CHF credit repayment clauses barred from unfairness review as transposing supplementary monetary nominalism under Directive 93/13

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 9 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului Bihor, sub nr. x/2014, mai mulţi reclamanţi printre care şi reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condiţiile generale, pentru încălcarea de către banca pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit;

De asemenea, au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1.

Reclamanţii au solicitat să se constate încălcarea drepturilor consumatorilor, prin punerea pe piaţă în perioada 2006-2008 de către banca pârâtă a unor produse de creditare toxice şi să se dispună eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de consumatori.

Prin sentinţa comercială nr. 9933/COM/2014 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială invocată de pârâtă cu privire la cererea formulată de reclamantul D., fiind declinată competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea; totodată, s-a dispus disjungerea cauzelor celorlalţi reclamanţi şi s-au format dosare separate pentru fiecare dintre aceştia.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2014 înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor la data de 18 decembrie 2014, având ca reclamanţi pe A. şi B., părţi în contractul de credit nr. x/08.06.2007.

Prin sentinţa nr. 101/C/2015 din 5 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială invocată de pârâtă şi s-a declinat competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâta S.C. C., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată la data de 9 martie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

La data de 6 octombrie 2015 reclamanţii şi-au precizat acţiunea, indicând clauzele atacate şi temeiul fiecărei cereri.

În fapt, prin contractul de credit nr. x/08.06.2007, reclamanţii A. şi B. au obţinut de la pârâtă un credit de 283.000 CHF, asumându-şi obligaţia restituirii creditului în aceeaşi monedă, pe o durată de 30 de ani, în 360 rate lunare. Potrivit art. 2 din contract, creditul a fost destinat refinanţării unor credite de nevoi personale.

Art. 1.3. lit. c) din condiţiile speciale are următorul conţinut:

"în situaţia în care împrumutatul solicită şi banca acceptă, modificarea valutei, duratei sau a altor condiţii ale creditului, banca poate percepe un comision de conversie de 3% aplicat la soldul creditului".

Potrivit art. 2.2 din contract, "creditul se acordă prin cont separat de împrumut, cu creditarea contului curent al împrumutatului, în valuta creditului".

Art. 6.3 din contract prevede că:

"împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul/coplătitorul şi garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la banca de unde acesta poate încasa orice sumă datorată, la scadenţele prevăzute în contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz".

Prin sentinţa civilă nr. 5430/2015 din 8 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii reclamanţii B. şi A. au formulat apel, solicitând admiterea căii de atac şi modificarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

La data de 14 aprilie 2016 judecata apelului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-186/2016 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi s-a repus pe rol la 16 februarie 2018.

Prin decizia civilă nr. 379 din 16 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 5430/08.10.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C.; apelanţii-reclamanţi au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 2142 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte critica referitoare la motivarea insuficientă s-a arătat că întinderea motivării depinde de chestiunea pe care instanţa este chemată să o dezlege, de situaţia concretă din dosar, dar şi raportat la modul în care chiar partea înţelege să-şi expună pretenţiile, respectiv claritatea şi calitatea motivării în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată.

Curtea a reţinut că prima instanţă a analizat pretenţiile reclamanţilor într-o manieră suficientă şi completă, iar faptul că partea nu este de acord cu soluţia pronunţată nu echivalează cu neanalizarea susţinerilor sale. De altfel, art. 425 din C. proc. civ. nu impune ca instanţa să răspundă fiecărui argument în parte, respingerea unor argumente putând rezulta chiar implicit din restul statuărilor.

Astfel, instanţa de apel a constatat că tribunalul a motivat soluţia dată şi din punctul de vedere al vânzării de produse/serviciu financiar defectuoase, apreciind că au fost îndeplinite obligaţiile cuprinse în Legea nr. 296/2004 şi O.G. nr. 21/1992 dar şi din punctul de vedere al utilizării de practici comerciale înşelătoare, reţinându-se că promovarea creditelor în CHF nu reprezintă practici comerciale incorecte, aşa cum rezultă din simpla lectură a sentinţei.

S-a observat că instanţa a aplicat normele juridice incidente la situaţia de fapt stabilită, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, invocat şi de către partea adversă. Aceasta este obligaţia judecătorului de a aplica situaţiei de fapt calificate juridic de către parte, textul de lege corect, indiferent de cel indicat de reclamant. Or, concluzia tribunalului referitoare la aplicarea în cauză a art. 1578 din C. civ. este corectă, principiul nominalismului fiind aplicabil în contractele de împrumut în lipsa unei clauze contrare.

Dispoziţia legală este evidentă şi nu suportă o altă interpretare, astfel încât, din punctul de vedere al Legii nr. 193/2000, o clauză care transpune o normă legală este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv.

În speţă, reclamanţii au urmărit eliminarea clauzei de risc valutar prin îngheţarea cursului leu/CHF la momentul semnării contractului de credit, conversia plăţilor în monedă naţională, apelând atât la instituţia constatării caracterului abuziv al clauzei, dar şi la răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea dispoziţiilor legale privind informarea, avizarea şi consilierea consumatorilor.

Cu alte cuvinte, urmărind înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF cu obligaţia de restituire a creditului în RON, reclamanţii au solicitat intervenţia instanţei pentru a modifica anumite clauze contractuale, însă o asemenea cerere nu poate fi primită.

În acest sens, s-a subliniat faptul că nici reglementarea specială (legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE) şi nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Singura posibilitate de a interveni în contract este legal recunoscută în cazul clauzelor de hardship, în contractele de comerţ internaţional, ca şi în noul C. civ. - exempli gratia art. 1271, însă, în primul caz, impreviziunea vizează o altă ipoteză, anume cea a contractelor valabil încheiate, dar a căror executare a devenit excesiv de împovărătoare pentru una dintre părţi, ceea ce impune adaptarea contractului.

În plus, s-a menţionat faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv - hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Árpád Kásler. Numai că o astfel de dispoziţie supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamanţi.

Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că trebuie să verifice dacă se impune a se constata nulitatea clauzelor contractuale contestate de apelanţii-reclamanţi din punctul de vedere al Legii nr. 193/2000 sau dacă se impune atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei prin raportare la dispoziţiile legale invocate, fără, însă, a putea dispune vreo modificare a clauzelor contractuale.

A subliniat faptul că încălcarea unei norme imperative a legii nu se identifică cu caracterul abuziv al unei clauze, chiar dacă sancţiunea este aceeaşi, întrucât ultima presupune un contract care respectă dispoziţiile legale, dar care creează un dezechilibru prin modul de stabilire cu rea-credinţă de către profesionist a drepturilor şi obligaţiilor părţilor printr-un contract nenegociat.

Curtea a reţinut că dispoziţiile legale invocate din materia protecţiei consumatorilor privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul Consumului, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992) nu sunt incidente în cauză.

Apelanţii au contractat creditul şi au primit suma indicată în contractul contestat, în valuta menţionată, utilizând banii obţinuţi în scopul dorit, iar, în prezenta cauză, au invocat, în esenţă, sporirea valorii în RON a propriilor prestaţii, ulterior încheierii contractului.

Prevederile Codului Consumului vizează şi serviciile financiare, însă articolele invocate, respectiv art. 17 (care se referă la conformitatea produselor), art. 25 şi art. 27 (care reglementează obligaţiile prestatorilor de servicii şi drepturile consumatorilor) au în vedere produse şi proceduri sigure ori servicii care să nu aducă atingere vieţii, sănătăţii, securităţii ori drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

Toate aceste prevederi nu se pot aplica în cazul unor contracte de credit încheiate cu o bancă şi prin care apelanţilor li s-a pus la dispoziţie o anumită sumă de bani, fiind greu de crezut că se poate aduce atingere, în acest mod, vieţii ori integrităţii personale a consumatorului. În ceea ce priveşte drepturile şi interesele legitime ale unei persoane, aceasta nu poate invoca, în temeiul Codului consumului, o vătămare produsă ca urmare a faptului că, ulterior încheierii unui contract de credit, într-o monedă străină, cursul de schimb al acesteia s-a apreciat, modificarea cursului fiind un fapt ulterior încheierii contractului şi care nu ţine de conduita băncii co-contractante.

În susţinerea aceleiaşi concluzii, se mai reţinut că în lista anexă a Codului sunt definiţi mai mulţi termeni, printre care produs cu defecte ori serviciu, definiţii în care nu se încadrează şi contractul de credit, acesta fiind expres încadrat în definiţia serviciului financiar (pct. 43). Cu toate acestea, serviciul financiar nu este amintit în cadrul textelor invocate de apelanţii-reclamanţi (art. 17, art. 25 şi art. 27) fiind astfel evident că menţiunile referitoare la caracterul toxic, defectuos, neconform ori nesigur al produsului nu vizează şi serviciile financiare.

Totodată, s-a relevat că prevederile O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, forma în vigoare la data încheierii contractului (08.06.2007), art. 2 pct. 8 definesc "produsul" ca fiind bun material a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate produse energia electrică, energia termică, apa şi gazele livrate pentru consumul individual. Art. 2 pct. 9 defineşte (şi în prezent) "produsul sigur" ca fiind produsul care, folosit în condiţii normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia, iar pct. 14 de la acelaşi articol prevede că "serviciul" este activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor.

Totodată, art. 3 alin. (1) lit. a) din aceeaşi ordonanţă reglementează dreptul consumatorilor de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime.

Plecând de la aceste prevederi, în mod neîntemeiat apelanţii-reclamanţi susţin că prin punerea la dispoziţie a unui credit în CHF, banca, în calitate de prestator de servicii, le-a furnizat un serviciu necorespunzător, care le-a pus în pericol drepturile şi interesele legitime.

O asemenea interpretare nu poate fi primită, în primul rând, datorită modului în care textul reglementează noţiunile de "produs" şi "serviciu", punerea la dispoziţie a unei sume de bani neputând fi calificată drept bun material ori activitate îndreptată satisfacerii unor necesităţi ale consumatorului.

Aşa cum, în mod corect a constatat şi tribunalul, "defectul" invocat de reclamanţi este creşterea substanţială a cursului leu - CHF, împrejurare exterioară încheierii contractului de credit, ce nu poate fi circumscrisă noţiunii de serviciu defectuos ori periculos.

Cât priveşte practicile comerciale înşelătoare s-a reţinut că Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007, nefiind în vigoare la data încheierii contractului (08.06.2007).

Prin hotărârea pronunţată la data de 20 septembrie 2017 (C-186/2013), fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de faţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în concret, etapele pe care instanţa naţională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele în discuţie în dosarul de faţă, astfel încât s-a apreciat corect incidenţa prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei hotărâri, instanţa naţională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuţie reflectă doar o dispoziţie de drept (paragraful 29), dacă respectiva clauză, deşi nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi face parte din obiectul principal al contractului (paragraful 41), este exprimată într-un mod clar şi inteligibil (paragraful 49), dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - respectă cerinţa bunei-credinţe şi, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

Având de verificat, în primul rând, dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziţie de drept intern, Curtea a constatat că acestea transpun în convenţie principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 din C. civ. de la 1864, aşa cum a reţinut şi tribunalul.

Această normă este una dispozitivă supletivă, însă nici prin hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc şi nici prin Directiva 93/13 nu sunt eliminate din excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă acest tip de norme.

În lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a reţinut că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele dispozitive supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În cauza de faţă, prevederile contractuale contestate nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării reclamanţilor să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

Nu au fost reţinute nici criticile vizând existenţa unui contract aleatoriu prin raportare la variaţia cursului, fiind corectă concluzia instanţei de fond, potrivit căreia banca ar fi suportat riscul în cazul scăderii cursului.

Pe de altă parte, s-a reţinut că este aleatoriu acel contract la încheierea căruia părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract, fiindcă au înţeles să se oblige în funcţie de un eveniment viitor şi incert (în ceea ce priveşte realizarea sa ori numai în ceea ce priveşte momentul realizării evenimentului), denumit aleatoriu, care comportă, pentru fiecare dintre părţi, o şansă de câştig sau un risc de pierdere.

Or, în speţă, aceste elemente nu se regăsesc, întrucât a fost împrumutată o sumă de bani în CHF cu obligaţia de a fi restituită în rate împreună cu dobânda. Contractul este comutativ, atâta timp cât la încheierea acestuia părţile au cunoscut întinderea prestaţiilor la care se obligă.

Împotriva deciziei civile nr. 379 din 16 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, au susţinut faptul că, raportat la exigenţele deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noţiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanţa să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenţii-reclamanţi consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

Recurenţii susţin că dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepţia este de strictă interpretare, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie a consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Mai mult, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie, aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenţii menţionează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiţii: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de faţă, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenţii-reclamanţi precizează că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă pentru speţa de faţă şi astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurenţii-reclamanţi consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speţă, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În acelaşi sens sunt şi paragrafele 41 şi 43 din decizie, cu menţiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil".

Aşadar, revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a constatat, în mod greşit, că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

În această privinţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei şi b) Informarea privind consecinţele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurenţii au precizat faptul că instanţa europeană se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale şi, nicidecum, raportat la profan şi la public, în general, aducând, în esenţă, următoarea argumentaţie:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurenţii apreciază că instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condiţiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (E., F. şi G.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenţii-reclamanţi au arătat că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurenţii relevă faptul că este stabilită o astfel de obligaţie de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispoziţiile pe care le consideră relevante şi anume la art. 15 şi art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurenţilor-reclamanţi, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea. recurenţii-reclamanţi au susţinut că este contrară legii şi jurisprudenţei C.J.U.E., inclusiv soluţiei pronunţate în Cauza Andriciuc şi alţii contra H., ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromiţătoare pentru o unitate bancară afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, chiar şi pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor şi nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Faţă de cele anterior expuse, este evident că, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

Recurenţii consideră că banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancţiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenţii apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecinţă a nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, precum şi în stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenţii-reclamanţi A. şi B., raportându-se la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, au menţionat că revine instanţei de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurenţii au făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurenţilor, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract. Intervenţia pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competenţa tribunalului, fiind o intervenţie judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanţa va avea la dispoziţie prezumţia de dezechilibru al contractului, prezumţie care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, şi nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părţile contractante, dar nici măcar nu şi-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurenţii au susţinut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive şi lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce priveşte aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeaşi directivă vizează şi ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a băncii, autorii căii de atac au arătat că aceasta este dovedită şi de omisiunea informării sau ocultarea informaţiei care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurenţilor, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 şi art. 5 din Directiva 93/13 impun cerinţe de bună-credinţă, de echilibru şi de transparenţă şi, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susţinut că în lipsa informaţiei referitoare la risc sau în cazul în care această informaţie este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voinţa unei singure părţi, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislaţia protecţiei consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înţelegerea iniţială a părţilor, ci de hazard. Recurenţii-reclamanţi apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informaţii şi cunoştinţe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoştinţe.

În finalul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligaţii printre care şi obligaţia de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanţă a neîndeplinirii acestei obligaţii, se va constata şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii.

Recurenţii-reclamanţi consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective şi, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenţie.

Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamanţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă I. S.A. (fostă C.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, anularea acestuia, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 3 octombrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 21 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 21 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 14 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, termen care a fost preschimbat, din oficiu, la data de 28 ianuarie 2021, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acţiune reclamanţii au formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 1.3 lit. c), art. 2.2 şi art. 6.3 din contractul de credit nr. x/08.06.2007 pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecinţă firească a admiterii primului capăt, reclamanţii au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepţiunea reclamanţilor, consecinţa stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializează în dreptul acestora de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei-pârâte I. S.A. (fostă C.) de a se respinge ca inadmisibil recursul declarat în cauză sau de a se constata nul, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pe motiv că niciuna dintre criticile formulate de către recurenţii-reclamanţi nu se încadrează între cele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte constată că aceste apărări nu mai pot fi avute în vedere, cât timp, prin încheierea din 3 octombrie 2019, a fost admis, în principiu, recursul şi s-a acordat termen în fond, cu citarea părţilor.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar celor susţinute de recurenţi, decizia instanţei de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva H. S.A.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele care se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (paragraful 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kušionová împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (paragraful 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (paragraful 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva H. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

De asemenea, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speţă, a reţinut instanţa europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului" (aceeaşi clauză cu un conţinut asemănător fiind şi în cauza de faţă).

Prin urmare, reţine Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluţia dată de instanţa de apel criticată de recurenţi).

De asemenea, mai reţine instanţa europeană, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În această privinţă, se mai reţine că este lipsită de relevanţă împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere: 1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut, în mod corect, că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi". Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva H. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurenţi, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

De altfel, aşa cum s-a mai arătat, raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, paragraful 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 379 din 16 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2021.