Discharge of training compensation annulment appeal dismissed for lack of jurisdiction in favor of sports arbitration

Şedinţa publică din data de 21 iulie 2020

Prin Hotărârea nr. 31/19.09.2017, pronunţată de Comisia pentru Statutul şi Transferul Jucătorului din cadrul A. în cauza nr. 31/CSJ/2017, B. a fost obligat la plata grilei de formare către C. şi la plata sumei de 27.851 RON, reprezentând compensaţie de formare şi cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat apel, acesta fiind în competenţa Comisiei de Apel a A..

Prin Decizia nr. 3 din 20.10.2017, Comisia de Apel a A. a admis excepţia netimbrării şi a respins apelul ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul B..

Comisia de Recurs din cadrul D., prin Decizia nr. 62/07.12.2017, cu opinie majoritară, a respins recursul formulat de B. împotriva Deciziei nr. 3 din 20.10.2017, pronunţată de Comisia de Apel a A., ca nefondat. Opinia separată a fost în sensul admiterii recursului, modificării în tot a deciziei atacate, respingerii excepţiei netimbrării cererii de apel şi trimiterii cauzei Comisiei de Apel a A. Prahova, pentru continuarea judecării apelului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, la data de 14.02.2018, reclamantul B., în contradictoriu cu intimata C., a formulat acţiune în anularea deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017, pronunţată de Comisia de Recurs din cadrul F.R.F., solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare Comisiei de Recurs.

Referitor la motivul temeiul în anulare, reclamantul a invocat art. 608 lit. h) din C. proc. civ., susţinând că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, dat fiind faptul că este în contradicţie cu dispoziţiile imperative ale legii care reglementează dreptul la apărare.

În concret, reclamantul a arătat că nu a fost legal citat pentru termenul de judecată stabilit la data de 18.10.2017, în condiţiile în care art. 34 alin. (10) din Regulamentul pentru Statutul şi Transferul Jucătorului de Fotbal (R.S.T.J.F.) impune un termen de cel puţin 3 zile de la expedierea citaţiilor; în speţă, citaţia a fost expediată şi primită de reclamant în data de 16.10.2017, cu mai puţin de 3 zile înainte de termenul stabilit.

În opinia reclamantului, viciul de procedură invocat nu putea fi acoperit conform art. 160 din C. proc. civ., deoarece acest text de lege prevede în sarcina instanţei obligaţia de a amâna cauza ori de câte ori partea prezentă şi nelegal citată solicită acest lucru. Mai mult decât atât, s-a arătat că instanţa arbitrală trebuia să constate necesitatea garantării dreptului la apărare, ca efect al nerespectării termenului de 3 zile de la primirea citaţiei pentru pregătirea apărării, în caz contrar acesta fiind lipsit de conţinut.

A mai susţinut reclamantul că i-a fost încălcat şi dreptul la un proces echitabil, prin refuzul accesului său la instanţă, din cauza unor norme imprecise, respectiv a interpretării eronate a art. 34 alin. (9) şi a art. 34 alin. (10) R.S.T.J.F., cea ce a condus la încălcarea unor norme de ordine publică, obligatorii şi în procedura arbitrală, aceasta invocând în susţinerea acestei teze şi statuările instanţei de contencios constituţional din cadrul deciziilor nr. 189/2006 şi nr. 604/2008.

În drept au fost invocate prevederile art. 608 şi următoarele C. proc. civ. şi art. 21 din Constituţia României.

Prin întâmpinarea formulată la data de 26.03.2018, intimata C. a formulat întâmpinare, a invocat inadmisibilitatea acţiunii, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantului şi excepţia netimbrării cererii.

La data de 19.04.2018, reclamantul a formulat, în temeiul art. 519 C. proc. civ., o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent cu dezlegarea unei chestiuni de drept. Obiectul sesizării a constat în dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1) pot reprezenta dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind Statutul şi transferul judecătorilor de fotbal adoptat de F.R.F., o derogare de la prevederile art. 608 alin. (1) şi art. 609 din C. proc. civ.

2) părţile arbitrajului sportiv, organizat de comisiile arbitrale din cadrul F.R.F. au opţiune între exercitarea căii de atac a apelului la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, în temeiul art. 36 din Regulamentul privind Statutul şi transferul judecătorilor de fotbal adoptat de F.R.F. şi acţiunea în anularea hotărârii arbitrale reglementată d e art. 608 şi următoarele din C. proc. civ., urmare a caracterului imperativ al dispoziţiilor art. 608 alin. (1) din C. proc. civ.

3) dispoziţiile art. 609 din C. proc. civ. conferă Curţii de Apel Bucureşti, în circumscripţia căreia s-a desfăşurat arbitrajul sportiv, competenţa să judece acţiunea în anularea hotărârilor arbitrale pronunţate de Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne;

4) calitatea de membru afiliat al F.R.F. şi prevederile art. 36 din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Judecătorilor de Fotbal adoptat de F.R.F. duce obligatoriu la renunţarea tacită la dreptul de a formula acţiunea în anulare întemeiată pe prevederile art. 608 şi următoarele din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 17.05.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a respins cererea formulată în temeiul art. 519 C. proc. civ. la acelaşi termen de judecată Curtea a respins ca nefondate excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât prin întâmpinare.

Prin decizia civilă nr. 80 F din 31 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în anulare.

În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa a analizat cauza cu prioritate sub aspectul inadmisibilităţii cererii, excepţie invocată de intimată prin întâmpinare, din perspectiva lipsei competenţei instanţelor române în soluţionarea pricinii, statuând asupra următoarelor aspecte:

Prin decizia nr. 62/07.12.2017 COMISIA DE RECURS A FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL a soluţionat recursul cu care a fost învestită de aceeaşi parte, care a înţeles să exercite împotriva hotărârii nr. 3/20.10.2017 pronunţată de Comisia de apel A. Prahova, calea de atac prevăzută de art. 57 din STATUTUL FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL şi de art. 26 din REGULAMENTUL FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL PRIVIND STATUTUL ŞI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL.

O.G. nr. 26/2000, reglementează în dreptul român structurile asociative (asociaţiile, fundaţiile, federaţiile) ca o expresie a dreptului la liberă asociere.

Raportându-se la art. 27, art. 25 alin. (5) şi la art. 26 alin. (1) lit. c) din REGULAMENTUL PRIVIND STATUTUL ŞI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL, la), instanţa a reţinut că litigiile izvorâte din/sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate şi oficiali ai acestora, oficiali ai Federaţiei Române de Fotbal/LPF/A./AMFB, jucători, agenţi de jucători sau agenţi de meciuri urmează să fie soluţionate exclusiv de comisiile cu atribuţii jurisdicţionale ale Federaţiei Române de Fotbal, aceste prevederi statutare excluzând competenta instanţelor de judecată, deciziile Comisiei de recurs a D./LPF putând fi atacate exclusiv la Tribunalul Arbitral al Sportului în condiţiile arătate de statutul D.; potrivit Statului F.R.F., comisiile jurisdicţionale ale F.R.F., printre care se numără şi Comisia de recurs a F.R.F. funcţionează ca instituiţii permanente de arbitraj, fiind comisii cu atribuţii jurisdicţionale (art. 58 alin. (1).

Instanţa de apel a statuat asupra faptului că, prin afilierea sa la FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE FOTBAL, reclamantul a consimţit la toate clauzele din REGULAMENTUL PRIVIND STATUTUL ŞI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL, respectiv cele ale STATUTULUI FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL, inclusiv la acelea care reglementează modul de soluţionare a litigiilor, recunoscând inclusiv competenţa instanţelor sportive organizate de federaţiile internaţionale.

În considerarea normelor regulamentare anterior evocate, Curtea a reţinut că, deşi Comisia de recurs care a pronunţat decizia a cărei anulare se solicită în cauză constituie, potrivit art. 57 alin. (1) din STATUTUL FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL o "instituţie permanentă de arbitraj" în sensul art. 545 C. proc. civ., nu se poate face abstracţie de faptul că, prin aceleaşi dispoziţii statuare obligatorii, deciziile Comisiei de recurs a F.R.F./L.P.F. pot fi atacate exclusiv la Tribunalul Arbitral al Sportului în condiţiile arătate de Statutul F.R.F.

Cât priveşte incidenţa art. 609 C. proc. civ., Curtea a apreciat că reclamantul nu ar putea opta între a formula o acţiune în anulare, în condiţiile art. 608 C. proc. civ. şi parcurgerea în întregime a procedurii stabilite de prevederile regulamentare anterior evocate, care presupune exercitarea căii de atac de natură arbitrală la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, a cărui hotărâre poate fi atacată la Tribunalul Federal Elveţian, conform Codului de procedură al Confederaţiei Elveţiene art. 389 alin. (1).

Argumentele reclamantului, întemeiate pe considerentele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1224/2011 şi respectiv nr. 395/2006, nu au putut fi primite faţă de faptul că, în cauza de faţă, nu este incidentă o procedură administrativă, ci o procedură arbitrală, hotărârea Tribunalului Arbitral Sportiv putând fi contestată în faţa instanţelor de judecată competente.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B..

Recurentul solicită, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., să se constate competenţa Curţii de Apel Bucureşti de a soluţiona acţiunea în anularea deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond; în subsidiar, în temeiul art. 497 teza a II-a C. proc. civ., în situaţia în care se va constata lipsa de competenţă a instanţei de fond, trimiterea cauzei către Court of Arbitration of Sport de la Lausanne, în vederea soluţionării căii de atac exercitate împotriva deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017; în cadrul unui al doilea subsidiar solicită să fie admisă excepţia necompetenţei generale absolute a comisiilor arbitrale din cadrul F.R.F. în soluţionarea cauzelor nr. 31/CSJ/2017 şi 3/CA/2017.

Recurentul îşi subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. invocând faptul că, în soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate, prevăzută de art. 132 alin. (4) C. proc. civ., instanţa a încălcat normele ce reglementează competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona, în prezenta cauză, acţiunea în anulare.

Consideră recurentul că acţiunii în anularea deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017 îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 608, art. 609 şi art. 541 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi doctrina relevantă în acest sens.

Se arată că reclamantul B. nu are calitatea de membru afiliat al FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL, ci de membru afiliat al A., împrejurare faţă de care opozabilitatea şi obligativitatea regulamentelor sportive pot fi puse în discuţiei doar faţă de membrii afiliaţi.

Totodată, susţine că în cadrul acestui dosar nu s-a depus nicio dovadă care să formeze convingerea completului de judecată că recurentul ar avea calitatea de membru afiliat al FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL, mai mult, nu s-a solicitat din oficiu a se administra o astfel de probă, nu s-a realizat dovada faptului că recurentul ar fi renunţat la dreptul de a formula acţiunea în anularea deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017 şi nu s-a făcut dovada existenţei şi valabilităţii clauzei compromisorii sau a compromisului.

Invocând şi redând dispoziţiile art. 25 alin. (5) din REGULAMENTUL PRIVIND STATUTUL ŞI TRANSFERUL JUCĂTORULUI DE FOTBAL, reclamantul consideră că jurisdicţia sportivă, prin comisiile arbitrale din cadrul F.R.F., nu este una exclusivă, ci alternativă, comisiile arbitrale şi instanţele judecătoreşti fiind deopotrivă competente şi în considerarea faptului că dispoziţiile din Regulamentul sunt dispozitive, iar nu imperative.

Astfel, se arată, în contractul de colaborare înregistrat cu nr. x/24.05.2016, încheiat anterior sesizării Comisiei pentru Statutul Jucătorului (prima dintre comisiile arbitrale sesizate de intimată) nu există o clauză compromisorie ci, din contră, o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor judecătoreşti, acest contract nefiind însoţit de nicio anexă, prin care voinţa părţilor, aşa cum a fost exprimată iniţial, să fie schimbată.

Precizează recurentul că, între competenţa alternativă dintre comisiile arbitrale şi instanţele judecătoreşti, părţile prezentei cauze optează pentru competenţa instanţelor, exclusă fiind competenţa comisiilor arbitrale din cadrul Federaţiei Române de Fotbal. Se arată de asemenea că, ulterior dobândirii calităţii sale procesuale pasive într-o procedură arbitrală, în care nu a fost citat, reclamantul nu şi-a exprimat consimţământul de a renunţa de calea de atac a acţiunii în anulare.

În concluzie, susţine că acţiunea în anulare este admisibilă tocmai pentru că, ulterior datei de 7 decembrie 2017, sau anterior, reclamantul nu a renunţat la dreptul de a formula calea acţiunii în anulare împotriva deciziei arbitrale.

Conform art. 57 pct. 1 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, "Comisiile jurisdicţionale ale D. funcţionează ca instituţii permanente de arbitraj...", iar conform punctului 2 al aceluiaşi articol, aceste comisii "sunt instanţe arbitrale imparţiale şi independente, alcătuite în conformitate cu dispoziţiile FIFA în materie".

Consideră recurentul că hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă arbitrală în sensul Cărţii a IV-a din C. proc. civ., având natura juridică a unei hotărâri arbitrale, ce intră sub incidenţa art. 541 şi urm. C. proc. civ., aspect confirmat şi de sentinţa recurată.

Prin urmare, recurentul apreciază că devin aplicabile şi dispoziţiile art. 608 C. proc. civ. ce reglementează acţiunea în anulare, în calitate de mijloc procedural prin care se asigură respectarea dreptului fundamental constând în liberul acces la justiţie.

Recurentul precizează că nu pot fi primite considerentele din decizia recurată conform cărora o astfel de hotărâre nu poate fi atacată decât în faţa Tribunalului Arbitrai al Sportului de la Lausanne, în baza art. 57 pct. 6 din Statutul F.R.F., dat fiind faptul că hotărârea ce formează obiectul acţiunii în anulare este pronunţată de o instanţă arbitrală, astfel că instanţa de judecată trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 609 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că "părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale".

În acest sens, susţine că art. 57 pct. 6 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal încalcă dispoziţiile art. 609 alin. (1) C. proc. civ., devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 541 C. proc. civ. care statuează:

"(1) Arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter privat. (2) în administrarea acestei jurisdicţii, părţile litigante şi tribunalul arbitrai competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii".

În concluzie, recurentul precizează că lipsa căii de atac în faţa instanţei judecătoreşti, respectiv a acţiunii în anulare, ar nesocoti dreptul fundamental constând în liberul acces la justiţie, că acţiunea în anulare are o identitate proprie, legiuitorul urmărind prin instituirea ei ca hotărârea arbitrală să respecte criteriile minimale cu privire la pseudo-actul de justiţie înfăptuit într-o jurisdicţie privată, temeiurile de admisibilitate fiind strict şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

Recurentul consideră că prin hotărârea atacată, Curtea a încălcat prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora.: "Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent."

Pe cale de consecinţă, recurentul, având în vedere confirmarea de către judecătorul fondului, a necesităţii respectării dreptului de acces la justiţie, exercitarea căii de atac într-un anumit termen, a caracterului de comisii arbitrale jurisdicţionale a comisiilor din cadrul FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL, faţă de prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., în vederea asigurării unui drept efectiv de acces la justiţie, apreciază că se impune trimiterea cauzei către Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne, Elveţia.

Consideră recurentul că, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea atacată a fost pronunţată cu eludarea prevederilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., respingerea acţiunii în anulare ca inadmisibilă echivalând cu decăderea recurentului din dreptul de a exercita calea de atac a acţiunii în anulare, deşi aceasta a fost exercitată, recurentul îndeplinindu-şi toate obligaţiile procesuale.

Recurentul a mai invocat, în subsidiar, în temeiul art. 130 C. proc. civ. şi excepţia necompetenţei generale absolute a comisiilor arbitrale din cadrul F.R.F. motivat de faptul că deciziile arbitrale pronunţate în litigiul ivit între părţile prezentei cauze, iar, apoi, hotărârea recurată, au fost pronunţate în lipsa unei clauze compromisorii.

La data de 14 ianuarie 2020 recurentul a formulat, în temeiul art. 519 C. proc. civ., o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent cu dezlegarea unei chestiuni de drept.

Obiectul sesizării a constat în dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1) pot reprezenta dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind Statutul şi transferul judecătorilor de fotbal adoptat de F.R.F., o derogare de la prevederile art. 608 alin. (1) şi art. 609 din C. proc. civ.

2) părţile arbitrajului sportiv, organizat de comisiile arbitrale din cadrul F.R.F. au opţiune între exercitarea căii de atac a apelului la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, în temeiul art. 36 din Regulamentul privind Statutul şi transferul judecătorilor de fotbal adoptat de F.R.F. şi acţiunea în anularea hotărârii arbitrale reglementată d e art. 608 şi următoarele din C. proc. civ., urmare a caracterului imperativ al dispoziţiilor art. 608 alin. (1) din C. proc. civ.

3) dispoziţiile art. 608 din C. proc. civ. conferă Curţii de Apel Bucureşti, în circumscripţia căreia s-a desfăşurat arbitrajul sportiv, competenţa să judece acţiunea în anularea hotărârilor arbitrale pronunţate de Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne;

4) calitatea de membru afiliat al F.R.F. şi prevederile art. 36 din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Judecătorilor de Fotbal adoptat de F.R.F. duce obligatoriu la renunţarea tacită la dreptul de a formula acţiunea în anulare întemeiată pe prevederile art. 608 şi următoarele din C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unei chestiuni de drept, constată următoarele:

Prin dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ. sunt instituite mai multe condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de pronunţare a unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege o chestiune de drept, aceste condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ fiind următoarele:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare

Analiza condiţiilor de admisibilitate relevă faptul că cerinţa referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei nu este îndeplinită în cauză, chestiunea a cărei dezlegare este supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuind să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, putând doar, ca excepţie, viza o problemă de drept procesual, adică în măsura în care soluţia dată acesteia se repercutează semnificativ asupra rezolvării fondului.

Totodată se reţine că operaţiunea de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine exclusiv instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei,

O altă condiţie este aceea ca instanţa sau partea care sesizează să constate existenţa unei jurisprudenţe neunitare cu privire la interpretarea unei anumite norme de drept. Or, prin cererea formulată, petentul solicită, în realitate, interpretarea şi aplicarea de către Înalta Curte a art. 608 şi a art. 609 din C. proc. civ. în raport de circumstanţa particulară a cauzei de faţă, care presupune stabilirea sau nu a efectelor produse de art. 36 din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorului de Fotbal adoptat de F.R.F., circumstanţe care conduc la concluzia că cererea de sesizare a instanţei supreme cu această chestiune de drept este inadmisibilă, în raport de art. 519 din C. proc. civ.

Solicitarea petentului, de a se interpreta dacă părţile arbitrajului sportiv, organizat de comisiile arbitrale din cadrul F.R.F., au opţiunea între a exercita calea de atac a apelului la Tribunalul Arbitral al Sportului de şa Lausanne, în temeiul art. 36 din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorului de Fotbal şi acţiunea în anulare, prevăzută de art. 608 din C. proc. civ., vizează, de asemenea, tot o circumstanţiere a interpretării unui text legal raportat la particularităţile litigiului de faţă.

Cea de-a treia solicitare, respectiv dacă dispoziţiile art. 608 din C. proc. civ. conferă Curţii de Apel competenţa să judece acţiunea în anularea hotărârilor arbitrale pronunţate de Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, faţă de faptul că obiectul litigiului nu este reprezentat de anularea unei hotărâri arbitrale pronunţată de Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, ci de o decizie pronunţată de Comisia de recurs din cadrul F.R.F. şi, prin urmare, nu îndeplineşte cerinţa de admisibilitate impusă de art. 519 din C. proc. civ., vizând existenţa unei legături între chestiunea de drept invocată de parte şi obiectul litigiului.

În ceea ce priveşte cea de a patra solicitare, în sensul dacă calitatea de membru afiliat al F.R.F. şi prevederile art. 36 din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorului de Fotbal duc obligatoriu la renunţarea tacită la dreptul de a formula acţiunea în anulare întemeiată pe art. 608 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că şi această chestiune ţine de interpretarea şi aplicarea legii, circumstanţiat situaţiei de fapt pe care instanţa trebuie să o tranşeze.

Constatând că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cerinţele de admisibilitate impuse de art. 519 din C. proc. civ., soluţia care se impune este aceea de respingere a cererii.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 15 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 80 F din 31 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat din următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, este de notat faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este indicat în mod formal, toate criticile aduse în susţinerea recursului urmând a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât vizează încălcarea de către instanţă a unor norme cu caracter procedural în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cererii prevăzută de art. 132 alin. (4) C. proc. civ.

Conform art. 132 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ.:

"Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. (…) Dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară."

Demersul procesual al reclamantului are ca finalitate anularea deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017, pronunţată de Comisia de Recurs din cadrul FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL într-o procedură jurisdicţională, aspect ce impune stabilirea regimului juridic aplicabil căilor de atac, din perspectiva cadrului de reglementare, legal sau convenţional, cu consecinţe directe în ceea ce priveşte competenţa soluţionării acestora.

În acest context de analiză este relevant statutul juridic al recurentului care are calitatea de structură sportivă, legal constituită şi recunoscută oficial, prin înregistrarea acestuia în Registrul Sportiv organizat la Ministerul Tineretului, precum şi calitatea de membru afiliat la A., care, la rândul său, deţine calitatea de structură sportivă, legal constituită şi recunoscută oficial şi membru afiliat/asociat la FEDERAŢIA ROMANĂ DE FOTBAL, structurile asociative fiind reglementate de O.G. nr. 26/2002 cu privire la asociaţii şi fundaţii.

Aşadar, calitatea A., de membru afiliat la F.R.F. conferă recurentului aceeaşi calitate, situaţie în care acesta are obligaţia să respecte dispoziţiile REGULAMENTULUI DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢII FOTBALISTICE (ROAF), dat în aplicarea STATUTULUI FEDERAŢIEI ROMANE DE FOTBAL.

STATUTUL FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL este un act de drept privat, ce conţine reguli de drept privat care au forţă obligatorie pentru membrii structurii asociative .

Potrivit art. 6 din STATUT, FR este afiliată la FIFA şi UEFA iar, în activitatea lor, D., LPF, membrii afiliaţi, membrii comisiilor D. sunt obligaţi să respecte statutele, regulamentele, directivele precum " şi să îşi asume obligaţia de a înainta, în ultimă instanţă, orice litigiu cu caracter naţional apărut ca urmare sau în legătură cu punerea în aplicare a Statutului sau a regulamentelor D., Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne, tribunal independent şi imparţial, pentru soluţionarea de manieră irevocabilă a litigiului, fără a recurge la instanţele judecătoreşti, excepţie făcând în care legislaţia română aplicabilă de la caz la caz le interzice în mod expres acest lucru.

În art. 57 din STATUT se stipulează următoarele:

"comisiile jurisdicţionale ale D. funcţionează ca instituţii permanente de arbitraj", printre acestea figurând şi Comisia de Recurs, "membrii acestor comisii aplică în deciziile pronunţate exclusiv statutele, regulamentele şi directivele D., UEFA, FIFA, precum şi legislaţia în vigoare".

La punctul 6 al aceluiaşi articol se prevede expres că " deciziile pronunţate de Comisia de Recurs a D. pot fi atacate numai la Tribunalul arbitral al Sportului de la Lausanne".

Potrivit art. 25 alin. (5) din REGULAMENTUL PRIVIND STATUTUL ŞI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL emis de D., "litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate şi oficiali ai acestora, oficiali ai D./LPF/A./AMFB, jucători, agenţi de jucători/intermediari sau agenţi de meciuri urmează a fi soluţionate exclusiv de comisiile cu atribuţii jurisdicţionale ale D.. Prezentele dispoziţii exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea fotbalistică, competenţa instanţelor judecătoreşti, cu excepţia litigiilor decurgând din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi, situaţie în care sunt competente atât organele jurisdicţionale ale D., cât şi instanţele de judecată de drept comun"

Articolul 26 din REGULAMENTUL PRIVIND STATUTUL ŞI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL conţine norme cu caracter imperativ ce au ca obiect de reglementare competenţa soluţionării litigiilor şi prevede următoarele:

"1. Conform prevederilor statutului D., în funcţie de materie, competenţele privind soluţionarea litigiilor revin comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale ale D./LPF/A., astfel:

a. în primă instanţă: Camerei naţionale de soluţionare a litigiilor (CNSL) din cadrul D./LPF sau Comisiei pentru statutul jucătorului (CSJ) a A., după caz;

b. hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate la:

- Comisia de Apel a A., pentru recursurile apelurile împotriva hotărârilor CSJ ale A.;

- Comisia de recurs a D., pentru recursurile împotriva hotărârilor CNSL a D. şi hotărârilor Comisiilor de Apel ale A.;

- Comisia de recurs a LPF, pentru recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de CNSL a LPF.

c. deciziile Comisiei de recurs a D./LPF pot fi atacate exclusiv la Tribunalul Arbitral al Sportului în condiţiile arătate de statutul D.."

Art. 36 alin. (17) din acelaşi Regulament consacră caracterul definitiv şi executoriu pe plan intern al Deciziilor Comisiei de Recurs a D./LPF şi reglementează competenţa exclusivă a Tribunalului Arbitral al Sportului, de a soluţiona calea de atac împotriva acestor decizii.

Aceste dispoziţii constituie o aplicare în planul statutului şi regulamentelor F.R.F. a art. 58 alin. (3) din STATUTUL FEDERAŢIEI INTERNAŢIONALE DE FOTBAL, care prevede că asociaţiile trebuie să introducă în statutele sau regulamentele lor o clauză care să stipuleze interzicerea înaintării către instanţele de drept comun a litigiilor din cadrul asociaţiilor sau a litigiilor implicând ligile, membrii ligilor, cluburile, membrii cluburilor, jucătorii, oficialii sau oficialii altor asociaţii, în afară de cazul în care regulamentul FIFA sau dispoziţiile legale obligatorii prevăd sau stipulează în mod expres recurgerea la instanţele de drept comun.

Aceeaşi reglementare, obligatorie pentru D., în calitate de membră FIFA din anul 1923, prevede că, în locul instanţelor de drept comun se va prevedea recurgerea la arbitraj, litigiile de acest gen fiind înaintate către un tribunal arbitral independent şi legal constituit, recunoscut prin regulamentele asociaţiei sau confederaţiei sau către TAS, iar pentru asigurarea implementării acestei prevederi la nivelul asociaţiei, se pot impune sancţiuni oricăror părţi care nu respectă obligaţia respectivă, urmând ca apelurile împotriva acestor sancţiuni să fie înaintate, în mod similar, spre arbitraj şi nu instanţelor de drept comun.

Examinarea coroborată a prevederilor statutare şi regulamentare anterior evocate şi din perspectiva naturii imperative a termenilor în care sunt redactate, relevă caracterul exclusiv al normelor ce reglementează competenţa de soluţionare a litigiilor izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate şi oficiali ai acestora, oficiali ai F.R.F./L.P.F./A./AMFB, jucători, agenţi de jucători/intermediari sau agenţi de meciuri, aceasta aparţinând comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale ale D., împrejurare de natură a exclude acest tip de litigii din sfera jurisdicţiei statale şi de a conferi specificitate parcursului procedurii arbitrale, inclusiv sub aspectul căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor arbitrale.

Termenii în care sunt redactate aceste norme relevă caracterul imperativ al acestora, sunt neechivoci, nefiind susceptibili de interpretare în sensul avut în vedere de recurent, competenţa Comisiilor de arbitraj fiind una exclusivă, clauza compromisorie fiind operantă astfel numai prin prisma calităţii părţilor în litigiu şi a naturii litigiului.

Prin critica potrivit căreia ar avea drept de opţiune între acţiunea în anulare reglementată de art. 608 C. proc. civ., prin raportare la art. 541 alin. (2) C. proc. civ. şi parcurgerea în întregime a procedurii arbitrale stabilită statutar, recurentul propune în realitate o procedură arbitrală hibridă ce nu poate fi acceptată întrucât încalcă principiul libertăţii contractuale, calitatea reclamantului, de membru afiliat la A., conferindu-i acestuia drepturile şi obligaţiile cuprinse în regulamentele şi statutul D., atributul comisiilor de arbitraj, de a funcţiona ca instituţii permanente de arbitraj, nefiind un argument suficient în susţinerea ideii de suprapunere chiar şi parţială a procedurii arbitrale reglementate de C. proc. civ. cu cea prevăzută regulamentar şi statutar de D..

Pentru aceleaşi raţiuni nu poate fi primită nici critica potrivit căreia art. 57 pct. 6 din Statutul F.R.F. este lovit de nulitate întrucât încalcă dispoziţiile art. 609 alin. (1) C. proc. civ., raţionamentul instanţei de apel fiind corect şi din perspectiva acestei critici.

Astfel, neavând deschisă calea acţiunii în anulare prevăzută de art. 608 C. proc. civ., recurentul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 609 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se astfel lua în discuţie cauza de nulitate a art. 57 pct. 6 din Statut invocată.

Recurentului nu i se încalcă dreptul constituţional privind accesul la justiţie în condiţiile în care are reglementat dreptul de a ataca hotărârea arbitrală la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne care este o jurisdicţie specială, reglementată de normele F.I.F.A., hotărârea ce se va pronunţa fiind supusă recursului la Tribunalul Federal.

Instanţa supremă a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, aspect amplu reliefat prin hotărârea atacată, că "după epuizarea instanţelor arbitrale, orice participant la litigiile Federaţiei Române de Fotbal care a parcurs toate căile de atac arătate mai sus are în final garantat accesul la o justiţie care funcţionează în baza legii, este independentă şi supusă doar legii, respectiv justiţia elveţiană care se realizează prin Tribunalul federal şi celelalte autorităţi judiciare".

În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea art. 132 alin. (3) C. proc. civ., aceasta este nefondată faţă de faptul că analiza competenţei în speţă nu s-a efectuat prin raportare la ipoteza prevăzută de acest text de lege, ci la cea avută în vedere de art. 132 alin. (4) C. proc. civ., soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în anulare fiind determinată de constatarea faptului că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei nu aparţine instanţelor române.

Într-un ultim subsidiar, recurentul a invocat, în raport cu art. 130 alin. (1) C. proc. civ., excepţia de necompetenţă generală a comisiilor arbitrale din cadrul F.R.F., motivat de faptul că în contractul ce a constituit temeiul juridic al acţiunii arbitrale a fost contractul de colaborare nr. x/2016 ce nu are inserată o clauză compromisorie.

Această critică este neîntemeiată întrucât, pe de-o parte, art. 130 alin. (1) C. proc. civ. se referă la necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, or comisiile arbitrale din cadrul F.R.F. sunt organisme jurisdicţionale de ordin privat ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul F.R.F., astfel că nu le sunt aplicabile aceste dispoziţii de procedură.

Pe de altă parte, procedura arbitrală a fost declanşată în considerarea calităţii recurentului, de membru afiliat la D. şi de natura litigiului dedus judecăţii, ambele elemente fiind de natură să activeze clauza compromisorie prevăzută statutar şi regulamentar.

În concluzie, Înalta Curte reţine că soluţia curţii de apel potrivit căreia decizia nr. 62/07.12.2017, pronunţată de COMISIA DE RECURS A FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL poate fi cenzurată numai prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne în condiţiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzute expres de dispoziţiile STATUTULUI FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL, respectiv ale REGULAMENTULUI privind STATUTUL ŞI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL este legală.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 80 F din 31 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 80 F din 31 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iulie 2020.