Cassation appeal dismissed in commercial deposit dispute over unpaid price for unreturned LED lighting bodies and contractual penalty

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, la data de 01 septembrie 2015 şi înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. Suceava a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. Bucureşti la achitarea preţului aferent celor 1.115 corpuri de iluminat led, în cuantum total de 1.218.367,84 RON, astfel cum a fost stabilit prin contract şi prin factura nr. x/03.08.2015, la plata dobânzii legale prevăzute de art. 1.535 alin. (1) C. civ., calculată de la data scadenţei facturii şi până la momentul plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Prin sentinţa nr. 112 din 4 aprilie 2016, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 1.218.367,84 RON cu titlu de preţ, dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data de 04.08.2015 şi până la achitarea integrală a preţului, precum şi suma de 114.361 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B. S.R.L, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 334 din 19 octombrie 2016 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 112 din data de 18 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă şi a obligat apelanta - pârâtă la plata către intimata - reclamantă a sumei de 14838,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva deciziei nr. 334 din 19 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1787 din 29 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II- a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 334 din 19 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prin decizia nr. 165 din 10 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 112 din data de 18 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă (dosar nr. x/2015), intimată fiind reclamanta S.C. A. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, arătând, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că decizia atacată cuprinde motive contradictorii probelor administrate, dispoziţiilor contractuale şi apărărilor formulate.

În opinia recurentei-pârâte, deşi art. 2.116 C. civ. prevede că restituirea bunurilor depozitate trebuie să se facă la locul unde sunt păstrate, această normă nu are însă caracter imperativ, părţile putând deroga de la aceste dispoziţii. Instanţa de apel nu indică dovada prin care părţile s-ar fi învoit asupra unui alt loc al predării, aşa încât în lipsa unei astfel de dovezi se aplică regula generală, iar predarea trebuia să aibă loc la locul depozitării din Bucureşti, B-dul x.

Instanţa de apel a constatat în prima parte că recurenta nu a refuzat predarea bunurilor, ci doar a afirmat că în data aleasă de intimata reclamantă nu le poate preda ca apoi, în următorul paragraf, să se contrazică şi să reţină un refuz.

Printr-o altă critică se arată că probatoriul a fost greşit interpretat de instanţa de apel, deoarece nu a existat nicio solicitare din partea intimatei reclamante de a preda bunurile la vreo adresă, astfel încât nu putea exista un refuz din partea sa de a se prezenta la acea adresă.

Astfel, arată că instanţa de apel nu a analizat prevederile pct. 2.4 din contractul de depozit raportat la conţinutul întregului contract, ignorând efectiv întregul probatoriu, deşi la dosar există expertize extrajudiciare care atestă neconfomităţile produselor după efectuarea testelor de probe; s-a reţinut că recurenta nu putea restitui în natură bunurile deoarece le utilizase, dar a ignorat faptul că o parte din acestea au fost testate, nu utilizate.

A mai susţinut recurenta şi faptul că instanţa de apel a ignorat prevederile deciziei de casare, deoarece nu a analizat obligaţiile părţilor şi din perspectiva reclamantei, nu a analizat situaţia de fapt, cât timp în decizie nu se regăseşte cronologia concretă a faptelor, nu a stabilit condiţiile în care s-a încheiat procesul de refuz al restituirii, nu a arătat daca există un raport de cauzalitate între folosirea bunurilor şi activarea premiselor de aplicare a clauzei penale.

Recurenta arată că decizia descrie o situaţie de fapt incorectă fără a se face trimitere la probe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării şi răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 5 iunie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere cu privire la raport, prin care a solicitat instanţei să constate că recursul este admisibil.

Intimata-reclamantă, prin punctul de vedere asupra raportului întocmit în cauză, a reiterat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, s-a respins excepţia nulităţii recursului şi s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 165 din 10 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă şi s-a fixat termen de judecată la 12 februarie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care cauza a fost amânată la data de 1 aprilie 2020.

La termenul din 1 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 19 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 8 iulie 2020.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă a invocat incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., normă care se referă la situaţia "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Acest motiv vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ.

În susţinea acestui motiv de recurs recurenta-pârâtă susţine că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte analiza referitoare la locul de restituire a corpurilor de iluminat, precum şi motive străine de natura cauzei în ceea ce priveşte analiza refuzului său de a restitui bunurile.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Totodată, instanţa de apel a făcut o motivare temeinică, fără ca prin aceasta să existe motive contradictorii ori considerente străine de natura pricinii, motivele completându-se reciproc şi neintrând în contradicţie, cum eronat susţine recurenta.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel şi a îndrumărilor deciziei de casare, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă faptul că au fost avute în vedere toate motivele de apel şi apărările invocate de părţi.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii.

Astfel, se constată că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 2116 din C. civ., care prevede că:

"dacă nu s-a convenit altfel, restituirea bunului primit trebuie să se facă la locul unde acesta trebuie păstrat, iar cheltuielile ocazionate de restituire sunt în sarcina deponentului."

Instanţa de apel a statuat în mod corect că această normă nu are caracter imperativ, părţile putând deroga de la aceste dispoziţii prin stabilirea unui alt loc al predării, astfel cum rezultă din interpretarea art. 6.2 din contractul încheiat de părţi potrivit căruia "termenele şi condiţiile restituirii vor fi stipulate în cuprinsul notificării, urmând să fie convenite de ambele părţi."

Deşi recurenta susţine că instanţa de apel nu a indicat dovada prin care părţile s-ar fi învoit asupra unui alt loc al predării, în urma analizei probatoriului administrat în cauză, respectiv a notificării din data de 27.07.2015 emisă de intimata-reclamantă, s-a apreciat corect de către instanţă că refuzul de restituire a bunurilor nu a fost justificat de către recurenta-pârâtă prin faptul că locul convenit pentru restituire ar fi fost altul decât cel indicat în notificare, ci prin aceea că salariaţii societăţii se aflau în concediu şi nu exista personal necesar în vederea predării corpurilor de iluminat.

Prin urmare, instanţa de apel a analizat susţinerile recurentei-pârâte referitoare la locul de restituire a corpurilor de iluminat, hotărârea fiind redactată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, decizia recurată nu cuprinde motive străine de cauză sau contradictorii în ceea ce priveşte refuzul de restituire a bunurilor.

Din analiza considerentelor hotărârii instanţei de apel se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că intimata-reclamantă a făcut dovada refuzului recurentei-pârâte de a preda bunurile, susţinerea acesteia referitoare la lipsa salariaţilor neputând fi apreciată drept o cauză exoneratoare de răspundere în sensul art. 1351 C. civ., respectiv un eveniment extern, imprevizibil şi invincibil de natură a conduce la exonerarea sa de răspunderea contractuală.

Ca urmare, faţă de argumentele anterior prezentate nu se poate reţine o contradicţie între considerentele expuse în justificarea raţionamentului instanţei de control judiciar sau o motivare străină de natura cauzei, situaţie care exclude incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nerespectarea de către instanţa de apel a dezlegărilor date de instanţa de recurs prin decizia nr. 1787 din 29 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă susţinerile este neîntemeiat.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Analizând decizia de casare, se constată că instanţa de recurs a dispus să fie stabilită exact situaţia de fapt şi raporturile juridice între părţile litigante, în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată şi, în funcţie de acesta, aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

S-a reţinut că, pentru a putea da eficienţă dispoziţiilor art. VI pct. 6.4 din contract, instanţa de apel trebuia să stabilească dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile contractuale convenite conform art. VI pct. 6.2 din contractul de depozit nr. x/28.05.2014 în care este stipulată posibilitatea convenirii asupra termenelor şi condiţiilor restituirii bunurilor de către ambele părţi.

Prin urmare, în rejudecare, s-a hotărât ca instanţa de apel să clarifice dacă adresa emisă de către pârâtă însemna sau nu refuzul de restituire a bunurilor, pentru a se putea da eficienţă dispoziţiilor art. VI pct. 6.4 din contract.

Totodată, s-a pus în vedere instanţei de apel să stabilească dacă locul restituirii bunurilor ce fac obiectul contractului de depozit a fost ales potrivit dispoziţiilor contractuale, iar în eventualitatea nestipulării acestui loc, dacă sunt sau nu aplicabile dispoziţiile art. 2116 C. civ.

Prin decizia de casare s-a mai dispus în sarcina instanţei de apel obligaţia de a stabili situaţia de fapt a cauzei şi de a răspunde criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor într-o formă clară şi concisă.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a respectat întocmai îndrumările instanţei de recurs. Astfel, pentru a răspunde aspectelor trasate de instanţa de casare, instanţa de apel a analizat în mod complet şi legal dacă erau îndeplinite condiţiile contractuale convenite conform art. VI pct. 6.2 din contractul de depozit pentru a se putea da eficienţă art. VI pct. 6.4, analizând totodată şi dacă era îndeplinită cea de-a doua premisă pentru activarea clauzei penale, prevăzută la art. II pct. 2.4 din contract.

Conform art. VI pct. 6.4 din contractul de depozit, "în situaţia în care depozitarul nu dă curs notificării de restituire şi bunurile nu pot fi recuperate în natură de către deponent (inclusiv în cazul înstrăinării acestora de către depozitar) părţile convin de comun acord că deponentul are dreptul să factureze bunurile la preţul de 200 euro fără TVA pentru produsul "lămpi cu Led 50W" respectiv 220 euro fără TVA pentru produsul "lămpi cu Led 90 W" la cursul BNR din ziua facturării".

Instanţa de apel a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile activării clauzei penale evocate, întrucât adresa recurentei-pârâte prin care s-a susţinut faptul că salariaţii acesteia erau în concediu de odihnă reprezintă un refuz de restituire a bunurilor.

Prin urmare, instanţa de apel a respectat pe deplin dispoziţiile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, analizând raportul de cauzalitate între folosirea bunurilor şi activarea premiselor de aplicare a clauzei penale, stabilind în mod corect şi complet situaţia de fapt şi răspunzând clar argumentelor părţilor.

Totodată, referitor la locul restituirii bunului, instanţa de apel a analizat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 2116 alin. (1) C. civ., conform cărora, restituirea bunurilor depozitate să se facă la locul unde sunt păstrate, reţinând corect faptul că această normă nu are caracter imperativ, putându-se deroga de la aceste dispoziţii prin voinţa părţilor, care pot stabili un alt loc al predării.

Potrivit art. VI pct. 6.2 din contract, "Termenele şi condiţiile restituirii vor fi stipulate în cuprinsul notificării, urmând să fie convenite de ambele părţi".

Prin notificarea din data de 27.07.2015, reclamanta a înştiinţat pârâta că se va prezenta la data de 29.07.2015, ora 12, în vederea restituirii în natură a bunurilor, notificare căreia pârâta nu i-a dat curs în sensul dispoziţiilor art. VI pct. 6.2 din contract, comunicând că nu poate restitui bunurile la data solicitată întrucât firma are activitate redusă doar la nivel de secretariat, salariaţii fiind plecaţi în concediu, astfel că nu se poate imputa reclamantei prezentarea la punctul de lucru unde pârâta îşi avea birourile.

Susţinerile recurentei-pârâte prin care se arată că instanţa de apel ar fi omis să stabilească în ce condiţii ar fi fost încheiat procesul-verbal cu privire la refuzul restituirii corpurilor de iluminat, precum şi cele privind modul în care avocatul intimatei-reclamante s-ar fi deplasat la sediul recurentei se referă la aspecte care ţin de situaţia de fapt şi care nu mai pot fi reevaluate în recurs.

De asemenea, nu pot fi analizate nici argumentele prin care recurenta susţine că nu a existat vreodată o solicitare din partea intimatei-reclamante de a preda bunurile la vreo adresă, motiv pentru care nu putea exista un refuz din partea recurentei de a se prezenta la acea adresă, deoarece vizează aspecte de netemeinicie, iar aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În consecinţă, restul criticilor privind greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de apel a clauzelor din contractul de depozit şi înscrisurilor depuse în probaţiune, încadrate de recurenta-pârâtă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la netemeinicia deciziei recurate şi nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, având în vedere că recurenta nu a fost dezvoltat un raţionament critic al hotărârii pronunţate în apel cu trimitere la textele de lege care ar fi fost încălcate sau aplicate în mod greşit cu ocazia soluţionării apelului.

În final, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a dezvoltat raţionamentul în baza căruia a ajuns la concluzia respingerii apelului, cu respectarea indicaţiilor date de către instanţa de recurs, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 165 din 10 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Faţă de soluţia dispusă în cauză, potrivit art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 452 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată, la cererea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. SUCEAVA, la plata către aceasta a cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reţine, din precizările scrise făcute de avocatul intimatei în sala de judecată, la data de 8 iulie 2020, că suma solicitată în cuantum de 57.854,11 RON reprezintă onorariu avocaţial achitat atât cu ocazia soluţionării recursului în primul ciclu procesual, precum şi a apelului şi recursului în cel de-al doilea ciclu procesual.

Din analiza actelor justificative în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea sunt în cuantum de 40.359,78 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu ordinele de plată aflate la dosarul recurs; pentru restul sumei solicitate intimata-reclamantă nu a făcut dovada prin depunerea la dosar a documentelor justificative de efectuare a plăţii acestor cheltuieli în prezentul dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 165 din 10 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. BUCUREŞTI la plata sumei de 40.359,78 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. SUCEAVA.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iulie 2020.