Land sale between public agency and private buyer; VAT recoverability as payment without cause versus contractual nullity

Şedinţa publică din data de 21 iulie 2020

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 23 octombrie 2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN-MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE-AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU PESCUIT ŞI ACVACULTURĂ, să pronunţe o hotărâre prin care să constate nulitatea absolută parţială a contractelor de vânzare nr. x referitor la obligaţia impusă în sarcina reclamantei de plată a TVA - ului aferent preţului din fiecare contract indicat, în cuantum de 24 %, aplicat preţului de bază, atât pentru plata avansului de 20 % plătit cât şi pentru plata diferenţei de preţ rămasă de achitat semestrial, urmare a faptului că, atât la momentul tranzacţiei cât şi în prezent pârâta nu era şi nu este plătitoare de TVA nefiind înregistrată în scopuri de TVA, tranzacţia nefiind nepurtătoare de TVA conform legislaţiei fiscale.

În subsidiar, a solicitat anularea parţială a contractelor de vânzare nr. x referitor la obligaţia impusă în sarcina reclamantei, de plată a TVA - ului aferent preţului din fiecare contract indicat, în cuantum de 24 %, aplicat preţului de bază, atât pentru plata avansului de 20 % plătit cât şi pentru plata diferenţei de preţ rămasă de achitat semestrial, urmare a faptului că, atât la momentul tranzacţiei cât şi în prezent pârâta nu era şi nu este plătitoare de TVA nefiind înregistrată în scopuri de TVA, iar tranzacţia nu este nepurtătoare de TVA conform legislaţiei fiscale.

A mai solicitat reclamanta să se constate că, din punct de vedere legal, nu este obligată la plata de TVA în cuantum de 24 % aferent tranzacţiilor care formează obiectul contractelor de vânzare cumpărare indicate şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta la restituirea în favoarea reclamantei a sumei de 480.539 RON şi respectiv suma de 37.043,02 RON (TVA aferent in baza celei mai recente facturi emise de pârâtă la data de 28.09.2015), achitate pârâtei, cu titlu de TVA în baza prevederilor contractuale nule, până în prezent şi încasată în mod nelegal, cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale din momentul plăţii fiecărei facturi şi până la restituirea efectivă a sumelor prevăzute de O.G. nr. 9/2000 pentru perioada 27.06.2011-01.09.2011 şi respectiv O.G. nr. 13/2011 pentru perioada 01.09.2011 până la zi.

A mai solicitat să fie obligată pârâta să plătească în favoarea reclamantei despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea penalităţilor şi dobânzilor legale imputate reclamantei de organele fiscale prin decizia de impunere nr. x/11.06.2015 şi RIF x/11.06.2015 şi plătite de societate, în cuantum de 98.745 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere - taxă pe valoare adăugată şi respectiv suma de 96.290 RON cu titlu de penalităţi de întârziere - taxă pe valoare adăugată, stabilite în sarcina reclamantei aferent tranzacţiilor efectuate cu pârâta prin decizia de impunere nr. x/11.06.2015 şi RIF nr. x/11.06.2015; să fie obligată pârâta să procedeze la stornarea facturilor nr. x/26.06.2011, nr. y/06.02.2012, nr. z/17.09.2012, nr. w/28.02.2013, nr. t/20.09.2012, nr. s/28.02.2014, nr. q/30.09.2014, nr. r/07.04.2015 şi respectiv 820/28.09.2015 emise cu TVA până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată şi emiterea lor în mod corect, fără TVA în conformitate cu prevederile art. 159 Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 40 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de Aplicare a Codul fiscal, operaţiunea în litigiu fiind scutită de TVA conform prevăzute de art. 141 Codul fiscal, pârâta nefiind exceptată de la această scutire prin înregistrare în scopuri de TVA.

A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtei să stopeze pe viitor emiterea facturilor fiscale în sarcina reclamantei cu TVA în cuantum de 24 % obligând-o pe aceasta sa emită facturi fiscale pentru plata diferenţei de preţ fără TVA, pentru toate contractele de vânzare cumpărare indicate mai sus, cu respectarea prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 573/2003.

În motivare reclamanta a arătat, în esenţă, că, prin contractele de vânzare-cumpărare indicate anterior, a achiziţionat de la pârâtă o serie de suprafeţe de teren, că societatea reclamantă a fost într-o permanentă eroare atât la momentul plăţilor facturilor fiscale emise de instituţia vânzătoare, cât şi la momentul semnării în faţa notarului public a contractelor de vânzare cumpărare iar mai apoi ulterior pe toata durata derulării relaţiilor contractuale cu pârâta care subzistă şi în prezent, cu privire la calitatea de neplătitor de TVA a vânzătoarei. Vânzătoarea nu a menţionat nici notarului public dar mai ales reclamantei despre faptul ca ar fi neplătitoare de TVA, în ciuda faptului că această instituţie - reprezentantă a statului Roman nu era şi nici în prezent nu este înregistrată din punct de vedere fiscal ca plătitor de TVA.

Acest aspect a fost descoperit urmare controlului efectuat de organele fiscale în anul 2015 la societatea reclamantă în urma căruia s-a constatat că pârâta nu a fost niciodată plătitoare de TVA şi că în conformitate cu legea fiscală operaţiunea de vânzare cumpărare nu este purtătoare de TVA, astfel că întreaga sumă plătită pârâtei cu titlu de TVA, în baza facturilor emise de aceasta, nu este deductibilă fiscal, fiindu-i imputată reclamantei, împreună cu majorări şi penalităţi de întârziere conform petitului acţiunii.

În susţinerea primului capăt de cerere de nulitate absolută parţială, reclamanta a invocat eroarea - obstacol (numită şi distructivă de voinţă) - cea mai gravă formă a erorii care împiedică formarea actului juridic. În concret,s-a arătat, reclamanta, la momentul contractării avea deplina convingere că preţul contractual este cel stabilit in Rapoartele de Evaluare, iar pârâta avea deplina convingere, neadusă la cunoştinţa nimănui că preţul este mai mare cu 24 % deoarece aceasta nu avea posibilitatea practică şi juridică să colecteze TVA şi nici să-l vireze mai departe conform legii. Tot în susţinerea capătului 1 de cerere reclamanta a invocat şi frauda la lege, săvârşită de pârâtă prin conduita sa. S-a arătat că pârâta, cu bună ştiinţă şi cu rea credinţă, a încălcat şi încalcă şi în prezent dispoziţiile imperative ale legii fiscale în materie de TVA, respectiv art. 141 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 571/2003, scopul acesteia şi finalitatea actului juridic nefiind cel de colectare şi virare a TVA-ului, fapt recunoscut în mod explicit de pârâtă prin toate adresele pe care le-a comunicat atât reclamantei cât şi organelor fiscale in decursului anului 2015.

Având în vedere că pârâta nu este înregistrată în scopuri de TVA, nu a depus niciodată de organele fiscale vreo cerere de înregistrare, având totodată în vedere că prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea 571/2003 stabileşte în mod imperativ că sunt scutite de taxa operaţiunile având ca obiect " livrarea de construcţii/părţi de construcţii si a terenurilor pe care sunt construite, precum si a oricăror alte terenuri", reclamanta a solicitat instanţei să constate că pârâta a urmărit în mod evident fraudarea acestor norme legale, inserând în mod ilegal obligaţia de plată de TVA peste preţul negociat şi stabilit prin Rapoartele de Evaluare, TVA care nu a fost niciodată virat în contul de TVA ci a fost înglobat în mod nelegal în preţul contractual, fapt care atrage nulitatea parţială absolută a contractului sub acest aspect, conform prev. art. 948 coroborat cu 966 C. civ. vechi.

În subsidiar, reclamanta a susţinut punctul doi al cererii de chemare în judecată considerând că sunt îndeplinite toate condiţiile de existenţă a erorii - viciu de consimţământ.

În ceea ce priveşte aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat, reclamanta a arătat că aceasta trebuie să se facă, în principiu, după un caracter subiectiv, adică în concret, de la caz la caz; prin excepţie, deci, s-ar putea apela la criteriul obiectiv, abstract (comportarea oricărei persoane într-o asemenea situaţie) în măsura în care se va reţine aplicabilă în speţă - eroarea - obstacol - sancţiunea care intervine fiind cea a nulităţii absolute parţiale a actului juridic supus analizei.

Prin precizarea de acţiune înregistrată la dosar la data de 27 mai 2016, reclamanta a solicitat instanţei să constate că nu este obligată la plata de TVA în cuantum de 20% aferent tranzacţiilor care formează obiectul contractelor intervenite între părţi şi pe cale de consecinţă să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 30.993,67 RON reprezentând TVA aferent celei mai recente facturi emise de pârâtă la data de 29.02.2016, cu nr. 0064/29.02.2016 cu titlu de TVA în baza prevederilor contractuale nule, cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale din momentul plăţii şi până la data restituirii sumei în baza prevederilor O.G. nr. 9/2000 pentru perioada 27.06.2011-01.09.2011 şi respectiv O.G. nr. 13/2011 pentru perioada 01.09.2011 până la zi; să fie obligată pârâta să procedeze şi la stornarea facturii nr. x/29.02.2016 emise cu TVA şi emiterea acesteia în mod corect, fără TVA; să fie obligată pârâta să stopeze pe viitor emiterea facturilor fiscale în sarcina reclamantei cu TVA în cuantum de 24% şi respectiv 20%, obligând-o pe pârâtă să emită facturi fiscale pentru plata diferenţei de preţ fără TVA, pentru toate contractele încheiate, cu respectarea prev.art. 141 alin. (2), lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 573/2003.

Prin completarea de acţiune înregistrată la dosar la data de 04.11 2016 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 312.609,03 RON reprezentând TVA aferent ultimei facturi emise de pârâtă la 20.09.2016, cu nr. x/20.09.2016 cu titlu de TVA în baza prevederilor contractuale nule cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale din momentul plăţii,13.10.2016 şi până la restituirea sumei; să fie obligată pârâta să procedeze şi la stornarea facturii nr. x/20.09.2016 emisă cu TVA şi emiterea acesteia fără TVA, conform art. 159 Codul fiscal coroborat cu pct. 40, alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, operaţiunea din litigiu fiind scutită de TVA conform prevederilor art. 141 din Codul fiscal.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 30.12.2015, pârâta a înţeles să invoce excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Bihor, considerând competent pentru a soluţiona prezenta cauză Tribunalul Bucureşti, având în vedere faptul că în speţa de faţă se solicită constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect înstrăinarea unor imobile ce fac parte din domeniul privat al statului şi nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, raporturile dintre părţi sunt incluse în sfera dreptului privat şi nicidecum în sfera dreptului public, pentru a fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004;

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la restituirea sumei de 480.539 RON şi a sumei de 37.043,02 RON încasate cu titlu de TVA facturat în baza prevederilor contractuale, a arătat că nu este în măsură să returneze aceste sume în condiţiile în care A.N.P.A este instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat şi care potrivit prevederilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, are obligaţia de a vărsa integral veniturile (încasările) realizate la bugetul din care a fost finanţată. Mai mult decât atât, în temeiul prevederilor art. 75 din acelaşi act normativ orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul de stat.

Totodată prin întâmpinare pârâta a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte recuperarea sumelor solicitate de reclamantă.

În ceea ce priveşte solicitarea de plată a sumelor menţionate de reclamantă la punctul 5 din acţiune, a învederat instanţei că aceste sume pe care reclamanta le solicită cu titlu de dobânzi - suma de 98.745 RON şi respectiv penalităţi de întârziere - 96.290 RON, această solicitare nu au nicio bază legală, în contract, care este legea părţilor - art. 1270 C. civ., nefiind prevăzute niciun fel de penalităţi şi mai mult decât atât Decizia de impunere nr. x şi raportul de inspecţie fiscal nu îi sunt opozabile şi nu instituie în sarcina pârâtei niciun fel de obligaţie de plată;

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei de a emite pe viitor facturi fără TVA, a arătat că această solicitare face şi obiectul unei alte cauze.

La termenul din data de 18 aprilie 2016, reclamanta a invocat excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bihor.

Tribunalul Bihor, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea nr. 667/CA din 18 aprilie 2016, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a III - a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bihor, invocată de reclamantă. A declinat competenţa în favoarea secţiei a II-a a Tribunalului Bihor, raportat la calitatea de profesionist a reclamantei şi la temeiul de drept invocat în susţinerea acţiunii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Bihor la data de 28 aprilie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 72/LP/12.04.2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN-MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE-AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU PESCUIT ŞI ACVACULTURĂ, ca neîntemeiată.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele:

Raportat la temeiul de drept invocat de către reclamantă privind eroarea-obstacol şi lipsa de consimţământ instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Art. 953 C. civ. dispune că consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol, manifestarea de voinţă a părţilor fiind producătoare de efecte juridice numai daca a fost liberă şi conştientă. În consecinţă, pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, în mod cumulativ: să provină de la o persoana cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Art. 954 C. civ., consacrat erorii ca viciu de consimţământ, stabileşte că eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Deci, în funcţie de consecinţele care intervin, cea mai gravă formă a erorii este eroarea-obstacol, atunci când falsa reprezentare cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie, fie asupra identităţii fizice a obiectului, reprezentând mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece, practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului în cauză.

Eroarea-obstacol antrenează nulitatea absolută a actului juridic, întrucât consimţământul părţilor contractante la încheierea actului juridic a lipsit.

Instanţa nu a putut reţine însă existenţa unei "error in negotio" sau "error in corpore" întrucât, în speţă reclamanta a cunoscut că, contractele pe care urmează să le încheie sunt contracte de vânzare cumpărare, cât şi obiectul acestora.

Instanţa a apreciat din înscrisurile depuse la dosar că înţelegerea părţilor a fost în sensul ca dreptul de proprietate asupra imobilelor pârâtei să fie transmise în proprietate reclamantei în schimbul unui preţ la care se adaugă obligaţia de plată a TVA-ului. Acest aspect este clar exprimat în toate cele 10 contracte de vânzare cumpărare, cât şi în facturile emise pentru plata ratelor aferente. Înţelegerea părţilor a fost aceea de a se încheia un contract de vânzare cumpărare pentru un preţ la care se adaugă obligaţia de plată a TVA.

În ceea ce priveşte capetele subsidiare ale acţiunii privind constatarea nedatorării plăţii TVA-ului de către reclamantă, acestea au fost, de asemenea, respinse ca urmare a respingerii capetelor principale ale acţiunii.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta S.C. A. S.A., care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate şi rejudecând cauza în apel admiterea acţiunii formulate în contradictoriu cu intimata şi pe cale de consecinţă, în baza probatoriului administrat în dosar, a solicitat:

1. Constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare nr. x/05.08.2011; nr. 924/05.08.2011; nr. 925/05.08.2011; nr. 926/05.08.2011; nr. 927/05.08.2011; nr. 928/05.08.2011; nr. 929/05.08.2011; nr. 930/05.08.2011; nr. 931/05.08.2011; nr. 932/05.08.2011 referitor la obligaţia impusă în sarcina sa de plată a TVA - ului aferent preţului din fiecare contract indicat mai sus, în cuantum de 24 %, aplicat preţului de bază, atât pentru plata avansului de 20 % plătit, cât şi pentru plata diferenţei de preţ rămasă de achitat semestrial, urmare a faptului că, atât la momentul tranzacţiei, cât şi în prezent intimata nu era şi nu este plătitoare de TVA nefiind înregistrată în scopuri de TVA, iar tranzacţia nu este nepurtătoare de TVA conform legislaţiei fiscale;

2. În subsidiar, anularea parţială a contractelor de vânzare menţionate la punctul 1, pentru motivele indicate în cadrul acestuia;

3. Constatarea că apelanta, din punct de vedere legal, nu este obligată la plata de TVA în cuantum de 24 % şi respectiv 20 % aferent tranzacţiilor care formează obiectul contractelor de vânzare cumpărare indicate mai sus şi pe cale de consecinţă:

4. Obligarea intimatei la restituirea în favoarea apelantei a sumei totale de 861.184,72 RON, achitate pârâtei, cu titlu de TVA în baza prevederilor contractuale nule, până în prezent, şi încasată în mod nelegal de intimata cu obligarea pârâtei intimate la plata dobânzii legale din momentul plăţii fiecărei facturi şi până la restituirea efectivă a sumelor în baza prev. O.G. nr. 9/2000 pentru perioada 27.06.2011-01.09.2011 şi respectiv O.G. nr. 13/2011 pentru perioada 01.09.2011 până la zi;

5. Obligarea intimatei să plătească în favoarea apelantei despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea penalităţilor şi dobânzilor legale imputate societăţii de organele fiscale prin Decizia de Impunere nr. x/11.06.2015 şi RIF x/11.06.2015 şi plătite de societatea apelantă, în cuantum de 98.745 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere - taxa pe valoare adăugată şi respectiv suma de 96.290 RON cu titlu de penalităţi de întârziere - taxa pe valoare adăugată, stabilite în sarcina sa aferent tranzacţiilor efectuate cu intimată prin Decizia de Impunere nr. x/11.06.2015 şi RIF x/11.06.2015;

6. Obligarea intimatei să procedeze la stornarea facturilor nr. x emise cu TVA până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată şi ulterior în timpul litigiului şi obligarea pârâtei la emiterea acestor facturi în mod corect, fără TVA în conformitate cu prevederile art. 159 Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 40 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de Aplicare a Codul fiscal;

7. Să se ia act că, în ceea ce priveşte capătul 7 al cererii introductive, acesta a rămas fără obiect, având în vedere că intimata a emis factura finală pentru întregul preţ rămas de achitat (factura nr x/20.09.2016, achitată integral) iar urmare a acestui fapt contractele dintre părţi au ajuns la final, nemaiexistând în prezent relaţii contractuale care să se mai deruleze pe viitor între părţi;

Cu cheltuieli de judecată în fond şi în apel reprezentând taxa de timbru în suma totală de 23.153,52 RON şi onorar avocat în suma de 7200 RON conform dovezii la dosarul de fond precum şi conform înscrisurilor doveditoare pe care le va depune în dosarul de apel.

În motivare, apelanta a arătat că întregul raţionament al instanţei de fond este greşit având în vedere că se porneşte de la ideea inaplicabilităţii în speţă a prevederilor art. 948, 953, 954 C. civ., raportat la întregul conţinut al contractelor de vânzare cumpărare. Or, societatea nu a solicitat constatarea nulităţii absolute ori declararea nulităţii relative a contractelor de vânzare cumpărare în ansamblul lor, cu consecinţa desfiinţării în integralitate a acestora, ci a solicitat nulitatea/anularea parţială a acestor acte juridice doar sub aspectul preţului contractual şi anume procentul care reprezintă TVA-ul aplicat peste preţul contractual negociat de părţi.

A considerat că interpretarea instanţei de fond a noţiunii erorii şi exemplele date sunt neîntemeiate, eroarea asupra obiectului contractului nevizând doar obiectul contractului în integralitatea sa ori natura juridică a actului; a apreciat că instanţa de fond nu a analizat situaţia concretă prezentată în speţă, limitându-se a face doar o analiza pur teoretică a definiţiilor erorii.

A menţionat că societatea a fost într-o permanentă eroare atât la momentul plăţilor facturilor fiscale emise de această instituţie vânzătoare cât şi la momentul semnării în faţa notarului public a contractelor de vânzare cumpărare, iar mai apoi pe toata durata derulării relaţiilor contractuale cu intimata care subzistă şi în prezent, cu privire la calitatea de neplătitor de TVA a vânzătoarei. A menţionat că vânzătoarea nu a menţionat nici notarului public dar mai ales apelantei despre faptul că ar fi neplătitoare de TVA, în ciuda faptului că aceasta instituţie - reprezentantă a Statului Român nu era şi nici în prezent nu este, înregistrată din punct de vedere fiscal ca plătitor de TVA. Având în vedere că vânzătoarea era cea interesată în emiterea facturilor cu TVA diligenţele şi formalităţile necesare în acest sens îi aparţin în exclusivitate, apelanta neputând suporta consecinţele unei conduite abuzive a acestei autorităţi publice.

A precizat că această eroare a fost descoperită de apelantă doar ca urmare a controlului efectuat de organele fiscale în anul 2015 la societate în urma căruia s-a constatat că intimata nu a fost niciodată plătitoare de TVA şi că în conformitate cu legea fiscală operaţiunea de vânzare cumpărare nu este purtătoare de TVA, astfel că, întreaga suma plătită pârâtei intimate cu titlu de TVA, în baza facturilor emise de intimata nu este deductibilă fiscal, fiindu-i imputată, împreună cu majorări şi penalităţi de întârziere conform petitului acţiunii. Suma a fost achitată de societate în mod efectiv, având în vedere că titlul executoriu emis de organele fiscale nu a fost anulat şi nici suspendat până în prezent. Faţă de acestea, a apreciat că motivaţia instanţei de fond vizavi de opţiunea pârâtei intimate de a iniţia o operaţiune cu TVA este greşită.

În subsidiar, a susţinut anularea parţială a contractelor de vânzare cumpărare, conform petitului, având ca temei juridic nulitatea relativă bazată pe eroarea-viciu de consimţământ, în care s-a aflat din momentul semnării actelor şi până în luna iunie 2015 când a descoperit-o urmare a controlului fiscal efectuat la societate.

A precizat că se impune ca toate majorările şi penalităţile imputate în sarcina societăţii, să fie suportate de intimată cu titlu de despăgubiri materiale având în vedere faptul că apelanta a pus sumele aferente TVA la dispoziţia acesteia imediat după momentul emiterii fiecărei facturi fiscale eronate, iar Statul Roman a avut în permanenţă la dispoziţie aceste sume de bani.

Aşadar, a apreciat că se impune şi admiterea capătului de cerere prin care a solicitat despăgubirile materiale pentru repararea integrală a prejudiciilor pe care intimata i le-a cauzat prin conduita sa abuzivă, sume pe care deşi le-a plătit integral şi fără întârziere, nu sunt în prezent imputate de Statul Roman în baza Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/11.06.2015 (F-MM 385/11.06.2015) şi a Deciziei de Impunere nr. x/11.06.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x din 11.06.2015, aferent operaţiunilor taxabile derulate în mod exclusiv cu instituţia intimată, conform petitului acţiunii, fiind aplicabile prevederile art. 159 Codul fiscal coroborat cu prevederilor art. 40 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind normele de aplicare a Codul fiscal.

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 19/C din data de 29 ianuarie 2019, a admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 72/LP/12.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care o a schimbat-o în totalitate şi în consecinţă:

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Agriculturii Şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Naţională Pentru Pescuit Şi Acvacultură.

A constatat că reclamanta nu este obligată la plata de TVA aferent tranzacţiilor ce formează obiectul contractelor nr. x/05.08.2011; nr. 924/05.08.2011; nr. 925/05.08.2011; nr. 926/05.08.2011; nr. 927/05.08.2011; nr. 928/05.08.2011; nr. 929/05.11.2011; nr. 930/05.08.2011; nr. 931/05.08.2011 şi nr. 932/05.08.2011, încheiate între părţi.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 861.184,72 RON cu titlu de restituire plată nedatorată, cu dobânda legală calculată din momentul plăţii fiecărei facturi şi până la restituirea efectivă a sumelor.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 195035 RON cu titlu de despăgubiri.

A obligat pârâtul să storneze facturile nr. x/26.06.2011, nr. y/06.02.2012, nr. z/17.09.2012, nr. w/28.02.2013, nr. t/20.09.2013, nr. s/28.02.2014, nr. q/30.09.2014, nr. r/07.04.2015, nr. 0064/29.02.2016, nr. x/20.09.2016 şi să emită aceste facturi fără TVA.

A respins ca nefondate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare sau anularea parţială a acestora.

A respins ca rămas fără obiect capătul de cerere vizând stoparea emiterii de facturi cu TVA.

A obligat pârâtul intimat să plătească apelantei reclamante suma de 41.930,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel, reprezentând taxă timbru şi onorariu avocat.

În fundamentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin Raportul de Inspecţie Fiscală încheiat la data 11.06.2015 de către DGRFP Cluj Napoca -AJFP Maramureş s-a reţinut că reclamanta în mod greşit a dedus TVA în sumă de 485.947 RON în baza unor facturi emise de furnizori neînregistraţi în scopuri de TVA, ori înregistraţi în Registrul contribuabililor inactivi întrucât pârâtul nu este înregistrat în scopuri de TVA, iar prin adresa nr. x/28.07.2014 a Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice -A.N.P.A Bucureşti s-a comunicat că: în conformitate cu prevederile H.G. nr. 545/2010, privind organizarea şi funcţionarea A.N.P.A, aceasta este instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat; facturile fiscale au fost emise de A.N.P.A conform prevederilor contractuale asumate; instituţia nu desfăşoară activitate economică comercială, drept pentru care nu declară şi nu virează la bugetul de stat sume de bani în contul TVA de plată; sumele încasate de A.N.P.A în urma derulării contractelor comerciale, sunt vărsate integral la bugetul statului.

În baza Raportului de Inspecţie Fiscală a fost emisă decizia de impunere x/11.06.2015 prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată astfel: 485.947 RON TVA; 99.859 RON dobânzi şi 97.374 RON penalităţi de întârziere.

Aceste acte administrativ fiscale au fost atacate de către reclamantă în contencios administrativ, însă acţiunea, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, a fost respinsă prin sentinţa nr. 376/CA/15.02.2018 a Tribunalului Bihor rămasă definitivă prin decizia nr. 3645/R/10.10.2018.

Din considerentele acestor hotărâri rezultă că reclamanta nu avea dreptul să deducă TVA-ul aferent acestor achiziţii deoarece pârâta nu este înregistrată în scopuri de TVA şi nici nu avea obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA atâta timp cât instituţia nu desfăşoară activitate economică, vânzarea de active nefiind considerată operaţiune economică.

Deşi pârâta nu a fost a fost parte în dosarul nr. x/2015, în conformitate cu prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile pronunţate în această cauză îi sunt opozabile atât timp cât aceasta nu face în condiţiile legii dovada contrară.

Or, instanţa de apel a apreciat că, în prezenta cauză, pârâtul nu a făcut dovada contrară.

Instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu este înregistrat în scopuri de TVA, că vânzarea imobilelor nu a fost considerată activitate economică, că pârâtul nu a înţeles să opteze pentru taxarea acestei operaţiuni, conform art. 141 alin. (3) Codul fiscal şi că sumele încasate de la reclamanta reprezentând contravaloare facturi au fost virate către bugetul de stat în contul în care se efectuează vărsăminte din veniturile realizate de către instituţii, viramentele nefiind efectuate în mod defalcat -sume care să indice baza şi sume care să indice TVA, în mod greşit instanţa de fond apreciind că pârâta ar fi optat pentru a fi plătitoare de TVA.

Reţinând că tranzacţiile încheiate între părţi nu erau purtătoare de TVA, instanţa de apel apreciat ca fondată solicitarea apelantei reclamante de a se constata că nu este obligată la plata de TVA aferent tranzacţiilor.

Referitor la solicitarea apelantei ca, în principal, să se constate nulitatea absolută parţială a contractelor de vânzare cumpărare, iar în subsidiar să se dispună anularea parţială a acestora, în acord cu instanţa de fond şi instanţa de apel o apreciat-o ca nefondată întrucât apelanta nu a invocat în susţinerea erorii obstacol nici faptul că a înţeles că încheie un alt contract şi nu un contract de vânzare cumpărare şi nici că ar fi crezut că achiziţionează alte bunuri decât cele ce au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.

Referitor la susţinerea apelantei cu privire la fraudarea legii, instanţa a apreciat-o ca nefondată întrucât nu se poate reţine că includerea în contracte a obligaţiei de plată a TVA ar fi avut drept scop eludarea unor dispoziţii legale imperative.

În ceea ce priveşte solicitarea apelantei de restituire a sumelor achitate pârâtei cu titlu de TVA, instanţa de apel a apreciat-o fondată.

De asemenea, ca o consecinţă a faptului că s-a constatat că reclamanta nu este obligată la plata TVA aferente tranzacţiilor încheiate cu pârâtul, în vederea evidenţierii corecte în contabilitatea reclamantei, a admis şi capătul de cerere prin care s-a solicitat stornarea facturilor emise de către pârât şi obligarea acestuia să emită aceste facturi fără TVA.

În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat stoparea emiterii de facturi fără TVA, acesta a fost respins ca rămas fără obiect având în vedere că pe parcursul soluţionării litigiului pârâtul a emis toate facturile aferente contractelor încheiate între părţi.

Fiind în culpă procesuală, pârâtul intimat a fost obligată să plătească apelantei reclamante, în baza art. 453 C. proc. civ., suma de 41. 930,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel, reprezentând 34.730,52 RON taxă timbru (23.153,52 RON în primă instanţă şi 11.577 RON în apel) şi 72.000 RON onorariu avocat, conform înscrisurilor de la dosar.

Împotriva deciziei civile nr. 19/C din data de 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

I. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii şi a capetelor de cerere având ca obiect:

1. Constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare nr. x/05.08.2011; nr. 924/05.08.2011; nr. 925/05.08.2011; nr. 926/05.08.2011; nr. 927/05.08.2011; nr. 928/05.08.2011; nr. 929/05.08.2011; nr. 930/05.08.2011; nr. 931/05.08.2011; nr. 932/05.08.2011 referitor la obligaţia impusă în sarcina reclamantei de plata a TVA - ului aferent preţului din fiecare contract, în cuantum de 24 %, aplicat preţului de bază, atât pentru plata avansului de 20 % plătit cât şi pentru plata diferenţei de preţ rămasă de achitat semestrial, urmare a faptului ca, având in vedere faptul că nici la momentul tranzacţiei şi nici în prezent intimata nu era şi nu este plătitoare de TVA nefiind înregistrată în scopuri de TVA, iar tranzacţia este nepurtătoare de TVA conform legislaţiei fiscale;

2. Anularea parţială a contractelor de vânzare nr. x/05.08.2011; nr. 924/05.08.2011; nr. 925/05.08.2011; nr. 926/05.08.2011; nr. 927/05.08.2011; nr. 928/05.08.2011; nr. 929/05.08.201; nr. 930/05.08.2011; nr. 931/05.08.2011 şi nr. 932/05.08.2011, referitor la obligaţia impusă în sarcina reclamantei, de plata a TVA - ului aferent preţului din fiecare contract, în cuantum de 24 %, aplicat preţului de bază, atât pentru plata avansului de 20 % plătit cât şi pentru plata diferenţei de preţ rămasă de achitat semestrial, urmare a faptului ca, nici la momentul tranzacţiei şi nici în prezent pârâtul nu era şi nu este plătitor de TVA nefiind înregistrat în scopuri de TVA, iar tranzacţia nu este nepurtătoare de TVA conform legislaţiei fiscale.

Recurenta-reclamată îşi circumscrie criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vizând nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva soluţiei de respingere a celor două capete de cerere, urmare a aplicării greşite a normelor de drept material ce reglementează eroarea-obstacol, eroarea - viciu de consimţământ şi frauda la lege, ca şi cauze de nulitate a contractului.

Consideră recurenta că, deşi instanţa de apel, în esenţă, a pronunţat o hotărâre legală care a tranşat în mod corect problema dedusă judecăţii şi anume restituirea unui TVA nedatorat, respingerea capetelor de cerere privind nulitatea/anularea parţială (exclusiv cu privire la TVA) a contractelor de vânzare, s-a pronunţat prin prisma încălcării şi aplicării eronate a unor norme de drept material.

Recurenta-reclamantă consideră că soluţia este greşită având în vedere faptul ca instanţa de apel nu a analizat situaţia concretă prezentată în speţă, limitându-se a face doar o analiza pur teoretică a definiţiilor erorii în general, deşi recurenta a invocat şi alte texte de lege care au fost încălcate.

Recurenta apreciază că un aspect important al cauzei este faptul că a fost într-o permanentă eroare atât la momentul plăţilor facturilor fiscale emise de instituţia vânzătoare cât şi la momentul semnării în faţa notarului public a contractelor de vânzare cumpărare iar mai apoi ulterior pe toată durata derulării relaţiilor contractuale cu intimata care a subzistat până în momentul finalizării raporturilor juridice dintre părţi, cu privire la calitatea de neplătitor TVA a vânzătoarei.

Recurenta apreciază că, în mod nelegal, instanţa de apel nu a considerat că în cauză s-ar aplica instituţia erorii.

Se arată că,în susţinerea capătului de cerere de nulitate absolută parţială pentru existenta erorii - obstacol recurenta-reclamantă a administrat probe analizate de instanţa de judecată. In concret, precizează recurenta, la momentul contractării avea deplina convingere că preţul contractual este cel stabilit in Rapoartele de Evaluare iar intimata avea deplina convingere, neadusă la cunoştinţa nimănui, că preţul este mai mare cu 24 % deoarece aceasta nu avea posibilitatea practică şi juridică sa colecteze TVA şi nici să-l vireze mai departe conform legii. Recurenta arată că nu cunoaşte care este motivul pentru care intimata a emis facturi fiscale cu TVA chiar şi înainte de semnarea contractului dar acest fapt a condus la convingerea ca se află în prezenţa unei persoane juridice plătitoare de TVA, mai ales ca era vorba chiar despre un reprezentant al Statului Roman.

Tot în susţinerea acestui capăt de cerere, recurenta precizează că a invocat şi frauda la lege, săvârşită de intimat prin conduita sa, însă instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că încălcarea normelor de drept fiscal imperativ nu conduc la fraudarea acestor norme legale.

Faţă de această argumentaţie a instanţei de apel, recurenta învederează faptul că intimata, cu bună ştiinţă şi cu rea credinţă, a încălcat dispoziţiile imperative ale legii fiscale în materie de TVA, respectiv art. 141 alin. (2) lit. f) şi (3) din Legea 571/2003, scopul acesteia actului juridic nefiind cel de colectare şi virare a TVA-ului, fapt recunoscut în mod explicit de intimată.

Recurenta consideră, faţă de faptul că pârâtul nu este înregistrată în scopuri de TVA, nu a depus niciodată de organele fiscale vreo cerere de înregistrare, având totodată in vedere ca prev. art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea 571/2003, că intimata a urmărit în mod evident fraudarea acestor norme legale, inserând în mod ilegal obligaţia de plată de TVA peste preţul negociat şi stabilit prin Rapoartele de Evaluare,TVA care nu a fost niciodată virat în contul de TVA, ci a fost înglobat in mod nelegal în preţul contractual, fapt care atrage nulitatea parţiala absolută a contractului sub acest aspect, conform prevederilor art. 948 coroborat cu art. 966 C. civ.

Cu privire la capătul de cerere alternativ formulat, de anulare parţială a contractelor de vânzare cumpărare, conform petitului, având ca temei juridic nulitatea relativă bazată pe eroarea-viciu de consimţământ, recurenta apreciază că instanţa de apel, din nou, a pronunţat o hotărâre nelegală dând o interpretare greşita normelor de drept aplicabile.

Se arată că, în speţă, eroarea în care s-a aflat recurenta la momentul semnării actului, indusă de intimată atât prin emiterea anterioară a facturilor de avans cu TVA cât şi ulterior până în anul 2015, vizează alterarea consimţământului său cu privire la preţul contractual, fiind evident că, în măsura în care aceasta eroare ar fi fost înlăturată, actul s-ar fi încheiat într-o cu totul alta manieră, în ceea ce priveşte preţul contractual.

Consideră recurenta că sunt îndeplinite toate condiţiile de existenţă a erorii - viciu de consimţământ şi a fraudei la lege.

II. Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, admiterea cererii de recurs desfiinţarea deciziei atacate, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul că:1. reclamanta este obligată la plata de TVA aferent tranzacţiilor ce formează obiectul contractelor nr. x/05.08.2011;nr. 924/05.08.2011; nr. 925/05.08.2011; nr. 926/05.08.2011; nr. 927/05.08.2011; nr. 928/05.08.2011; nr. 929/05.11.2011; nr. 930/05.08.2011; nr. 931/05.08.2011 şi nr. 932/05.08.2011, încheiate între părţi; 2.pârâtul nu poate fi obligat să plătească reclamantei suma de 861.184,72 RON cu titlu de restituire plată nedatorată, cu dobânda legală calculată din momentul plăţii fiecărei facturi şi până la restituirea efectivă a sumelor; suma de 195. 035 RON cu titlu de despăgubiri şi suma de 41.930,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel, reprezentând taxă timbru şi onorariu avocat.

Recurentul îşi circumscrie criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea criticii subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., recurentul aduce în susţinere următoarea argumentaţie.

Pornind de la pretenţia reclamantei, prin care a fost solicitată constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare cumpărare prin raportare la soluţia instanţei de apel, de respingere a capătului de cerere de constatare a nulităţii absolute/parţiale a contractelor sau de anulare, soluţia instanţei, de obligare la restituirea TVA, este contradictorie întrucât nu a ţinut seama de faptul potrivit căruia contractele încheiate au putere de lege între părţile contractante, ceea ce presupune că, în urma semnării acestor contracte, reclamanta şi-a asumat şi a acceptat obligaţiile care au luat fiinţă în sarcina sa prin încheierea acestora, inclusiv clauza potrivit căreia preţul cuprinde şi taxa pe valoare adăugată.

Se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 1170 C. civ., reclamanta a avut posibilitatea de a negocia preţul, aşadar, atât la momentul tranzacţiei, cât şi la momentul încheierii celor 10 contracte, respectiv la data de 05 august 2011, reclamanta a semnat şi a acceptat preţul inclusiv plata taxei pe valoare adăugată, fiind inadmisibil ca după 4 ani să se pretindă restituirea acestei taxe, pe simplu considerent că recurenta-pârâta nu este "plătitoare de TVA".

În primul rând, precizează recurentul, soluţia de restituire a sumelor încasate cu titlu de taxă pe valoare adăugată contravine dispoziţiilor art. 1350 alin. (1) C. civ., cu privire la răspunderea contractuală, iar, în al doilea rând, taxa pe valoare adăugată nu poate fi restituită în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare, în baza cărora a fost cerută şi plătită taxa, nu au fost sancţionate cu nulitatea absolută/parţială şi nici nu au fost anulate, astfel că obligaţia de plată a taxei pe valoare adăugată nu a fost stinsă, nu a încetat.

În raport cu aceste considerente, faţă de soluţia instanţei de apel prin care s-au respins ca nefondate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare sau anularea parţială a acestora şi s-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere vizând stoparea emiterii de facturi cu TVA, recurentul consideră că motivarea deciziei atacate este contradictorie faţă de faptul că, prin aceeaşi decizie, instanţa de apel,că reclamanta nu este obligată la plata de TVA cu consecinţa restituirii sumelor încasate cu titlu de TVA.

Consideră recurentul că, din moment ce reclamanta a promovat o acţiune prin care a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare pe motivul potrivit căruia pârâtul nu este plătitor de TVA nefiind înregistrat în scopuri de TVA, nu are niciun temei legal soluţia instanţei prin care s-a decis restituirea sumelor încasate cu titlu de TVA în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare nu au fost sancţionate cu nulitatea absolută sau parţială şi nu au fost anulate. Or, se arată, obligaţia de a restitui aceste sume prevăzute şi acceptate în contractele de vânzare-cumpărare, ia fiinţă numai în cazul în care contractele nu mai produceau efecte ca o consecinţă a anulării sau aplicării sancţiunii nulităţii.

În cazul de faţă, arată recurentul, instanţa de apel nu a anulat nici contractele de vânzare-cumpărare şi nici facturile emise în baza acestor contracte, astfel încât hotărârea de a restitui sumele de bani încasate cu titlu de TVA pe simplul considerent că recurenta-pârâtă nu este plătitoare de TVA contravine dispoziţiilor art. 1350 din C. civ. referitor la executarea obligaţiilor contractuale.

Prin critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă două critici.

Prima critică vizează faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, în speţă, a intervenit prescripţia extinctivă de 3 ani stabilită prin dispoziţiile art. 2501 cu trimitere la dispoziţiile art. 2517 din C. civ. în condiţiile în care, contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate la data de 5 august 2011 iar reclamanta s-a adresat instanţei de judecată la data de 23 octombrie 2015. Aşadar, se arată, la momentul promovării acţiunii sale reclamanta era decăzută din dreptul la acţiune de a constrânge recurentul-pârât de a suporta o sancţiune civilă şi a de a restitui o plată pretins a fi nedatorată.

A doua critică formulată din perspectiva aceluiaşi motiv de casare se referă la faptul că, în raport cu obiectul cererii, decizia atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legislaţiei fiscale. În susţinerea acestei critici recurenta aduce următoarea argumentaţie:

Recurenta nu avea obligaţia de a emite facturi fără a percepe şi a încasa taxa pe valoare adăugată pe simplu motiv potrivit căruia, operaţiunea prin care a fost tranzacţionată vânzarea-cumpărarea este o operaţiune scutită de taxa pe valoare" adăugată în lumina dispoziţiilor art. 141 din Codul fiscal.

Potrivit art. 127 din Codul fiscal instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru activităţile desfăşurate în calitate de autorităţi publice, dar sunt scutite de taxa pe valoare adăugată.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a ţinut cont de interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 141 alin. (3) din Codul fiscal potrivit cărora "Orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operaţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) şi f), în condiţiile stabilite prin norme."

Având în vedere aceste dispoziţii, legiuitorul a oferit posibilitatea de a opta, de a alege şi nicidecum de a scuti operaţiunile executate de către instituţiile publice de plata taxei pe valoare adăugată, sau altfel spus de a interzice instituţiilor publice să perceapă aceasta taxă.

Prin contractele de vânzare cumpărare s-a realizat înstrăinarea unor terenuri în suprafaţă de 1338 ha în total, terenuri aferente unor amenajări piscicole, ceea ce raportat la dispoziţiile art. 141 din Codul fiscal nu reprezintă operaţiuni scutite de taxa pe valoare adăugată.

Dat fiind că recurenta-intimată nu desfăşoară activitate de natură comercială, fiind o instituţie de stat, contractele de vânzare cumpărare încheiate de către aceasta nu sunt incluse în categoria operaţiunilor comerciale ceea ce arată că instituţia pârâtă nu declară şi nu virează ia bugetul de stat sume de bani în contul de TVA de plată. Sumele de bani încasate în urma facturilor aferente contractelor de vânzare-cumpărare au fost vărsate integral, în termen de 48 ore de la încasare, la bugetul de stat, conform prevederilor art. 75 din Legea nr. 500/11.07.2002 privind finanţele publice.

Faţă de aceste aspecte, recurentul-pârât apreciază că instanţa de apel a dat o soluţie în baza interpretării greşite a legislaţiei fiscale raportat la obiectul cererii în condiţiile în care atributul recurentei-pârâte, de a fi sau a nu fi plătitoare de TVA, atât la momentul tranzacţiei cât şi la momentul încasării de TVA, "nefiind înregistrată în scopuri de TVA" nu reprezintă un motiv întemeiat şi legal ca reclamanta să nu plătească TVA.

Ţinând cont de specificul activităţii financiare contabile a recurentei privind facturarea, urmărirea încasării şi vărsarea la bugetul de stat a veniturilor realizate din activitatea de urmărire a contractelor de concesiune, de arendă, de închiriere, de asociere în participaţiune, şi de vânzare cumpărare teren, activitate care se desfăşoară în baza art. II din Legea nr. 371/2009 demonstrează fără echivoc că, operaţiunea prin care au fost înstrăinate terenurile nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 141 alin. (3) din Codul fiscal, nu este operaţiune scutită de TVA. De asemenea, se arată, în lumina dispoziţiilor art. 145-147 cuprinse în capitolul X privind regimul deducerilor din Codul fiscal, dreptul de deducere a beneficiarului ia fiinţă şi poate fi exercitată la data la care intervine exigibilitatea taxei şi nicidecum la data primirii notificării transmisă de vânzător, în cazul de faţă notificarea de plată.

Potrivit art. 145 alin. (4) din Codul fiscal, dreptul de deducere a taxei pentru achiziţiile efectuate de o persoană impozabilă se acordă înainte de înregistrarea acesteia în scopuri de TVA, şi nicidecum ulterior. Prin urmare, se arată, emiterea facturilor pentru plata taxei pe valoare adăugată s-a realizat potrivit clauzelor contractuale care au prevăzut preţul cu TVA, facturarea şi încasarea TVA-ului s-a realizat la vânzarea activelor piscicole pentru rate eşalonate, cu alegerea opţiunii de a percepe şi încasa TVA, fapt luat ia cunoştinţă, asumat şi acceptata la momentul semnării contractelor.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23 mai 2019, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.

În susţinere, a arătat, în esenţă,că, sub aspectul motivării, nu există nici un fel de contradictorialitate in cuprinsul motivelor deciziei recurate.

S-a învederat că instanţa de apel a dispus în mod corect, reţinând faptul că acţiunea în restituire nu este prescrisă deoarece termenul de prescripţie nu a început să curgă din momentul plăţii ori semnării contractelor de vânzare cumpărare, ci din momentul în care reclamanta a cunoscut împrejurarea că plata nu a fost datorată, respectiv de la data comunicării deciziei de impunere nr. x/11.06.2015.

Cu privire la susţinerile pârâtului privitoare la aplicarea în speţă a prevederilor art. 1170 C. civ., raportat la 1350 C. civ., recurenta - reclamantă învederează faptul ca instanţa de fond nu a încălcat acestea texte de lege şi nici nu le-a interpretat în mod greşit, ci a arătat în mod corect faptul că TVA-ul nu se cuvine vânzătorului ci acesta doar îl colectează pentru a fi virat la bugetul de stat, cumpărătorul având dreptul de a-şi deduce TVA-ul achitat, dat fiind principiul neutralităţii taxei.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 3 iunie 2019, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Se arată, în esenţă, că recurentă-reclamantă nu a ţinut seama de faptul potrivit căruia contractele încheiate au putere de lege între părţile contractante ceea ce presupune că în urma semnării acestor contracte şi-a asumat şi a acceptat obligaţiile care au luat fiinţă în sarcina sa prin încheierea acestora, inclusiv clauza potrivit căreia preţul cuprinde şi taxa pe valoare adăugată.

Precizează pârâtul că, faţă de faptul că contractele de vânzarea cumpărare ce fac obiectul cauzei de faţă au fost executate în totalitate, în cazul desfiinţării acestora devine aplicabil principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi se aplică regula potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai pe viitor dar şi pentru trecut adică efectele se produc chiar din momentul încheierii contractelor. Aşadar, se arată, în temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii acestor contracte părţile ajung în situaţia anterioară încheierii acestor contracte ceea ce impune restabilirea situaţiei anterioare cu restituirea bunurilor dobândite în urma încheierii contractelor.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 28 ianuarie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. şi de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei civile nr. 19/C/2019 - A din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. şi a stabilit termen de judecată la 21 iulie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

1. Recursul - reclamantei S.C. A. S.A. este nefondat.

Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material care reglementează eroarea-obstacol, eroarea - viciu de consimţământ şi fraudarea legii ca şi cauze de nulitate a contractului.

Art. 954 din C. civ. consacră ceea ce literatura de specialitate denumeşte eroarea obstacol sau distructivă de voinţă care vizează fie natura actului ce se încheie (error in negotio) fie identitatea obiectului actului juridic (error in corpore), reprezentând mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece, practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului în cauză.

În mod legal instanţa de apel nu a putut reţine existenţa cauzei de nulitate invocată de reclamantă, constând în existenţa unei "error in negotio" sau "error in corpore" faţă de faptul că reclamanta a cunoscut natura contractelor pe care urma să le încheie, contracte de vânzare cumpărare, cât şi obiectul acestora, neinvocând în susţinerea acestei cauze de nulitate faptul că a înţeles să încheie contracte de altă natură, cu altă finalitate şi cu un alt obiect. Împrejurarea că reclamanta a fost în imposibilitatea deducerii TVA-ului nu este de natură a altera obiectul contractului, astfel cum în mod eronat susţine recurenta.

Cauza obligaţiei recurentei-reclamante, scopul pentru care reclamanta s-a obligat în toate cele 10 contracte de vânzare cumpărare constă în obligaţia pe care şi-a asumat-o recurentul-pârât, respectiv transmisiunea proprietăţii şi a posesiunii activelor evidenţiate în cererea de chemare în judecată.

Cauza obligaţiei recurentului-pârât constă în contraprestaţia pe care şi-a asumat-o recurenta-reclamantă, de plată a preţului în formula convenită şi liber consimţită de părţile contractante.

Astfel, prin clauza inserată în cele 10 contracte de vânzare cumpărare, privind preţul şi modalităţile de plată, părţile, părţile contractante au convenit asupra faptului că "preţul de vânzare este stabilit prin metoda bonităţii şi este de 0,0591 Euro + TVA 24%". În aplicarea principiului pacta sunt servanda, cumpărătorul, în speţă recurenta-reclamantă şi-a asumat în totalitate obligaţia de plată a preţului, inclusiv componenta reprezentată de TVA.

Cauza este un element esenţial al contractului, întrucât vizează limitele unui principiu fundamental în materia obligaţiilor, şi anume principiul libertăţii contractuale consacrat de art. 969 C. civ.

În aceste condiţii este de reţinut faptul că, în speţă, cauza reiese expres din conţinutul celor 10 acte juridice încheiate de părţi, recurenta având astfel reprezentarea corectă atât a naturii contractelor cât şi a obiectului acestora, înţelegerea părţilor contractante fiind exprimată în mod neechivoc în sensul încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare pentru un preţ la care se adăuga TVA.

În aceste condiţii susţinerea recurentei-reclamante cu privire la falsa realitate pe care a avut-o la încheierea contractelor, cu privire la plata TVA- ului, este lipsită de fundament, mai cu seamă că obligaţia de plată a TVA- ului nu aduce atingere obiectului contractului, transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor.

În ceea ce priveşte critica privind existenţa erorii viciu de consimţământ, se constată că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut caracterul nefondat al acestei cauze de nulitate, făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 954 din C. civ. şi a dispoziţiilor fiscale.

În ceea ce priveşte calitatea recurentului-pârât, de neplătitor de TVA, sunt relevante considerentele deciziei nr. 3645/R/10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în cadrul cărora se reţine, cu putere de lucru judecat, că recurenta din prezenta cauză nu are dreptul să deducă TVA întrucât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură nu este înregistrat în scopuri de TVA şi nici nu are obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA atâta timp cât instituţia nu desfăşoară activitate economică iar vânzarea de active nu e considerată operaţiune economică.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că recurenta reclamantă a avut o greşită reprezentare asupra obligaţiilor fiscale ale recurentului-pârât.

Mai mult decât atât, taxa pe valoare adăugată este, în accepţiunea Codul fiscal, art. 265, un impozit indirect datorat la bugetul statului de persoanele supuse impozitării, prevăzute de art. 269 Codul fiscal, care o colectează în vederea virării la bugetul statului.

Referirea pe care instanţa de apel a făcut-o la principiul neutralităţii fiscale este pertinentă în condiţiile în care acesta presupune existenta unui impozit general aplicat direct proporţional cu preţul şi faptul că TVA nu intră în patrimoniul vânzătorului care este numai colector de taxe. Faţă de această împrejurare, calitatea recurentului-pârât, de plătitor/neplătitor de TVA, nu poate fi considerată ca determinantă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Pentru raţiunile ce preced decizia recurată este legală şi din perspectiva modului în care instanţa s-a raportat şi la cea de-a treia cauză de nulitate, frauda la lege, faţă de faptul că includerea în contracte a obligaţiei de plată a TVA nu reprezintă fraudă la lege, nefiind eludate prevederi legale şi nefiind utilizate mijloace prin care să fi fost eludate prevederi legale imperative.

II. Recursul formulat de recurentul-pârât este nefondat.

În raport cu critica circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivarea deciziei atacate sub aspectul invocat de pârât nu este contradictorie.

Instanţa de apel îşi fundamentează şi motivează soluţia de obligare a pârâtului de a restitui reclamantei suma de bani încasată cu titlu de TVA pe dispoziţiile art. 992 - 993 C. civ. care reglementează plata nedatorată, în condiţiile în care, pe de-o parte, recurenta - reclamantă a achitat recurentului-pârât suma totală de 861.184,72 RON, cu titlu de TVA aferent tranzacţiilor încheiate şi pentru care nu se datora TVA iar, pe de altă parte, recurentul-pârât nu a virat această sumă la bugetul de stat.

Aşadar, prin considerentele care susţin această dispoziţie, instanţa nu a avut în vedere răspunderea contractuală, cum susţine recurentul pârât, ci răspunderea delictuală, determinată de neexecutarea de către pârât a unei obligaţii de natură fiscală.

Pentru aceste motive Înalta Curte constată că argumentaţia instanţei de apel, sub aspectul de nelegalitate invocat, este una coerentă, pertinentă, considerentele aduse în susţinere nerelevând caracterul contradictoriu al motivării.

Criticile circumscrise de pârât motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Cu referire la prima critică, se reţine că instanţa de apel a dat o corectă dezlegare excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în condiţiile în care s-a raportat, în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, la momentul în care reclamanta a cunoscut împrejurarea ca plata nu a fost datorată, respectiv data comunicării deciziei de impunere nr. x/11.06.2015 şi nu la data semnării contractelor de vânzare cumpărare ori la cel la care s-a efectuat plata.

Aceasta întrucât decizia de impunere x/11.06.2015 prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată a fost emisă în baza Raportului de Inspecţie Fiscală încheiat la data 11.06.2015 de către DGRFP Cluj Napoca -AJFP Maramureş, unde s-a sesizat pentru prima dată şi s-a reţinut că reclamanta în mod greşit a dedus TVA în sumă de 485.947 RON în baza unor facturi emise de furnizori neînregistraţi în scopuri de TVA, ori înregistraţi în Registrul contribuabililor inactivi.

În acest raport s-a reţinut că pârâta nu este înregistrată în scopuri de TVA, iar prin adresa nr. x/28.07.2014 a Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice -A.N.P.A Bucureşti s-a comunicat că: în conformitate cu prevederile H.G. nr. 545/2010, privind organizarea şi funcţionarea A.N.P.A, aceasta este instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat; facturile fiscale au fost emise de A.N.P.A conform prevederilor contractuale asumate; instituţia nu desfăşoară activitate economică comercială, drept pentru care nu declară şi nu virează la bugetul de stat sume de bani în contul TVA de plată; sumele încasate de A.N.P.A în urma derulării contractelor comerciale, sunt vărsate integral la bugetul statului.

Cea de-a doua critică, formulată de recurentul-pârât în raport cu acelaşi motiv de casare este, de asemenea, nefondată întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legislaţia fiscală raportat atât la obiectul cererii cât şi la calitatea de profesionist a reclamantei.

Problema dedusă judecăţii este aceea de a se stabili dacă tranzacţiile încheiate între părţile litigante erau sau nu purtătoare de TVA şi dacă reclamanta era sau nu obligată să achite, pentru aceste tranzacţii, sume cu acest titlu.

Obligarea recurentului-pârât de a restitui sumele încasate cu titlu de TVA este corectă în condiţiile în care atitudinea contractuală şi postcontractuală a pârâtului a relevat faptul că nu a intenţionat niciodată să opteze pentru aplicarea dispoziţiilor art. 141 alin. (3) Codul fiscal, potrivit cărora "orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operaţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) şi F9, în condiţiile stabilite prin norme.

Relevantă în combaterea acestei critici este sentinţa civilă nr. 376/CA/15.02.2018, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 3645/R/10.10.2018 a Curţii de Apel Oradea, hotărâre în considerentele căreia se reţine, cu putere de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., că "reclamanta nu avea dreptul să deducă TVA-ul aferent acestor achiziţii deoarece pârâta nu este înregistrată în scopuri de TVA şi nici nu avea obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA atâta timp cât instituţia nu desfăşoară activitate economică, vânzarea de active nefiind considerată operaţiune economică".

În aceste condiţii aserţiunile pârâtului, conform cărora în speţă ar fi incidente dispoziţiile art. 145-147 Codul fiscal, sunt lipsite de fundament.

Astfel, dat fiind faptul că reclamanta nu este înregistrată în scopuri de TVA, că tranzacţiile încheiate între părţi nu erau purtătoare de TVA şi că pârâtul nu a înţeles să facă aplicarea art. 141 alin. (3) Codul fiscal, în mod legal, se constată că instanţa de control judiciar a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor fiscale, considerând că pârâtul nu este îndreptăţit să încaseze şi contravaloarea TVA-ului cu titlu de preţ, doar pe considerentul că în contract s-a specificat, în mod eronat, că tranzacţiile sunt purtătoare de TVA.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. şi de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei civile nr. 19/C/2019 - A din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. şi de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei civile nr. 19/C/2019 - A din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iulie 2020.