Territorial jurisdiction of branch offices in individual labor disputes under Art. 269 Labor Code and Art. 56(2) Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 16 iulie 2020

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 28.08.2018 reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. Sucursala Regionala de Transport Feroviarde Calatori Timisoara a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 85 RON, sumă ce reprezintă daune.

În drept au fost invocate disp. art. 254 alin. (1) şi art. 256 alin. (1) din Codul Muncii.

Analizând excepţia de necompetenţă teritorială, instanţa a reţinut următoarele:

Cererea formulata in instanţa de către reclamantă împotriva pârâtului se încadrează in materia conflictelor de munca, competenta teritoriala privind soluţionarea unor astfel de cereri fiind exclusivă si revine instanţei competente in a cărei circumscriptie reclamanta isi are domiciliul sau reşedinţa ori, dupa caz, sediul, precum si locul de munca, aşa după cum obliga dispozitiile prevazute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii coroborate cu cele prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011, aceasta competenta determinând capacitatea unei instanţe judecatoresti de a solutiona în exclusivitate conflictele de munca.

Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevede ca atunci când in fata instantei de judecata se pune in discutie competenta acesteia ea este obligata sa stabileasca instanta competenta, in spetă necompetenta fiind de ordine publica, aşa cum este arătat de dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. reclamanta SNTFC CFR Calatori S.A. care este angajatorul paratului conform art. 20 alin. (1) lit. b) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. având sediul in raza de competenta a Tribunalului Bucureşti, iar sucursala Timisoara care a formulat actiunea are doar drept de reprezentare conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Timiş, secţia I Civilă prin sentinţa civilă nr. 1642/PI de la 17 decembrie 2019 a admis excepţia de necompetenţă teritorială.

A declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. - Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timisoara în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2019 la data de 21.01.2020.

La data de 09.03.2020 instanţa a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti,

Asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, instanţa a reţinut următoarele:

Acţiunea a fost formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timişoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii: (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii: "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă. Se observă că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speţă însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată prin Sucursala Regională de Transport Feroviar Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., angajat al Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - dar cu atribuţii exercitate în cadrul Sucursalei Regionale Timişoara.

Se mai reţine, totodată, că, potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ.: "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.

În cazul unei interpretări contrarii, în sensul că, deşi sucursala are capacitate procesuală de folosinţă şi exerciţiu, acţiunea în care are calitatea de reclamantă se introduce tot la sediul persoanei juridice mamă, s-ar goli de conţinut dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. şi ar fi încălcată însăşi raţiunea pentru care legiuitorul a recunoscut capacitate procesuală entităţilor fără personalitate juridică.

Aceasta a fost şi interpretarea data de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia nr. 275/2018 pronunţată de secţia I Civilă.

Pentru motivele expuse, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale prin sentinţa civilă nr. 1316 din 2 iunie 2020 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei.

A declinat competenţa judecării cauzei formulată de reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. - Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timisoara, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Timiş.

A constatat ivit conflictul negativ de competenta si, in temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ. a înaintat cauza spre soluţionarea conflictului negativ de competenta Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Timiş şi Tribunalului Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac.

Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3 C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timisoara a chemat în judecată pârâtul A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 85 RON, sumă ce reprezintă daune.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, această cerere se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul.

În materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială este absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul Muncii, litigiul fiind dat în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia reclamantul îşi are sediul.

Prin raportare la dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii în stabilirea competenţei interesează sediul reclamantei. Noţiunea de sediu la care fac referire aceste dispoziţii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale.

Considerentele Tribunalului Timiş investit în primă instanţă cu soluţionarea cauzei, potrivit cărora este relevant în stabilirea competenţei teritoriale faptul că acţiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regională fără personalitate juridică, care nu poate sta în judecată în nume propriu sunt greşite, deoarece înfrâng dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Faptul că reclamanta în speţă, Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, nu are personalitate juridică este lipsit de relevanţă, faţă de dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., care conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că Tribunalul Timiş este instanţa competentă să soluţioneze pricina, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii coroborat cu art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iulie 2020.