Opposability of revindication judgment to third-party acquirer and continuous loss-of-use damages for bad-faith possessor

Şedinţa publică din data de 20 iulie 2020

Asupra recursurilor deduse judecăţii, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. - Sucursala Bucureşti, solicitând instanţei obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul staţie de betoane x, seria x, cu toate specificaţiile tehnice cuprinse în Anexa A la contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014, precum şi la plata de despăgubiri în cuantum de 24.916 RON pe lună, pentru lipsa de folosinţă a bunului menţionat, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (10 iunie 2016) şi până la data la care pârâţii ii vor lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul revendicat, invocând, în drept, prevederile art. 563 şi 1349 din noul C. civ.

Ulterior, reclamanta S.C. A. S.R.L. şi-a completat capătul al doilea de cerere, în sensul că a cerut instanţei obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata lipsei de folosinţă, începând cu data de 16 mai 2016 şi până la data la care, pârâta îi va lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul ce-i aparţine.

Prin încheierea de şedinţă din 01.11.2016, instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la judecată faţă de pârâta C. - Sucursala Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 13 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor in dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., fiind obligata pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul reprezentat de staţia de betoane x, seria x, cu toate specificaţiile tehnice cuprinse în Anexa A la Contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014.

Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantei, ca fiind neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 296/C/2018-A din 8 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsa, ca inadmisibilă, solicitarea apelantei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea pârâtei apelante S.C. B. la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând preţul de circulaţie al staţiei de beton, cerere formulată în apel. De asemenea, au fost admise apelurile formulate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 114/LP/13 iunie 2017 a Tribunalului Bihor, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii cererii reclamantei A. S.R.L. privind obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la a-i lăsa, în deplină proprietate şi liniştită posesie, bunul staţia de betoane x, seria x, cu toate specificaţiile tehnice cuprinse în Anexa A la Contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014, fiind obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să-i plătească reclamantei A. S.R.L., cu titlu de prejudiciu, suma de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a utilajului, începând cu data de 16.05.2016 şi până la data de 05.02.2018.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate

A fost obligată apelanta - pârâta S.C. B. S.R.L. să-i plătească apelantei - reclamante A. S.R.L. cheltuieli de judecată parţiale în apel, în cuantum de 14559 RON.

S-a constatat că apelanta - pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta S.C. B. S.R.L..

În cadrul recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, urmând ca aceasta, în rejudecare să dispună: în legătură cu acţiunea în revendicare, să respingă apelul formulat de S.C. B. S.R.L. şi, în principal, să se menţină, în parte, hotărârea instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală în ceea ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii în revendicare, respectiv de obligare a societăţii pârâte să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul staţie de betoane x, seria x, cu toate specificaţiile tehnice cuprinse în Anexa A la Contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014; în subsidiar, în situaţia în care bunul nu va mai fi găsit la societatea B. S.R.L., aceasta să fie obligată către reclamantă la plata sumei de 358.785 RON reprezentând contravaloarea staţiei de betoane, în conformitate cu dispoziţiile art. 566 alin. (1) C. civ. în legătură cu capătul de cerere privind acordarea lipsei de folosinţă, să se admită apelul formulat de apelanta-reclamantă, să se admită în tot solicitarea de a obliga societatea B. S.R.L. la contravaloarea lipsei de folosinţă în cuantum 24.916/lună şi pentru perioada începând cu data de 05.02.2018 până la momentul la care intimata-pârâtă îi va restitui efectiv staţia de betoane ce îi aparţine sau contravaloarea acesteia; acordarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei în fond, apel şi recurs.

O primă critică formulată de recurenta - reclamanta, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea de admitere a apelului formulat de S.C. B. S.R.L. şi de respingere a acţiunii în revendicare este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material ce reglementează acţiunea în revendicare, respectiv art. 563, 566 şi 917 C. civ.

Sub acest aspect, s-a arătat că, deşi a reţinut corect situaţia de fapt, instanţa de apel a aplicat aceste dispoziţii în mod greşit; considerând că, pentru simplul motiv că intimata nu mai deţine în mod fizic bunul revendicat, nu mai poate fi considerat posesor întrucât posesiei îi lipseşte elementul corpus.

Elementul corpus se exercită de intimată prin intermediul altei persoane, respectiv prin D. S.R.L., care nu deţine niciun titlu asupra staţiei de betoane, odată ce contractul încheiat cu recurenta-reclamantă a încetat fără a produce niciun efect, iar D. S.R.L. nu a prezentat noi documente atunci când intimata - pârâtă S.C. B. S.R.L. i-a predat staţia de betoane.

Atâta vreme cât pârâta a cunoscut faptul că D. S.R.L. nu este proprietar asupra staţiei de betoane şi, în acelaşi timp, se afla în litigiu cu recurenta-reclamantă, care a arătat şi a dovedit că este proprietarul staţiei, predarea bunului mobil s-a făcut în mod abuziv, fără nicio justificare, doar cu scopul de a invoca faptul că acţiunea în revendicare împotriva sa nu ar mai putea fi primită.

În acest context, consideră recurenta-reclamantă că pârâta S.C. B. S.R.L. are în continuare calitatea de posesor, posesia fiind exercitată corpore alieno, atâta vreme cât predarea bunului către D. S.R.L. s-a făcut vădit neîntemeiat, iar prin menţinerea apelului declarat de S.C. B. S.R.L. exact în forma în care a fost formulat, prevalându-se în continuare de calitatea sa de proprietar asupra staţiei de betoane şi după data de 05.02.2018, există în mod evident atât elementul corpus, exercitat corpore alieno, cât şi elementul animus.

Consideră recurenta - reclamanta că o astfel de conduită, în care intimata predă în mod nejustificat bunul către D. S.R.L. şi, probabil, aceasta din urmă îl predă mai departe către alte persoane, astfel încât societatea recurentă, proprietar de drept al bunului, nu mai poate intra în posesia bunului său, nu poate fi validată de nicio instanţă de judecată, fiind în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile art. 563 şi 917 C. civ.

Cea de-a doua critică, subsumată de recurenta - reclamanta aceluiaşi motiv de casare, vizează faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a textului art. 566 alin. (1) C. civ., fiind necesar ca, în subsidiar, dacă bunul nu va mai fi găsit în posesia intimatei, aceasta să fie obligată să îi plătească contravaloarea staţiei, evaluată la suma de 358.785 RON (suma la care intimata a înstrăinat în mod pretins bunul către D. S.R.L., aceasta fiind o valoare pe care pârâta nu ar putea să o conteste în mod pertinent).

În susţinerea acestei critici, se arată că instanţa de apel a respins în mod nelegal aceasta solicitare subsidiară a reclamantei, fiind necesar ca, în ipoteza în care nu va mai putea găsi bunul, intimata să fie obligată să îi achite valoarea de circulaţie a bunului.

Instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile întrucât predarea bunului fără niciun motiv către o terţă persoană nu s-ar circumscrie celor două ipoteze prevăzute de lege, în condiţiile în care predarea bunului către o altă persoană este o situaţie cu atât mai justificată, în care cel împotriva căruia s-a formulat acţiunea în revendicare are obligaţia de a achita proprietarului contravaloarea bunului revendicat.

Textul de lege citat are scopul de a-1 proteja pe proprietarul care a formulat o acţiune în revendicare de situaţia în care pârâtul nu mai deţine bunul revendicat, astfel încât proprietarul să nu fie nevoit să se îndrepte împotriva noului deţinător care, la rândul său, poate transmite bunul către altă persoană.

Consideră recurenta că cele reţinute de instanţa de apel sunt absolut nelegale, în sensul că solicitarea sa ar fi inadmisibilă întrucât ar fi formulată direct în apel, contextul factual care a generat solicitarea sa subsidiară ivindu-se în apel.

Cea de-a treia critică formulată de recurenta-reclamantă, în cadrul aceluiaşi motiv de casare, vizează faptul că soluţia de respingere a cererii de obligare a intimatei la plata lipsei de folosinţă pentru perioada ulterioara datei de 05.02.2018, până la momentul restituirii bunului mobil sau achitării contravalorii acestuia, este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 563 alin. (1) şi 1385 alin. (1) şi (2) C. civ.

Se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 563 şi 1385 C. civ., proprietarul are dreptul la despăgubiri în cazul promovării acţiunii în revendicare, prejudiciul urmând a fi acoperit în mod integral.

Instanţa de apel a acordat societăţii recurente lipsa de folosinţă datorată de pârâtă exclusiv pe durata cuprinsă între 16.05.2016 şi 05.02.2018, aceasta din urmă fiind data la care S.C. B. S.R.L. a predat staţia, în mod nejustificat, către un terţ, respectiv către D. S.R.L..

Consideră recurenta că, în situaţia în care se va admite recursul său, cu consecinţa admiterii acţiunii în revendicare, lipsa de folosinţă este datorată până la momentul la care fie i se restituie staţia de betoane, fie i se achită contravaloarea acesteia. Drept urmare, arată recurenta, plecând de la premisa eronată a caracterului neîntemeiat al acţiunii în revendicare, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 566 şi 1385 C. civ., cel puţin parţial, în mod nelegal.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reclamantă impută instanţei de apel că hotărârea de admitere a apelului formulat de S.C. B. S.R.L. şi de respingere a acţiunii în revendicare este nelegală, cuprinzând motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Instanţa de apel a fost învestită de pârâta S.C. B. S.R.L. cu un apel prin care i s-a solicitat să analizeze titlul său de proprietate, să constate că are calitatea de proprietar asupra staţiei de betoane, cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare formulate de reclamantă. Acestea au fost limitele apelului cu care pârâta a învestit instanţa de apel şi în cadrul cărora aceasta avea obligaţia de a se pronunţa.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut în mod expres faptul că S.C. B. S.R.L. nu are calitatea de proprietar al staţiei de betoane, dar, în acelaşi timp, a admis apelul promovat de aceasta societate, apel întemeiat pe pretinsa calitate de proprietar al bunului revendicat.

Precizează recurenta, prin raportare Ia limitele trasate de apelant prin apelul promovat, că instanţa de apel avea obligaţia exclusivă de a analiza titlurile de proprietate invocate de ambele părţi şi de a-i acorda câştig de cauză acelei părţi care deţinea titlul preferabil, că această analiză reprezintă cu atât mai mult o chestiune ce este străină de pricină, de apelul cu care instanţa a fost învestită, în contextul în care, chiar dacă a pierdut posesia, hotărârea prin care este admisă acţiunea în revendicare este opozabilă, în temeiul art. 39 C. proc. civ., oricărei persoane căreia intimata i-ar fi transmis, cu sau fără vreun titlu, bunul aflat în proprietatea sa.

Consideră recurenta că, prin admiterea apelului promovat de S.C. B. S.R.L. pentru alte motive decât cele învederate în mod expres de această societate, instanţa de apel a nesocotit şi principiul disponibilităţii prevăzut de dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., nerespectarea acestor principii atrăgând sancţiunea nulităţii, ceea ce înseamnă că hotărârea instanţei de apel este dată inclusiv cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

Recurenta - pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că motivarea soluţiei date cuprinde doar expunerea parţială a stării de fapt din apel şi întâmpinarea depusă de intimată, după care, fără a face o analiză a motivelor de fapt şi de drept indicate, fără o corelare şi o interpretare unitară a dispoziţiilor aplicabile în speţă, instanţa, foarte sumar, reţine că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, deşi la o primă vedere s-ar părea că decizia atacată este amplu motivată, în esenţă instanţa de apel nu a argumentat în niciun fel în ce ar consta reaua - credinţa a pârâtei, cu toate că întreg raţionamentul instanţei se bazează pe existenţa relei-credinţe. În concret, deşi în cauză nu s-a dovedit niciun moment că recurenta ar fi cunoscut prevederile contractului de vânzare - cumpărare nr. x/08.02.2017, încheiat între intimata S.C. A. S.R.L. şi D. S.R.L., toată construcţia logică a hotărârii se bazează pe faptul că recurenta ar fi cunoscut acest aspect.

Precizează recurenta - pârâtă că instanţa de apel nu a motivat în concret modul de stabilire a prejudiciului în condiţiile cerute de art. 1385 alin. (3) din C. civ. şi nu a avut în vedere relaţiile existente între reclamanta S.C. A. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L..

Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că, în pofida actelor juridice existente la dosarul cauzei, precum şi a restului probatoriu administrat, instanţa de control judiciar a constatat, în mod nelegal, că în prezenta cauză sunt incidente normele de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.

În cauză, nu se poate reţine în sarcina recurentei-pârâte o conduită culpabilă care să antreneze răspunderea delictuală pentru fapta proprie, având în vedere următoarele aspecte:

Prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/09.02.2017, D. S.R.L. a vândut către S.C. B. S.R.L., la preţul de 67.000 Euro, staţiea de betoane, aceasta garantând prin prevederile aceluiaşi contract (art. 4.2. din contractul de vânzare - cumpărare) că bunul se află în proprietatea sa şi nu face obiectul vreunui alt litigiu sau al vreunui contract de vânzare - cumpărare.

Cu privire la transferul dreptului de proprietate al bunului înstrăinat, recurenta şi D. S.R.L., părţile au stabilit (art. 3 din contractul de vânzare - cumpărare) că acesta să aibă loc la data la care cumpărătorul încasează preţul întreg, fiind emisă în acest sens factura nr. x/14.02.2017. Astfel cum rezultă din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei, factura a fost achitată de cumpărător în totalitate, ultima plată fiind realizată la data de 15.04.2017.

În acest context, prezintă relevanţă şi faptul că, la termenul de judecată din 02.05.2017, reclamanta a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare - cumpărare nr. x/08.02.2017 încheiat între aceasta şi D. S.R.L., contract de a cărui existenţă recurenta - pârâta nu a avut cunoştinţă până la acel moment.

Toate aceste acte juridice nu prezintă nicio notă de ambiguitate, astfel încât nu era necesară interpretarea lor într-un fel sau altul de către instanţa de judecată, iar raportat la aceste aspecte este cert că nu se poate reţine nici cea mai uşoară culpă în conduita recurentei.

Nefiind astfel întrunită cerinţa vinovăţiei, instanţa de apel a constatat în mod greşit incidenţa dispoziţiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, în prezenta cauză, instanţa de apel a stabilit în sarcina recurentei plata unor despăgubiri către intimată pentru lipsa de folosinţă staţiei de beton, în temeiul principiilor răspunderii delictuale.

Raportat la acest aspect, recurenta - pârâta mai arată că, la data de 30.01.2017, a transmis o notificare intimatei prin care a comunicat acesteia că se poate prezenta să ridice staţia de beton la data de 01.02.2017, când va fi de faţă şi un reprezentant al recurentei.

Astfel, în concret, titularul dreptului la acel moment nu a fost privat de posibilitatea exercitării folosinţei asupra staţiei de beton x, seria x.

Se arată că, mergând pe acelaşi raţionament, instanţa de apel a reţinut în mod greşit şi incidenţa prevederilor art. 1381 alin. (2) C. civ., potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, instanţa de judecată aplicând în mod greşit prevederile art. 14 C. civ. şi neaplicând prevederile art. 15 C. civ., cu privire la abuzul de drept.

Prezentând cronologia raporturilor juridice, recurenta consideră că abuzul de drept fundamentează conduita procesuală a intimatei-reclamante şi, cu toate acestea, instanţa de judecată validează această atitudine.

Cu privire la reaua credinţă reţinută de instanţa de apel, recurenta-pârâtă precizează că instanţa de apel include din nou în sfera ilicitului şi a relei credinţe încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu D. S.R.L. fără a aduce măcar un motiv în sprijinul acestei afirmaţii.

Prevederile art. 1683 C. civ. stipulează că "Dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractual este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător."

Prin urmare, se arată, C. civ. validează contractual de vânzare - cumpărare a bunului altuia ca fiind perfect valabil, chiar dacă vânzătorul nu este la momentul încheierii contractului proprietar al bunului.

Potrivit art. 937 C. civ., "Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă".

Începând cu data de 09.02.2017, recurenta - pârâtă a exercitat o posesie de bună - credinţă asupra bunului revendicat de reclamantă, aspectul reţinut de instanţă, în sensul că recurenta ar fi trebuit să cunoască calitatea de neproprietar a S.C. D. S.R.L. S.R.L. prin faptul că intimata nu a renunţat la acţiunea formulată împotriva sa, fiind lipsită de logică şi de fundament juridic.

Critică recurenta - pârâtă faptul că instanţa de judecata nu a făcut aplicarea prevederilor art. 17 alin. (2) C. civ., cu privire la teoria aparenţei de drept, în ceea ce priveşte dobândirea proprietăţii de către recurentă prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 09.02.2017 cu S.C. D. S.R.L. şi a procesului-verbal de predare primire nr. x din data de 15.04.2017, despăgubirile pentru perioada 09.02.2017 - 05.02.2018 fiind eronat acordate.

De asemenea, se invocă greşita neaplicare a prevederilor art. 2495 C. civ., cu privire la dreptul de retenţie pe care recurenta era în drept să îl invoce faţă de S.C. E. S.R.L., şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1349, 1357 C. civ., cu privire la răspunderea civilă delictuală, şi prevederile art. 1385 C. civ., cu privire la întinderea reparaţiei, recurenta-pârâtă concluzionând în sensul că în mod eronat instanţa de la fond a acordat despăgubiri si pe perioada 16.05.2016 - data primirii cererii de chemare in judecată.

Recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului recurentei-pârâte, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta - pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante, ca nefondat.

De asemenea, recurenta - pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinarea recurentei - reclamante.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor,

Prin încheierea de şedinţă din data de 31 ianuarie2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul pârât S.C. B. S.R.L., invocată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi a fixat termen pentru judecarea recursurilor la data de 20 martie 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 20 martie 2020, cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

În şedinţa publică din 10 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus repunerea pe rol a cauzei şi reluarea judecăţii recursurilor.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că ambele instanţe de fond au reţinut în mod concordant situaţia juridică a bunului ce face obiectul acţiunii în revendicare şi circumstanţele factuale ale cauzei.

Astfel, s-a reţinut că între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de utilizator, şi F. S.A., în calitate de finanţator, s-a perfectat contractul de leasing financiar nr. x/18.03.2014, având ca obiect staţia de betoane x seria x. Mai apoi, în baza contractului de vânzare-cumpărare x, din data de 01.04.2014, între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de utilizator, F. S.A., în calitate de cumpărător şi G. S.R.L., în calitate de vânzător, s-a încheiat convenţia de vânzare-cumpărare x, cu privire la aceeaşi staţie de betoane. Ca urmare a plăţii, de către reclamantă a comisionului de închidere contract şi a valorii reziduale de vânzare a bunului, la 15.04.2016 a operat transferul dreptului de proprietate asupra staţiei de betoane, de la societatea de leasing către reclamantă.

Prin contractul nr. x/01.05.2014, reclamanta a închiriat societăţii E. S.R.L. staţia de betoane aflată în proprietatea sa, pe care cea din urmă avea să o folosească în localitatea Beiuş, jud. Bihor. E. S.R.L. a încheiat cu C. Sucursala Bucureşti contractul privind furnizarea de materiale de construcţie nr. x/11.02.2014, prin care se obliga să livreze către C., materiale de construcţii - betoane, pe şantierul acesteia, situat în Grădinari, Beiuş, staţia de betoane fiind transportată şi montată pe acest şantier.

Terenul pe care era amplasat şantierul C. a fost înstrăinat către S.C. B. S.R.L., fiind deţinut şi în prezent de pârâta din cauza de faţă.

Deşi contractul de închiriere încheiat între E. S.R.L. şi reclamanta a încetat la data de 01.05.2016, prin ajungerea la termen, reclamanta nu a intrat în posesia staţiei de beton, amplasată pe terenul S.C. B. S.R.L..

Ca urmare a depunerii, la termenul din 21.03.2017, de către apelanta - pârâtă a facturii nr. x/08.02.2017, emisă de reclamantă, în calitate de furnizor, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2017 încheiat cu D. S.R.L., actul adiţional nr. x la acest contract şi un ordin de plată nr. x/27.04.2017, acte pe baza cărora s-a reţinut că reclamanta a încheiat cu D. S.R.L. contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2017, prin care a înstrăinat celei din urmă staţia de betoane x, seria x, la preţul de 67.000 euro plus TVA, la art. 3.1 din contract stabilindu-se că dreptul de proprietate al bunului, se transmite către cumpărător la data la care vânzătorul încasează întregul preţ. Potrivit actului adiţional nr. x/20.04.2017, la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2017, părţile au convenit rezoluţiunea acestuia şi restituirea avansului achitat vânzătoarei de către cumpărătoarea D. S.R.L., lucru care s-a şi realizat, prin ordinul de plată nr. x/27.04.2017.

S-a mai reţinut că, la o zi după încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2017 cu S.C. A. S.R.L., cumpărătoarea D. S.R.L. a vândut staţia de betoane către pârâta S.C. B. S.R.L., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.02.2017, la preţul de 67.000 euro plus TVA, garantându-i noului cumpărător că bunul este în proprietatea sa şi nu face obiectul vreunui litigiu sau al vreunui contract de vânzare-cumpărare.

Pe baza înscrisurilor depuse de pârâtă în apel şi a declaraţiilor de martor, curtea de apel a reţinut că, în cursul judecăţii căii de atac, D. S.R.L. i-a restituit pârâtei preţul bunului în litigiu, iar prin procesul-verbal de predare - primire încheiat la 05.02.2018, pârâta S.C. B. S.R.L. a predat celei dintâi staţia de betoane.

Din cele mai sus expuse rezulta cu evidenţă că atât tribunalul, care de altfel a şi admis acţiunea in revendicare, cât şi curtea de apel au statuat asupra calităţii reclamantei S.C. A. S.R.L. de proprietară a staţiei de betoane x seria x, ce face obiectul acţiunii în revendicare deduse judecăţii.

De asemenea, instanţa de apel a constatat reaua - credinţă a pârâtei, care, încă din data de 16.05.2016, anterior introducerii acţiunii, i-a interzis reclamantei accesul în vederea ridicării utilajului, iar mai apoi, prin modul în care a acţionat constant, a zădărnicit redobândirea bunului de către S.C. A. S.R.L., neputând fi considerată posesor de bună - credinţă.

Unicul considerent care a stat la baza admiterii apelului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. şi la schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii în revendicare, a fost acela că "la momentul soluţionării apelului, staţia de betoane nu mai este în posesia S.C. B., fiind predată de acesta, către D., conform procesului-verbal de predare-primire, încheiat la 05.02.2018".

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a criticat hotărârea instanţei de apel sub acest aspect, critici care se subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind parţial fondate.

Astfel, nu vor fi reţinute susţinerile recurentei - reclamante privind aplicarea greşită a prevederilor art. 566 alin. (1) C. civ., Înalta Curte constatând că instanţa de apel a stabilit în mod corect că nu poate fi primită cererea precizatoare, formulată de S.C. A. S.R.L. în apel, prin care se solicită obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând preţul de circulaţie al staţiei de beton predate în cursul procesului către D. S.R.L..

Raţiunea textului de lege sus - menţionat, prin care sunt reglementate efectele acţiunii în revendicare în ipoteza pieirii sau înstrăinării bunului, este, într-adevăr, aceea de a-1 proteja pe proprietarul care a formulat o acţiune în revendicare de situaţia în care pârâtul nu mai deţine bunul revendicat, astfel încât proprietarul să nu fie nevoit să se îndrepte împotriva noului deţinător care, la rândul său, poate transmite bunul către altă persoană.

Dar, sub aspect procesual, neexistând vreo dispoziţie derogatorie de la principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., obligarea pârâtului la despăgubiri, în ipoteza înstrăinării bunului în cursul procesului, se poate face doar cu respectarea dispoziţiilor procesuale în materie, ceea ce presupune fie că reclamantul a formulat o acţiune prin care a solicitat condamnarea alternativă (în principal, restituirea lucrului în natură, iar, în subsidiar, obligarea la plata contravalorii lucrului), fie a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. sau, după caz, art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., transformând acţiunea în revendicare într-o acţiune în despăgubiri.

De asemenea, sunt lipsite de suport, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin hotărârea atacată, alegaţiile recurentei - reclamante privitoare la faptul că, deşi a predat staţia de betoane către D. S.R.L., pârâta S.C. B. S.R.L. a continuat să exercite posesia asupra bunului, realizând elementul material al acesteia corpore alieno.

Însă hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 563 C. civ. şi sub acest aspect recursul reclamantei este fondat.

Art. 563 alin. (4) C. civ. prevede că "hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile C. proc. civ..".

Prin această soluţie legislativă, opozabilitatea - ca regulă, relativă - a efectelor hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea în revendicare este extinsă şi în privinţa unor persoane care - prin ipoteză - nu au avut în proces calitatea de pârâte (terţi dobânditori), scopul reglementării fiind, şi în acest caz, aceea de a-1 proteja pe proprietarul care a formulat o acţiune în revendicare de situaţia în care pârâtul posesor al bunului revendicat transmite bunul către o altă persoană, ceea ce ar lipsi de eficienţă apărarea dreptului de proprietate pe calea acţiunii în revendicare.

Textul legal mai sus redat este pe deplin aplicabil în cauza de faţă, având în vedere că acţiunea în revendicare a fost introdusă înainte ca pârâta să predea staţia de betoane către D. S.R.L., terţul dobânditor fiind chiar societatea care a încheiat cu reclamanta actul adiţional nr. x/20.04.2017 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2017, prin care s-a convenit rezoluţiunea contractului având ca obiect staţia de betoane revendicată în cauză.

Ţinând seama de limitele caracterului devolutiv al apelului formulat de pârâta S.C. B. S.R.L., instanţa de apel avea obligaţia de a analiza valabilitatea titlului prin care pârâta a dobândit bunul mobil, de care acesta se prevala, şi buna - credinţă în exercitarea posesiei, ceea ce s-a şi realizat, împrejurarea pierderii posesiei de către pârâtă neputând conduce la respingerea acţiunii în revendicare ca neîntemeiată, în condiţiile în care hotărârea prin care este admisă o acţiune în revendicare este opozabilă oricărei persoane căreia intimata i-ar fi transmis, cu sau fără vreun titlu, bunul revendicat.

Art. 39 C. proc. civ., pe care recurenta - reclamantă îl invocă, prevede, referitor la situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi, în alin. (2), că succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate fi introdus în cauză, la cerere sau din oficiu, iar în alin. (3), că hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.

Împrejurarea că, în cauză, nu a fost încheiat un act translativ de drepturi cu terţul căruia pârâta i-a predat bunul revendicat (SC D. fiind chiar societatea care în cursul procesului a vândut staţia de betoane către pârâta S.C. B. S.R.L., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.02.2017), nu este de natură să determine inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 563 alin. (4) C. civ., respectiv a art. 39 C. proc. civ., căci în materia revendicării mobiliare posesia bunului valorează titlu de proprietate.

Dezlegarea dată acţiunii în revendicare apare, în aceste condiţii, ca fiind în contradicţie cu situaţia de fapt stabilită, cu situaţia juridică a bunului revendicat, cu posesia exercitată pârâtă asupra bunului, caracterizată chiar de instanţa de apel ca fiind de rea-credinţă, şi cu dispoziţiile legale mai sus evocate, cărora trebuia să li se dea eficienţă.

De asemenea, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel nu relevă, în raport cu prevederile art. 1385 alin. (1) şi (2) C. civ., pe care recurenta - reclamantă îşi întemeiază critica, raţionamentul în baza căruia pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor numai până la data la care pârâta a predat staţiei de betoane către un terţ pe care însăşi instanţa îl consideră neproprietar (D. SRL). O motivare întemeiată exclusiv pe faptul că pârâta nu mai are posesia bunului, fără examinarea circumstanţelor predării bunului şi a dispoziţiilor amintite privind întinderea reparaţiei, este de natură a împiedica exercitarea controlului judiciar al hotărârii sub acest aspect.

Prin urmare, pornind de la cele statuate de instanţa de apel sub aspectul calităţii reclamantei de proprietar al bunului mobil revendicat şi al relei - credinţe a pârâtei S.C. B. S.R.L. în exercitarea posesiei asupra staţiei de betoane, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pierderea posesiei staţiei de betoane de către pârâtă, în urma predării acesteia, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat la 05.02.2018 cu D. S.R.L., nu poate fundamenta legal nici soluţia de respingere a acţiunii în revendicare deduse judecăţii, nici pe aceea de limitare a despăgubirilor reprezentate de contravaloarea lipsei de folosinţă a utilajului la data de 5 februarie 2018, data la care s-a reţinut că a avut loc predarea.

Trecând la examinarea recursului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel corespunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând argumentele de fapt şi de drept (art. 937, art. 938 C. civ.) care au condus la concluzia că pârâta a fost un posesor de rea-credinţă.

Reţinând incidenţa prevederilor art. 1381 alin. (2), art. 1385 alin. (1) şi (2), art. 1386 alin. (1) şi (2) din C. civ., din Secţiunea referitoare la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, precum şi dispoziţiile art. 1357 alin. (2) C. civ., curtea de apel a verificat fiecare cerinţă prescrisă de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate, vinovăţia autorului prejudiciului) şi a conchis, în urma analizei coroborate a probelor administrate, că acestea sunt îndeplinite cumulativ în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. B. S.R.L., întrucât a cunoscut lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului (D. SRL) şi situaţia litigioasă a staţiei de betoane, răspunzând pentru cea mai uşoară culpă, ca autor al prejudiciului suferit de reclamantă, constând în fructele civile pe care aceasta le-ar fi obţinut în urma exploatării normale a staţiei de betoane,

Viziunea diferită pe care o are recurenta - pârâtă asupra stării de fapt şi asupra consecinţelor juridice trase din aceasta, nu poate da suport criticii de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând lipsa motivării sau caracterul insuficient al motivării hotărârii, astfel că acest motiv de casare nu va fi primit.

Înalta Curte constată nefondate şi criticile subsumate de pârâtă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material în materia răspunderii civile delictuale, cu referire la dispoziţia de obligare a pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L., cu titlu de prejudiciu, a sumei de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a utilajului ce face obiectul revendicării, începând cu data de 16.05.2016 şi până la data de 05.02.2018.

Dintru-început trebuie precizat că recursul, cale extraordinara de atac, poate fi exercitat doar pentru motivele de nelegalitate limitativ determinate de lege, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu şi pentru motive de temeinicie, instanţa de recurs fiind limitată la cercetarea aspectelor de nelegalitate.

Or, cea mai mare parte a aspectelor invocate de recurenta - pârâta în cadrul acestui motiv de recurs are în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi aprecierea probelor administrate, solicitându-se, practic, ca, în urma reinterpretării întregului material probator administrat în cauză, să se constate că pârâta S.C. B. S.R.L. nu a acţionat cu rea-credinţă atunci când a refuzat să predea reclamantei staţia de betoane.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei investite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor şi administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate.

În recurs nu se poate cenzura modul în care instanţa de apel a evaluat poziţia procesuală a pârâtei şi reaua - credinţă a acesteia în exercitarea posesiei şi în chestiunea restituirii bunului despre care cunoştea că este proprietatea reclamantei, în condiţiile în care această evaluare se întemeiază pe analiza coroborată a probelor administrate de părţi, aşa cum s-a arătat anterior.

Cât priveşte normele de drept material care se susţine de către recurenta - pârâtă a fi fost încălcate la pronunţarea hotărârii atacate, Înalta Curte constată că acestea fie au fost avute în vedere de instanţa de apel, fie sunt invocate H. sau sunt inaplicabile litigiului dedus judecăţii.

Astfel, recurenta-pârâtă se prevalează de dispoziţiile art. 937 alin. (1) C. civ. şi susţine că, începând cu data de 09.02.2017, când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.02.2017 cu D. S.R.L., a exercitat o posesie de bună-credinţă asupra staţiei de betoane.

Potrivit art. 937 alin. (1) C. civ., "Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă."

Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut această dispoziţie legală, dar, în examinarea bunei-credinţe pe care norma o cere, a dat în mod corect eficienţă prevederilor art. 938 C. civ., care, la alin. (1), statuează că "este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului", iar la alin. (2), arată că "buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului".

Or, în cauză, instanţa de apel a apreciat că pârâta nu se poate apăra invocând buna credinţă, având în vedere că, încă anterior introducerii acţiunii, respectiv din data de 16.05.2016, S.C. B. S.R.L. i-a interzis reclamantei accesul în vederea ridicării utilajului, iar mai apoi, prin modul în care a acţionat constant, a zădărnicit redobândirea bunului de către reclamantă.

De asemenea, s-a apreciat că nici la momentul cumpărării bunului de la D. S.R.L. pârâta nu poate fi considerată de bună credinţă, ţinând cont de faptul că reclamanta nu a renunţat la procedura judiciară declanşată împotriva sa, tocmai pentru că transferul dreptului de proprietate nu s-a produs faţă de D. S.R.L..

Cât priveşte faptul că hotărârea atacată ar include în sfera ilicitului şi a relei - credinţe încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu un neproprietar, contrar prevederilor art. 1683 alin. (1) C. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a invalidat contractul de vânzare - cumpărare prin care pârâta S.C. B. S.R.L. a cumpărat staţia de betoane de la un neproprietar, respectiv de la D. S.R.L., şi nici posibilitatea vânzării bunului altuia, aşa cum susţine recurenta - pârâtă, ci s-a pronunţat cu toată îndrituirea asupra bunei-credinţe a pârâtei la dobândirea acestui bun mobil. Căci valabilitatea operaţiunii juridice de vânzare a bunului altuia nu este determinată de buna-credinţă a cumpărătorului dintr-un astfel de act juridic, în timp ce dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă da.

Invocă recurenta - pârâtă şi dispoziţiile art. 1554 C. civ., cu referire la faptul că obligaţia D. S.R.L. de restituire a bunului s-a născut doar la data la care a intervenit rezoluţiunea contractului încheiat cu reclamanta, însă această apărare este lipsită de relevanţă sub aspectul bunei-credinţe a pârâtei, în condiţiile în care s-a reţinut că transferul dreptului de proprietate de la reclamantă către D. S.R.L. nu a operat, precum şi că pârâta a deţinut suficiente elemente pentru a cunoaşte lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului şi situaţia litigioasă a bunului.

H., sunt invocate de către recurenta-pârâtă prevederile art. 1624 C. civ., privind confuziunea, dreptul de retenţie reglementat de art. 2495 C. civ. şi teoria aparenţei în drept (art. 17 alin. (2) C. civ.).

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor", aceste critici nu vor fi analizate.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, constatând că prin criticile recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L. nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul acesteia, ca nefondat.

De asemenea, apreciind întemeiate parte dintre criticile invocate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., criticile circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi 497 din C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă împotriva aceleiaşi decizii şi va casa, în parte, decizia atacată, urmând a trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. şi a apelului reclamantei S.C. A. S.R.L. în ceea ce priveşte cererea de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a utilajului, începând cu data de 5 februarie 2018 şi până la restituirea acestuia.

Vor fi menţinute dispoziţiile deciziei recurate referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a solicitării reclamantei apelante S.C. A. S.R.L. privind obligarea pârâtei apelante S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând preţul de circulaţie al staţiei de beton, formulată în apel, la admiterea apelului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi la obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L., cu titlu de prejudiciu, a sumei de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a utilajului, începând cu data de 16 mai 2016 şi până la data de 5 februarie 2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 296/C/2018 - A din 08 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează, în parte, decizia atacată.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. şi a apelului reclamantei S.C. A. S.R.L. în ceea ce priveşte cererea de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a utilajului, începând cu data de 5 februarie 2018 şi până la restituirea acestuia.

Menţine dispoziţiile deciziei recurate referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a solicitării reclamantei apelante S.C. A. S.R.L. privind obligarea pârâtei apelante S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând preţul de circulaţie al staţiei de beton, formulată în apel, la admiterea apelului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi la obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L., cu titlu de prejudiciu, a sumei de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a utilajului, începând cu data de 16 mai 2016 şi până la data de 5 februarie 2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iulie 2020.