Validity of tacit acceptance of bank margin increases in consumer credit addenda under EU alignment decree

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., au solicitat instanţei constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit nr. x/31.01.2007, respectiv art. 4, art. 4.3, art. 5 pct. 5.1, 5.2, 5.4, art. 6 pct. 6.1, 6.2 referitoare la dobândă, rambursare şi comisioane, obligarea pârâtei să elimine din convenţia de creditare clauzele a căror nulitate se constată, obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus în temeiul acestor clauze considerate abuzive, cu titlu de dobândă şi comision de administrare, constatarea caracterului abuziv al acţiunii băncii de a proceda la denominarea plăţilor în franci elveţieni şi obligarea băncii la refacerea scadenţarului la cursul CHF valabil la data acordării creditului.

Prin sentinţa civilă nr. 2530 din 21 aprilie 2016,Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit nr. x/31.01.2007 astfel:

"Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare, aducând la cunoştinţa împrumutatului noua valoare a acesteia prin afişare la sediile Băncii. Rata dobânzii astfel modificată intră în vigoare la data afişării", precum şi a clauzei de la art. 5.2 din acelaşi contract de credit, astfel:

"Valoarea ratelor se poate modifica automat ca urmare a modificării ratei dobânzii curente în condiţiile art. 4.3", obligând pârâta să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlu de dobândă în baza părţilor declarate abuzive ale clauzelor arătate până la data de 21.04.2016 şi respingând ca neîntemeiate celelalte capete ale cererii de chemare în judecată. Prin aceeaşi sentinţă, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 2530 din 21 aprilie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta S.C. C. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1576A/2017 din 6 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlu de dobândă în baza părţilor declarate abuzive ale clauzelor arătate până în luna august 2010, inclusiv.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi s-a respins ca neîntemeiată cererea intimaţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

În termen legal, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1576A/2017 din 6 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8 decembrie 2017.

Recurenţii-reclamanţi se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 35 coroborat cu art. 37 lit. c), d) şi e), art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010, art. 1196 C. civ.

În argumentarea cererii de recurs, enumerând principalele modificări aduse prin O.U.G. nr. 50/2010, recurenţii susţin, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că prin modificarea în mod unilateral de către bancă a marjei băncii nu au fost încălcate prevederile art. 35 şi 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, coroborând prevederile art. 7 pct. 4 cu art. 35 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, rezultăîn mod cert că dobânda face parte din costul contractului de credit, astfel încât sintagma "oricăror altor costuri aferente contractului" înglobează în ea însăşi şi noţiunea de dobândă, respectiv de marja băncii. Mai mult decât atât, acelaşi art. 35 la alin. (3) prevede faptul că orice modificare a nivelului costurilor creditului, potrivit condiţiilor contractuale, naşte în sarcina creditorului obligaţia de a notifica consumatorul în scris.

Or, din actele existente la dosarul cauzei nu există niciun înscris în acest sens care să facă dovada îndeplinirii acestor obligaţii de către banca intimată astfel încât să se poată considera ca recurenţilor le-ar fi fost adusă la cunoştinţă această majorare a cuantumului marjei şi că aceştia au acceptat-o.

Consideră ca instanţa de apel a apreciat în mod greşit că dacă "marja băncii" nu este enumeratăîn mod expres printre comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente contractului, acest fapt permite modificarea în mod unilateral de către bancă a acesteia atunci când procedează la stabilirea formulei de calcul a dobânzii care nu exista anterior în contract, dispoziţiile art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt încălcate.

Cât priveşte modalitatea de interpretare a art. 37 lit. c), d) şi e) de către Curtea de Apel Bucureşti, apreciază ca aceasta s-a făcut în mod eronat şi fără a ţine cont şi de dispoziţiile lit. a) şi b) ale aceluiaşi articol. Astfel, lit. a) a art. 37 stabileşte că dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valută creditului, la care creditorul poate adaugă o anumită marjă, fixă pe toata durata derulării contractului; iar la lit. c) a aceluiaşi articol se prevede că valoarea marjei şi valoarea indicilor de referinţă pot fi reduse.

Formula de calcul, care trebuia să fie menţionată în mod detaliat de către bancă, nu presupune şi o majorare a marjei băncii, neexistând niciun articol din O.U.G. nr. 50/2010 care să permită acest lucru, dimpotrivă, se vorbeşte despre reducerea marjei şi nicidecum despre majorarea acesteia.

Pe cale de consecinţa, rezulta fără putinţă de tăgada faptul ca în mod eronat instanţa de apel a interpretat norma legală aplicabilăîn prezenta speţăşi a apreciat ca intimata putea să majoreze marja băncii faţă de cea care fusese stabilita anterior, la data semnării contractului de credit.

Mai mult decât atât, prin prisma naturii apelului ca şi cale devolutivă de atac, instanţa de apel avea posibilitatea de a analiza motivele de apel invocate de banca şi apărările formulate de către apelanţii-reclamanţi şi să analizeze dispoziţiile art. 35 şi 37 lit. c), d) şi e) din O.U.G. nr. 50/2010 şi prin raportare la prevederile art. 40 şi 41 din acelaşi act normativ.

Astfel, Curtea, nu ar fi putut să considere că banca avea posibilitatea de a modifica în mod unilateral cuantumul marjei prin actul adiţional, în condiţiile în care art. 40 alin. 1interzice modificarea clauzelor contractuale în mod unilateral de către creditor, fără încheierea unui act adiţional acceptat de către consumator iar alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte şi sancţiunea pentru nerespectarea acestor dispoziţii legale, respectiv nulitatea de drept a acestor modificări.

Art. 41 la alin. (1) şi (3) stabileşte faptul că orice modificare cu privire la costurile contractului (inclusiv marja băncii) trebuie făcută prin notificare scrisă a consumatorului cu cel puţin 30 de zile înainte de aplicarea acestora, iar în cazul în care nu se primeşte un răspuns din partea consumatorului, acest lucru nu se consideră acceptare tacităşi contractul rămâne neschimbat. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.

În acelaşi sens este şi reglementarea adusă de art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010 care prevede că se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă, majorarea marjei băncii fiind o astfel de prevedere. Pe cale de consecinţă, câtă vreme banca nu numai că nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite de lege prin art. 35 alin. (3), art. 37 lit. a) şi c), art. 40 şi art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010, neemiţând şi netransmiţând nicio notificare către recurenţii-reclamanţi prin care sa le aducă la cunoştinţa modificările pe care doreşte să le opereze prin actul adiţional, însă nici în momentul în care aceştia s-au prezentat la bancă nu le-a oferit posibilitatea negocierii, instanţa de apel nu avea niciun temei legal sau de facto care să îi permită să considere că în speţă se aplică acceptarea tacită, câtă vreme poziţia D. a fost una fermă, refuzând să accepte şi să semneze un astfel de act adiţional.

Referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 coroborat cu art. 1196 C. civ., în ceea ce priveşte problema acceptării tacite/neacceptării actului adiţional de către reclamanţi, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că aceştia şi-au exprimat dezacordul faţă de actul adiţional, în mod verbal, când s-au prezentat la bancă în toamna anului 2010.

Mai mult decât atât, banca nu a dovedit niciodată contrariul şi nici nu a putut proba că i-ar fi notificat pe recurenţii-reclamanţi cu privire la încheierea actului adiţional neconformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

În susţinerea criticilor apreciază că trebuie avute în vedere art. 40 alin. (1)-(3), art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010.

Chiar dacă potrivit alin. (5) al art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 actele adiţionale comunicate şi nesemnate de către părţi se consideră ca fiind acceptate tacit, această acceptare vizează clauzele obligatorii în vederea alinierii creditelor cu normele UE şi, nicidecum, în ceea cepriveşte clauzele ce ar nefavorabile debitorului obligaţiei, cu atât mai mult că nu a existat o negociere. Creditorul nu se poate prevala de acceptarea tacită pentru acele clauze din actele adiţionale care nu au legătură cu alinierea contractului la O.U.G. nr. 50/2010.

Din coroborarea şi interpretarea normelor legale, rezidă faptul că Actul Adiţional ce avea rolul de a armoniza clauzele din convenţia de credit cu O.U.G. nr. 50/2010 se considera acceptat tacit doar în măsura în care nu se introduceau prevederi care să facă mai oneroase obligaţiile debitorilor.

Astfel, majorarea marjei băncii de la 4.9% la 6.21% este inacceptabilă şi nu poate fi primită, instanţa de apel reţinând în mod eronat că această majorare era conformă cu O.U.G. nr. 50/2010 şi că nu ne aflăm în prezenţa unei clauze cu caracter abuziv.

Componenta abuzivă, apreciază recurenţii, este dată de faptul că aceste clauze nu sunt negociate direct cu consumatorul, deoarece debitorul nu a avut posibilitatea de a îi influenţa conţinutul, având doar dreptul de a accepta sau nu contractul de adeziune, cu clauze standard aplicabile de banca în cazul acestui tip de credit, pe de o parte.

Conchizând, atât norma de drept comun (art. 1196 C. civ.), cât şi norma de drept special (art. 35, art. 37, art. 40, art. 41 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010) stabilesc în mod clar şi fără echivoc situaţiile în care ne aflăm în prezenţa unei acceptări tacite şi situaţiile în care este necesar acordul şi acceptul consumatorului în mod expres, prin semnarea actului modificator, în speţă actul adiţional la contractul de credit.

Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecinţa menţinerii sentinţei primei instanţe.

Prin întâmpinarea înregistrată la 12 octombrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a invocat, în principal, nulitatea recursului apreciind că motivele nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 23 martie 2018 s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 martie 2019, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi, constatându-se că recursul reclamanţilor este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) Cod procedurăcivilă, s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa, faţă de împrejurarea că aplicarea art. 35, art. 37, art. 40, art. 41 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a căror încălcare o reclamă recurenţii, s-a făcut în litera şi spiritul legii.

Aceste texte legale nu pot fi interpretate decât în contextul respectării obligatorii a prevederilor ordonanţei referitoare la alinierea contractelor de credit, respectiv a art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma în vigoare de la publicare până la 02.01.2011, când textul a suferit modificări prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a ordonanţei:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Prin urmare, în varianta iniţială a O.U.G. nr. 50/2010, la art. 95 se prevedea că alinierea contractelor de credit la acest act normativ era obligatorie, nefiind admise derogări nici din partea consumatorilor, nici din partea băncii, astfel că în speţă, nu suntem în situaţia unei modificări contractuale prin libera voinţă a părţilor, ci în situaţia conformării contractului în derulare cu prevederile ordonanţei, fiind nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 40, art. 41, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de control judiciar, banca s-a conformat exigenţelor primului alineat al art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, actul adiţional a fost considerat acceptat tacit şi, pentru viitor, prevederile acestuia au înlocuit clauza din contractul iniţial, anulată de prima instanţă.

Astfel, între părţile din prezenta cauză a intervenit o modificare a contractului de credit în condiţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma iniţială, cerinţele legale prevăzute de acest text fiind satisfăcute. Acceptarea tacită a produs efecte în speţă, dată fiind lipsa notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. II din Legea nr. 288/2010 (pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori), potrivit căruia actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi (alin. (1). Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (alin. (2).

Totodată, nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât s-a arătat cu justeţe că modificarea propusă nu majorează comisioane, taxe, speze bancare sau alte costuri aferente contractului, ci doar stabileşte explicit formula de calcul a dobânzii (în lipsa oricărei asemenea formule existente anterior în contract).

De asemenea, marja băncii nu este, ea însăşi, încadrabilă în noţiunile de "comisioane, taxe, speze bancare sau alte costuri aferente contractului", aceasta reprezentând doar un element în formula de calcul a dobânzii, iar recurenţii, în mod greşit se prevalează de o încălcarea a dispoziţiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în condiţiile în care aceste prevederi nu interzic majorarea marjei băncii.

În forma aplicabilă la momentul comunicării actului adiţional (septembrie 2010), prevederile art. 37 lit. c), d), e) din O.U.G. nr. 50/2010 aveau următorul conţinut:

"În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:

c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituţii de credit, prin excepţie de la prevederile lit. b), valoarea marjei şi valoarea indicilor de referinţă pot fi reduse;

d) formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia;

e) elementele care intră în formula de calcul a variaţiei dobânzii şi valoarea acestora vor fi afişate pe site-urile şi la toate punctele de lucru ale creditorilor."

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1576A/2017 din 6 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1576A/2017 din 6 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2019.