţii încheiate între părţi ca fiind contracte de prestări servicii, iar cealaltă parte ca fiind contracte de subantrepriză.

Criticile sunt nefondate.

Art. 969 C. civ. din 1864 prevede:

"Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.", iar art. 977 din acelaşi cod prevede:

"Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor." Prevederile legale presupus a fi încălcate se referă la modalitatea de interpretare a convenţiilor, iar analiza lor, în contexul expus de recurentă, readuce în discuţie situaţia de fapt şi nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate. Mai mult decât atât, curtea de apel a analizat motivele de apel în limitele obiectului litigiului, astfel cum a fost stabilit de părţi prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea reconvenţională, cu respectarea principiului disponibilităţii şi al efectului devolutiv al apelului. În stadiul procesual al fondului, părţile s-au referit la cele nouă convenţii ca fiind contracte de prestări servicii (cinci dintre ele) şi contracte de subantrepriză (restul de patru), ţinând seama, între altele, de titulatura convenţiei şi de calităţile părţilor astfel cum acestea au fost menţionate în respectivele înscrisuri. Susţinerea privind calificarea greşită acestor convenţii de către instanţele devolutive nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată sau al cererii reconvenţionale, astfel că nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului deoarece se opun dispoziţiile coroborate ale art. 478 alin. (3) cu cele ale art. 494 C. proc. civ.. Din această perspectivă, instanţa supremă nu va avea în vedere afirmaţiile prin care recurenta trece în revistă condiţiile de valabilitate ale contractului de antrepriză şi încearcă să nege principiul forţei obligatorii a convenţiilor prin acreditarea tezei că acestea nu ar fi legal făcute.

Cu referire la greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 1066, art. 1068 şi art. 1070 C. civ. din 1864, recurenta invocă aparenţa unui caracter abuziv al clauzei de penalităţi incluse în convenţiile dintre părţi şi arată că, în temeiul art. 1068, nu putea fi obligată şi la plata obligaţiei principale şi la plata penalităţilor în temeiul clauzei penale.

Aceste critici nu pot fi primite. Astfel cum rezultă din situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive, toate cele nouă convenţii includ clauze care obligă partea care nu îşi execută obligaţiile contractuale la plata de penalităţi pe zi de întârziere. Aceste clauze au fost asumate de ambele părţi prin semnarea contractelor, iar recurenta le-a utilizat în favoarea sa atunci când şi-a motivat cererea reconvenţională, astfel că partea nu se poate prevala de un eventual caracter abuziv al unei clauze pe care înainte a considerat-o perfect valabilă. Ca urmare, este corectă soluţia pronunţată de tribunal, menţinută de curtea de apel, de obligare a recurentei la plata către intimată a contravalorii facturilor neachitate, a penalităţilor calculate pentru facturile neachitate şi a penalităţilor calculate pentru facturile achitate cu întârziere. Instanţa a aplicat corect dispoziţiile art. 1066 C. civ. din 1864, dar şi dispoziţiile art. 1068 din acelaşi cod deoarece penalităţile la care plata cărora este obligată recurenta nu reprezintă un substitut al îndeplinirii obligaţiei principale de achitare a facturilor, ci o modalitate de sancţionare a acesteia pentru nerespectarea obligaţiei de plată la termen a acestor facturi, penalităţile fiind stabilite pe zi de întârziere, de la data scadenţei facturii şi până la achitarea integrală a acesteia.

Criticile ce vizează greşita aplicare a art. 1070 C. civ. din 1864, în temeiul căruia instanţa de judecată poate reduce cuantumul penalităţilor, nu vor fi avute în vedere deoarece aduc în discuţie aspecte de fapt care nu pot analizate în stadiul procesual al recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. prin Casa de Insolvenţă D. împotriva deciziei nr. 820 din 20 noiembrie 2017 şi a încheierii de şedinţă din 9 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. PRIN CASA DE INSOLVENŢĂ D. împotriva deciziei nr. 820 din 20 noiembrie 2017 şi a încheierii de şedinţă din 9 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iulie 2020.