Exclusion of currency repayment clauses from unfair contract review based on supplementary national monetary nominalism doctrine under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 21 iulie 2020

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei:

I. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor din secţiunea nr. 6) alin. (1) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 4) pct. 4.1. şi 4.3. din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/20.11.2007, precum şi din art. 5 din Actul Adiţional nr. 1/16.12.2010, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

II. Obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- leu din acea zi.

Prin sentinţa civilă nr. 1134/24.02.2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că la data de 20.11.2007, între reclamanţi pe de o parte şi S.C. C. S.A. pe de altă parte, s-a încheiat contractul de credit nr. x, prin care S.C. C. S.A. a împrumutat reclamanţilor suma de 117.000 CHF pentru o perioadă de 300 luni.

Au susţinut reclamanţii că prin clauzele contestate pârâta a stabilit obligaţia consumatorului de a restitui creditul în CHF şi obligaţia de a suporta riscul valutar raportat la această monedă, fără a fi informat cu privire la variabilitatea cursului de schimb valutar, astfel că sunt nevoiţi să suporte tot riscul valutar.

Tribunalul a apreciat că variaţia cursului valutar este o împrejurare previzibilă, astfel că împrumutatul a fost în măsură, la momentul încheierii contractului, să înţeleagă că pe o perioadă îndelungată - de 25 de ani - poate apărea şi riscul devalorizării monedei naţionale în raport cu francul elveţian, asumându-şi deci riscul schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Totodată, Tribunalul a reţinut că în speţă contractul cuprinde clauze clare referitoare la obligaţia împrumutatului de a restitui suma împrumutată în CHF.

Instanţa a statuat că, în mod neîntemeiat, reclamanţii au susţinut că pârâta a promovat împrumutul în CHF ca fiind "un serviciu bancar sigur din punct de vedere al riscului valutar", faţă de faptul că nu fost administrate probe care să confirme această susţinere.

Faţă de faptul că variaţia cursului CHF - leu excede controlului băncii pârâte, nefiind posibilă nici anticiparea modului în care va fluctua cursul de schimb valutar pe o perioadă de 25 ani, cât a fost încheiat contractul între părţi, Tribunalul a apreciat că nu poate fi reţinută nici afirmaţia reclamanţilor potrivit căreia pârâta a utilizat practici comerciale înşelătoare la încheierea contractului cu reclamantul, nefiind astfel incidente dispoziţiile Legii nr. 367/2007.

S-a mai apreciat că, în mod neîntemeiat, s-a susţinut că pârâta a încălcat obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase întrucât împrejurarea referitoare la fluctuaţiile cursului valutar nu necesită o informare prealabilă detaliată, fiind o împrejurare previzibilă pentru orice consumator cu un nivel mediu de informare, concluzia fiind că reclamanţii au acceptat în deplină cunoştinţă de cauză variaţia cursului valutar.

Totodată, nu s-a putut aprecia că acordarea unui împrumut într-o monedă străină (CHF) reprezintă un produs financiar defectuos având în vedere riscul valutar, câtă vreme chiar legiuitorul, prin dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, a instituit principiul nominalismului monetar potrivit cu care împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

De asemenea, Tribunalul a considerat că clauzele în litigiu nu au o natură abuzivă, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Aceasta deoarece, deşi contractul nu a fost negociat, fiind un contract preformulat, nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi, implicit în favoarea băncii, câtă vreme variaţia cursului de schimb poate determina fie o creştere a gradului de îndatorare a împrumutatului (în situaţia aprecierii CHF în raport cu moneda naţională), fie o scădere a gradului de îndatorare a împrumutatului (în situaţia în care se apreciază moneda naţională în raport cu CHF).

În condiţiile în care clauzele contractuale sunt în acord cu principiul nominalismului consacrat atât de C. civ. de la 1864, cât şi de noul C. civ. nu s-a putut aprecia că aceste clauze au un caracter abuziv.

Dat fiind faptul că variaţia cursului valutar este o împrejurare de fapt previzibilă, reclamantul fiind deci în măsură să înţeleagă la încheierea contractului consecinţele generate de variaţia cursului, Tribunalul a apreciat că nu sunt incidente nici dispoziţiile alin. (1) lit. h) din Anexa Legii nr. 193/2000, dispoziţii care prevăd că "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului".

Pe cale de consecinţă, întrucât clauzele contestate sunt în concordanţă cu dispoziţiile în materia protecţiei consumatorului, Tribunalul a apreciat că este nefondată şi cererea reclamantului privind "obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, la valoarea cursului de schimb CHF - leu de la data încheierii contractului". In condiţiile în care reclamantul şi-a exprimat acordul pentru restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, cererea sa este nefondată, contravenind principiului libertăţii contractuale consacrat de dispoziţiile art. 5 din C. civ. de la 1864, instanţa neputându-se substitui voinţei uneia dintre părţi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea apelului formulat şi schimbarea în tot a sentinţei civile atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, apelanţii au solicitat instanţei de judecată să aibă în vedere toate argumentele în fapt şi în drept invocate în faţa instanţei de fond.

La data de 22.12.2016 intimata pârâtă D. S.A., care a fuzionat prin absorbţie cu S.C. C. S.A., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 867 din 17 aprilie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1134/24.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata - pârâtă S.C. D. S.A..

În fundamentarea acestei decizii Curtea a reţinut, în esenţă, că, în determinarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, criteriile avute în vedere sunt cele de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele dintre comercianţi şi consumatori (în forma în vigoare la data încheierii contractului dintre părţi), respectiv: 1) lipsa negocierii directe dintre consumator şi comerciant şi 2) dezechilibrul semnificativ în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, creat în detrimentul consumatorului şi cu încălcarea exigenţei de bună credinţă, aceste condiţii trebuind să fie întrunite în mod cumulativ pentru a califica o clauză ca având caracter abuziv.

S-a mai reţinut că dispoziţiile legale invocate de reclamanţi din materia protecţiei consumatorilor privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul Consumului, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992) nu sunt incidente în cauză, serviciul financiar prestat de intimata-pârâtă neputând avea, prin natura lui, asemenea caractere.

S-a mai apreciat că, din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, atât timp cât prestaţia băncii, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate nu poate constitui un produs defectuos/toxic, nefiind un serviciu susceptibil să pună în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor sau a bunurilor acestora.

Curtea a apreciat ca neîntemeiate susţinerile reclamanţilor privind caracterul abuziv al clauzelor invocate prin referire la faptul că riscul valutar ar fi suportat exclusiv de către împrumutaţi, doar aceştia fiind afectaţi în relaţia cu Banca de diferenţele de schimb valutar, fără nicio distincţie şi fără a se limita în vreun fel prin contract întinderea acestei obligaţii, ori că reclamanţii nu aveau cum să prevadă creşterea exagerată a cursului de schimb CHF.

A mai considerat Curtea că, faţă de faptul că creditul este acordat în CHF iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutaţilor.

Referitor la solicitarea de restituire a creditului în RON, conversia sumei împrumutate urmând să se facă la cursul CHF/leu de la data contractării creditului, s-a reţinut că, în materia contractelor încheiate de comercianţi cu consumatorii, legiuitorul naţional şi cel european au urmărit să îi protejeze pe aceştia din urmă, dată fiind poziţia lor de inferioritate în primul rând din punct de vedere economic, şi să atenueze, în situaţia în care se impune, aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda.

A constatat Curtea că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Curtea a mai avut în vedere că dispoziţiile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi care prevăd, în esenţă, că orice plată se face în moneda creditului, nu au caracter abuziv, ele putând fi analizate din perspectiva art. 1578 C. civ. 1864 care consacră principiul nominalismului monetar.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, subsumându-şi criticile motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin critica circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii invocă faptul că, deşi prin cererea de chemare în judecată, au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate pentru patru motive de nulitate, instanţa de apel, prin decizia atacată, a analizat un singur motiv nulitate a clauzelor, cel privind încălcarea legislaţiei clauzelor abuzive.

În concret recurenţii precizează că prin cererea de chemare în judecată au solicitat constatarea nulităţii absolute a evocatelor clauze contractuale pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: (i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; (ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase(toxice); (iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; (iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Consideră recurenţii că, în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.

În concret, se precizează, instanţa nu a arătat atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii invocă faptul că, în lipsa examinării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, o asemenea decizie neputând fi învestită cu efectele specifice ale hotărârii, mai cu seamă cu cele ale autorităţii de lucru judecat, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul de acces la justiţie.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material şi aduce în susţinere următoarea argumentaţie:

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenţii critică faptul că, raportat la exigenţele deciziei CJUE din Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din Decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noţiuni, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanţa sa verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor CJUE.

În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din Decizie, obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Consideră recurenţii că acestea sunt reperele după care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului".

Precizează recurenţii că dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a Ii-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie ".

Mai mult, se arată, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de CJUE în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Consideră recurenţii că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă) dar că sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă. Precizează recurenţii că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiţii: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

În cazul de faţă, se arată, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenţii precizează că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, se arată că instanţa europeană (CJUE) statuează la paragraful 32 din Decizia din speţa Andriciuc în sensul că:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă pentru speţa de faţă şi astfel de litigii, în general. Chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Consideră recurenţii că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. Or, potrivit CJUE, un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

CJUE a arătat la paragraful 37 din Decizia dată în speţa Andriciuc următoarele:

"în speţă, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".În acelaşi sens sunt şi paragrafele 41 şi 43 din Decizie, cu menţiunea că CJUE a accentuat faptul că "...această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil.

De aceea, se arată, revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Se arată că instanţa de apel a constatat în mod greşit că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

În această privinţă, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei şi b) Informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

Recurenţii fac precizarea că CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, capacitatea băncii de a avertiza trebuind analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general, aducând, în esenţă, următoarea argumentaţie.

CJUE, la paragraful 47 din Decizia dată în speţa Andriciuc, tocmai asta impune, ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Apreciază recurenţii că, atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE)

De asemenea, se arată, Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie), CJUE indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (E., F. şi D.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenţii arată că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit şi precizează că Codul consumului stabileşte o astfel de obligaţie de avertizare pe mai multe paliere, sens în care se raportează la dispoziţiile pe care le consideră relevante: art. 15, art. 45, precizând că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene, reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit, în concepţia CJUE, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină având o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată.

Aceştia consideră că Banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.

Recurenţii apreciază că decizia recurată este contrară legii şi jurisprudenţei CJUE, inclusiv contrară recentei soluţii din speţa Andriciuc şi alţii contra Băncii Româneşti, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromiţătoare pentru o unitate bancară afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă aceasta imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauza de înlăturare a răspunderii. Se arată că o astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Se mai arată că în concepţia CJUE, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hiper - valorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. In urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenţii apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenţii, raportându-se la considerentele CJUE, arată că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13." Şi face trimitere la studii publicate pe această temă.

Consideră recurenţii şi că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, făcând trimitere la jurisprudenţa CJUE în această materie.

Raportându-se la considerentele Deciziei C.J.U.E., recurenţii arată că dezechilibrul trebuie analizat şi ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv, făcând trimitere la studiile şi buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi ale Băncii Naţionale a României şi la jurisprudenţa pe care o consideră relevantă.

La data de 23 iulie 2018, intimata S.C. D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil raportat la Decizia CCR nr. 369/2017 şi la Decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, punctând asupra faptului că decizia atacată respectă cerinţele art. 425 C. proc. civ. şi că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei CJUE, pronunţată în cauza C-186/16.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 15 ianuarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 17 septembrie 2019 a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă şi admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 867 din 17 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La termenul de judecată la 12 mai 2020 s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluţiei existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 21 iulie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru urătoarele considerente:

Criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Prin acţiune reclamanţii au formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor din secţiunea nr. 6) alin. (1) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 4) pct. 4.1. şi 4.3. din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/20.11.2007, precum şi din art. 5 din Actul Adiţional nr. 1/16.12.2010, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecinţă firească a admiterii primului capăt, reclamanţii au solicitat obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF- leu din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepţiunea reclamanţilor, consecinţa stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializa în dreptul acestora de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

În cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanţi, cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformităţii unei clauze contractuale dintre profesionist şi consumator în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 reţinând în motivarea deciziei atacate că dispoziţiile legale invocate de reclamanţi din materia protecţiei consumatorilor privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul Consumului, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992) nu sunt incidente în cauză, serviciul financiar prestat de intimata-pârâtă neputând avea, prin natura lui, asemenea caractere.

Din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, atât timp cât prestaţia băncii, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate nu poate constitui un produs defectuos/toxic, nefiind un serviciu susceptibil să pună în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor sau a bunurilor acestora.

Curtea de apel a apreciat ca neîntemeiate susţinerile reclamanţilor privind caracterul abuziv al clauzelor invocate prin referire la faptul că riscul valutar ar fi suportat exclusiv de către împrumutaţi, doar aceştia fiind afectaţi în relaţia cu Banca de diferenţele de schimb valutar, fără nicio distincţie şi fără a se limita în vreun fel prin contract întinderea acestei obligaţii, ori că reclamanţii nu aveau cum să prevadă creşterea exagerată a cursului de schimb CHF.

De asemenea, în motivare, Curtea a apreciat că în mod netemeinic se susţine că intimata pârâtă nu ar fi acţionat cu bună-credinţă, deoarece avea obligaţia de a explica clienţilor riscurile şi de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, câtă vreme evoluţia cursului CHF nu depinde în nici un fel de conduita băncii, ci de factorii la care s-a făcut referire anterior.

Mai mult, s-a apreciat, faptul că există posibilitatea modificării cursului valutar în ambele sensuri nu doar că este un indicator al bunei-credinţe a Băncii, ci şi exclude de plano cerinţa dezechilibrului semnificativ avut în vedere de art. 4 din Legea 193/2000, câtă vreme aceste fluctuaţii pot profita în egală măsură nu doar băncii, ci şi consumatorului."

În concluzie, Înalta Curte Constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluţionarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fără a încălca vreo normă de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea, nefondată întrucât, contrar celor susţinute de recurenţi, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speţă, a reţinut instanţa europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului" (aceeaşi clauză cu un conţinut asemănător fiind şi în cauza de faţă)

Prin urmare, reţine CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluţia dată de instanţa de apel criticată de recurenţi).

De asemenea, mai reţine instanţa europeană, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În această privinţă, se mai reţine, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, CJUE a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurenţi, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

De altfel, aşa cum am mai arătat, raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 867 din 17 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iulie 2020.