Scope of guarantee under cession of claims and waiver of the benefit of discussion in solidary liability for loan restitution

Şedinţa publică din data de 16 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10 septembrie 2015 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi C. S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 40.277.861,07 RON reprezentând împrumuturile acordate primei pârâte, cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare. Reclamanta a arătat că în calitate de asociat al pârâtei de rang doi a creditat societatea în perioada 2011 - 2012, cu suma de 51.695.093,61 RON, în care a fost inclusă şi preţul provenind dintr-un contract de vânzare încheiat cu aceeaşi pârâta. Ulterior, a renunţat la calitatea de asociat cu condiţia ca pârâta de rang unu să garanteze restituirea împrumuturilor menţionate. La data de 14 septembrie 2012 între părţi s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. x prin care s-a cesionat creanţa rezultând din creditarea societăţii de rang doi, contract care a avut şi scopul stingerii celorlalte datorii ale pârâtei. Contractul a fost completat prin actul adiţional nr. x din 13 decembrie 2013 prin care ambele pârâte s-au obligat la restituirea împrumutului până la data de 31 decembrie 2014, termen nerespectat.

Deosebit de contractele arătate, reclamanta a menţionat că a încheiat cu prima pârâtă un contract de broker de asigurare, completat prin actul adiţional din 20 martie 2012 prin care s-a stabilit modul de calcul al comisionului datorat brokerului, acesta neemiţând nici borderouri nici facturi pentru anul următor (2013). Sub acest aspect reclamanta a arătat că toate sumele datorate în baza acestui ultim contract au fost achitate fie prin plată, fie prin compensare.

În final, reclamanta a precizat că din totalul împrumutului a fost achitată suma de 11.417.232,54 RON, rămânând de restituit suma solicitată prin acţiune.

Pârâtele au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei 1.000.000 Euro, reprezentând comisioane datorate în temeiul contractului de broker de asigurare, precum şi compensarea creanţelor reciproce.

La data de 10 mai 2017 pârâtele au formulat o cerere de majorare a pretenţiilor la suma de 4.544.541 Euro.

De asemenea, pârâta C. S.R.L. a adus la cunoştinţa instanţei schimbarea denumirii sale, în prezent acesta fiind D. SRL

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4011 din 31 octombrie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea principală şi a obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 33.575.055,24 RON, reprezentând împrumut restant, precum şi la plata dobânzii legale, calculate asupra debitului principal de la data pronunţării hotărârii până la plata efectivă.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile solicitate prin cererea reconvenţională şi a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

Apelul

Prin decizia nr. 2567/2018 pronunţată în data de 11 decembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele B. şi D. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe.

Prin decizia civilă nr. 1119 din 19 iunie 2019 instanţa de apel a admis cererea intimatei A. S.A. şi a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 2567/2018 în sensul obligării apelantelor - pârâte la plata în solidar către intimată a cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite de aceasta.

Recursul

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel au declarat recurs motivat pârâtele B. şi D. S.R.L., cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 9 august 2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Motivarea recursului

După o prezentare succintă a parcursului procesual din perspectiva cererilor părţilor, a apărărilor invocate şi a soluţiilor pronunţate în fond şi apel recurentele-pârâte au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8, criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, recurentele - pârâte au susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele investirii, fiind încălcate dispoziţia art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanţa devolutivă nefiind investită cu analizarea naturii cererii din data de 10 mai 2017. Subsidiar, recurentele - pârâte au solicitat înlăturarea acelor considerente prin care s-a efectuat calificarea cererii menţionate, motivat de faptul că instanţa de apel a ignorat obiectul cererii reconvenţionale prin care prima instanţă a fost investită cu refacerea calculelor comisioanelor datorate de intimata - reclamantă. În continuare, sunt criticate considerentele deciziei de apel sub aspectul modalităţii de valorificare a concluziilor raportului de expertiză efectuat la fond, criticând în egală măsură şi modalitatea în care expertul a întocmit lucrarea de specialitate.

Din aceeaşi perspectivă a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa de apel trebuia să admită apelul cu privire la cheltuielile de judecată în faza fondului, fără a argumenta această susţinere.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele - pârâte au suţinut într-o primă critică greşita aplicare a dispoziţiilor legale în legătură cu obligaţia de garanţie, apreciind ca nelegal considerentul referitor la scopul încheierii contractului de cesiune nr. x din 14 septembrie 2012 - acela de stingere a obligaţiilor cesionarului, susţinând că simpla enunţare a acestui scop nu este suficientă pentru reţinerea obligaţiei de garanţie în condiţiile în care lipseşte orice contraprestaţie de care B. să beneficieze în schimbul acestei garanţii.

S-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266 şi art. 1269 C. civ. sub aspectul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că obligaţia de garanţie asumată de B. este independentă de valoarea comisioanelor datorate de intimata - reclamantă, o interpretare corelată a clauzelor contractuale impunând concluzia că această obligaţie a fost limitată doar la sumele cuvenite cu titlu de comision.

S-a susţinut greşita aplicare a prevederilor art. 2300 C. civ., recurentele - pârâte apreciind că instanţa de apel a interpretat eronat art. 2 din actul adiţional nr. x la contractul de cesiune, solidaritatea reglementată în această clauză fiind doar cu privire la penalităţi, în ce priveşte debitul principal contractul stipulând că intimata-reclamantă poate urmări silit fie pe una, fie pe cealaltă dintre părţi. În aceste condiţii, recurenta - pârâtă B. susţine că nu a fost niciodată codebitor sau fideiusor solidar, câtă vreme contractele din care s-a reţinut obligaţia de garanţie au fost încheiate cu mult după momentul acordării împrumuturilor. În consecinţă, recurentele - pârâte apreciază că în mod greşit s-a apreciat că nu ar fi incidente dispoziţiile art. 2294 C. civ., sub aspectul beneficiului de discuţiune.

Din perspectiva soluţiei date cererii reconvenţionale, recurentele - pârâte au susţinut că instanţele devolutive au stabilit greşit conţinutul uzanţelor dintre părţi în ce priveşte contractul de intermediere în asigurare, prin raportare la probatoriul administrat, din care rezultă că primele de asigurare erau achitate direct în contul intimatei - reclamante, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 1268 alin. (2), art. 2097 alin. (2) C. civ.

Făcând referire la analiza efectuată de instanţa de apel cu privire la cererea formulată la data de 10 mai 2017, recurentele - pârâte reiau consideraţiile vizând uzanţele dintre părţi cu privire la încasarea comisioanelor, fiind astfel evident, în opinia acestora, că nu a renunţat la pretindererea acelor sume care excedau plăţilor făcute de intimata - reclamantă; în consecinţă, ele erau îndreptăţite la primirea sumelor stabilite în plus de expertiza judiciară, nefiind justificată reţinerea de către instanţele inferioare doar a rezultatului final.

Pentru toate aceste critici, recurentele - pârâte au solicitat admiterea recursului cu consecinţă casării deciziei de apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, înlăturarea considerentelor din decizia de apel vizând natura cererii din data de 10 mai 2017.

Regularitatea recursului:

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată a fost comunicată pârâtelor la 18 martie 2019, iar acestea au declarat calea extraordinară de atac la 17 aprilie 2019. Se constată, aşadar, că recursul a fost declarat şi motivat în termenul legal de 30 zile, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 şi 3 şi alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la condiţiile intrinseci, s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la condiţiile extrinseci, s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurentele au fost legal scutite de la plata taxei judiciare de timbru, având în vedere deschidererea procedurii de insolvenţă faţă de ambele părţi anterior înregistrării cererii de recurs pe rolul instanţei supreme, recursul fiind însuşit de lichidatorul, respectiv administratorul judiciar al fiecărei societăţi.

Admisibilitatea recursului:

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 2567/2018 din 11 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru verificarea admisibilităţii căii de atac a recursului s-a avut în vedere obiectul cauzei deduse judecăţii care, în speţă, vizează pretenţii reciproce între părţi. Raportat la art. 98 alin. (1) C. proc. civ., art. 101 C. proc. civ., coroborat cu art. 483 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 astfel cum a fost modificată, având în vedere că valoarea acţiunii este de 40.277.861,07 RON s-a apreciat că decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului.

A fost întocmit şi comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul din 12 martie 2020 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat şi a stabilit termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea căii de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Faţă de actele dosarului, de înscrisurile administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica vizând încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată. Sub un prim aspect recurentele-pârâte au apreciat că instanţa de apel a depăşit limitele investirii, în raport de art. 497 alin. (1) C. proc. civ., arătând că instanţa devolutivă nu a fost învestită cu analizarea naturii cererii depuse la instanţa de fond la termenul din 10 mai 2017. Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu se află în situaţia de depăşire a limitelor investirii astfel cum acestea au fost conturate prin cererea de apel. Se observă sub acest aspect că prin cererea de apel s-a solicitat, printre altele, admiterea cererii reconvenţionale şi obligarea părţii adverse la plata sumei astfel cum acesta a rezultat ca urmare a cererii depuse la termenul din 10 mai 2017. Faţă de împrejurarea că prin cererea iniţială nivelul pretenţiilor era inferior sumei astfel cum era indicată prin cererea de apel, în mod legal instanţa devolutivă a analizat modul în care au fost conturate pretenţiile părţilor.

Se reţine, totodată, că menţiunea din considerente în care instanţa de apel îşi exprimă opinia cu privire la natura cererii din 10 mai 2017 nu are natura unei dezbateri şi pronunţări asupra acestei cereri, cu valoarea depăşirii limitelor de investire. Se reţine că, deşi instanţa de apel şi-a exprimat o anumită opinie asupra naturii acestei cereri, acest aspect nu a influenţat analiza pe fond, în cadrul criticilor formulate în calea de atac, a pretenţiilor totale formulate de părţi, tocmai în considerarea faptului că prima instanţa nu a dat o calificare juridică cererii.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind depăşite limitele investirii instanţei de apel, analiza fiind limitată la obiectul cauzei astfel cum a fost conturat de părţi prin cererea reconvenţională şi cererea de apel, fără ca opinia exprimată cu privire la natura cererii din 10 mai 2017 să influenţeze această analiză. În acest sens se reţin considerentele din decizia atacată prin care instanţa de apel de apel conturează în mod clar limitele sale de investire, decurgând din cererea reconvenţională şi cererea din 10 mai 2017, coroborat cu modul în care prima instanţă a analizat aceste pretenţii, prin raportare şi la criticile din memoriul de apel.

Este nefondată şi solicitarea recurentelor pârâte de înlăturare a considerentelor vizând calificarea dată cererii din 10 mai 2017. Aşa cum s-a arătat deja în speţă nu suntem în prezenţa unei dezbateri şi calificări a acestei cereri de către instanţa de apel. Exprimarea unei simple opinii, chiar dacă neuzuală în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti, nu are valenţa dată de recurentele-pârâte de calificare propriu-zisă a cererii cu impact asupra soluţiei pronunţate în calea de atac. Chiar şi cu opinia astfel exprimată, instanţa de apel a procedat la analiza integrală a pretenţiilor din cererea reconvenţională, atât sub aspectul comisioanelor neachitate, cât şi sub aspectelor diferenţelor pretinse în plus faţă de cele achitate. Din această perspectivă, nu prezintă relevanţă aserţiunile recurentelor pârâte referitoare la modalitatea în care a configurat cererea reconvenţională cu referire la obiectul investirii primei instanţe şi limitele acestei investiri în ce priveşte comisioanele neachitate şi diferenţele la sumele deja achitate, nefiind reţinut dă către instanţa supremă o încălcare a dispoziţiilor art. 204 şi art. 209 raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ. sub acest aspect.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentele pârâte critică modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a probatoriului administrat, cu referire la concluziile raportului de expertiză, astfel cum a fost completat urmare a obiecţiunilor formulate. Se apreciază că aceste critici nu pot fi analizate în raport de motivul de casare invocat, interpretarea probatoriul neintrând sub incidenţa acestui motiv.

Înalta Curte mai reţine că pentru a se dispune înlăturarea unor considerente şi înlocuirea lor cu cele ale instanţei de control judiciar, în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca partea care solicită această intervenţie să dovedească prejudicierea sa prin acele considerente. În cauză, recurentele pârâte doar afirmă producerea un prejudiciu, fără a dovedi în concret care ar fi prejudiciul care li s-a produs.

În final, tot în cadrul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele pârâte critică decizia de apel sub aspectul greşitei neadmiteri a căii de atac în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care au fost obligate în fond. Înalta Curte observă că recurentele pârâte nu susţine în ce constă nelegalitatea deciziei de apel cu privire la această critică, astfel încât nu se poate face o analiză a celor statuate de instanţa devolutivă.

În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele pârâte critică decizia de apel din perspectiva greşitei aprecieri a obligaţiei de garanţie asumată de recurenta pârâtă B., indicând sub acest aspect greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1266, art. 1269 şi art. 2289 C. civ.

În ce priveşte dispoziţiile art. 1266 şi art. 1269 C. civ. Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestora în interpretarea clauzelor contractului de cesiune de creanţă şi a actelor adiţionale la acesta.

Se reţine, mai întâi că aserţiunile recurentelor pârâte referitoare evoluţia structurii acţionariatului recurentei pârâte D. S.R.L. nu prezinţă relevanţă din perspectiva criticilor de nelegalitate.

Sub aspectul interpretării clauzelor contractuale, se reţine corecta dezlegare dată de instanţa de apel voinţei concordante ale părţilor semnatare a contractului de cesiune de creanţă, neputând fi reţinută apărarea recurentelor pârâtă dedusă din preambulul contractului că garanţia ar fi fost limitată la nivelul comisioanelor datorate de intimată către recurenta pârâtă B.. Faptul că în preambulul contractului de cesiune de creanţă s-a menţionat existenţa contractului de intermediere în asigurare, că pe viitor sumele împrumutate de intimată vor fi compensate cu acele comisioane datorate de aceeaşi parte faţă de B., nu au înţelesul susţinut de recurentele pârâte având în vedere scopul enunţat în aceeaşi parte introductivă a cesiunii, respectiv acela de stingere totală a împrumutului.

Se reţine, totodată, legala interpretare a instanţei de apel în ce priveşte clauza 2.4 lit. f) din contractul de cesiune încheiat între părţi, în sensul asumării de către recurenta pârâtă B. a obligaţiei de garanţie pentru restituirea întregii sume împrumutate de intimata reclamantă. Textul contractual este clar redactat, astfel încât nu poate conduce la concluzia susţinută prin memoriul de recurs în sensul că obligaţia de garanţie ar fi fost limitată la sumele pe care intimata reclamantă le-ar fi datorat recurentei pârâte B. şi care ar fi urmat a fi compensate cu suma reprezentând împrumut. Se observă că această prevedere are valenţa unei forme de plată, prin compensarea datoriilor reciproce, fără a impieta asupra obligaţiei de garantare asumată în mod expres cu privire la întreaga sumă reprezentând împrumutul acordat.

Din perspectiva considerentelor arătate, Înalta Curte apreciază că nu au relevanţă juridică apărările recurentelor pârâte vizând inexistenţa unei contraprestaţii în asumarea obligaţiei de garanţie, textele legale în materia fideiusiunii neimpunând existenţa unei contraprestaţii pentru constituirea garanţiei.

Reţinând legalitatea deciziei de apel din perspectiva corectei aplicări şi interpretări a dispoziţiilor art. 2282 C. civ., Înalta Curte, în baza considerentelor expuse, apreciază că nu este incidentă prevederea art. 2289 C. civ., invocată în memoriul de recurs.

O altă critică întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (19 pct. 8 C. proc. civ. vizează greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 2300 C. civ., fiind susţinut că recurenta pârâtă B. nu are calitatea de debitor/fideiusor solidar în ce priveşte restituirea împrumutului, solidaritatea fiind instituită doar în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, fiind astfel greşit interpretată clauza 2 din actul adiţional nr. x/2012 la contractul de cesiune.

Critica nu este întemeiată. Înalta Curte reţine, într-un prim considerent, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat legal prevederea art. 2294 C. civ., faţă de modul de redactare al clauzei contractuale invocate de recurentele pârâte.

Clauza prevede în mod expres că nerestituirea împrumutului la termenul stipulat dă dreptul intimatei reclamantă să urmărească silit pentru recuperarea sumei atât pe cesionar, cât şi pe creditorul cedent, fără distincţie. Se observă, aşadar, că prin această clauză s-a renunţat la beneficiul de discuţiune, reglementat de art. 2294 C. civ., textul legal permiţând fideiusorului invocarea acestui beneficiu doar dacă nu a renunţat la el. Or, din modul de redactare a clauzei analizate rezultă cu claritate că această a fost voinţa părţilor semnatare, în sensul renunţării la beneficiul de discuţiune.

Se reţine, totodată, legalitatea deciziei de apel şi sub aspectul aplicării dispoziţiei art. 2300 C. civ., intenţia părţilor semnatare ale convenţiei fiind aceea de instituire a solidarităţii pentru restituirea atât a capitalului, cât şi a accesoriilor (penalităţile reglementate prin actul adiţional nr. x/2012. Părţile semnatare ale actului adiţional, prin modul de redactare al convenţiei, precum şi prin trimiterea la actul principal au stipulat, în plus faţă de ultimul, că solidaritatea dintre cesionar şi creditorul cedent va fi extinsă şi asupra penalităţilor asumate adiţional, fiind evident că nu se putea institui solidaritatea doar asupra accesoriilor, în lipsa unei solidarităţi şi asupra capitalului.

Sub acest aspect se mai reţine că nu are relevanţă juridică împrejurarea că împrumutul garantat a fost acordat anterior constituirii garanţiei, textele legale în materia fideiusiunii neimpunând aducerea fideiusorului la un anumit moment.

O altă critică a recurentelor pârâte, fundamentată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greşita interpretare şi aplicare a prevederilor 1268 alin. (2) şi art. 2097 alin. (2) C. civ. în ce priveşte menţinerea soluţiei dată de prima instanţă cererii reconvenţionale (critică prezentată la punctul V din memoriul de recurs).

Înalta Curte reţine că textele pretins încălcate de instanţa de apel sunt invocate formal (primul vizând interpretarea contractului iar cel de-al doilea - remunerarea intermediarului), recurentele pârâte nedezvoltând veritabile critici de nelegalitate ale deciziei de apel sub acest aspect, expunerea din memoriul de recurs conducând la analiza situaţiei de fapt, prin raportare la modalitatea în care s-au desfăşurat raportului contractuale dintre părţi. Astfel, deşi indică anumite texte contractuale, pretins greşit interpretate de instanţa de apel, raportat şi la anumite texte legale, prezentarea acestora este corelată cu modalitate de derulare a raporturilor faptice dintre părţi. În condiţiile în care Înalta Curte, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., examinează doar conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, constatându-se că nu sunt formulate critici de nelegalitate, nu va analiza modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra situaţiei de fapt.

Se mai reţine, totodată, că deşi recurentele pârâte structurează critica referitoare la soluţia dată cererii reconvenţionale, menţinută de instanţa de apel, în două capitole distincte la punctul V din memoriul de recurs, în niciuna din cele două structuri nu argumentează pretinse interpretări şi aplicări greşite a normelor de drept aplicabile de către instanţa de apel, ci se rezumă la prezentarea situaţiei de fapt, aspect ce nu poate fi cenzurat în calea extraordinară de atac a recursului. De altfel, în partea a doua a capitolului V în care se critică menţinerea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale nu se mai indică niciun text legal care să fi fost interpretat sau aplicat greşit de către instanţa de apel.

Pentru toate considerentele reţinute, apreciind ca fiind legală decizia de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele pârâte B., prin lichidator judiciar E. şi D. S.R.L., prin administrator judiciar E. împotriva deciziei nr. 2567/2018 din 11 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iulie 2020.