Labor classification appeal barred by statutory exclusion of cassation in social security disputes

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia l civilă şi de contencios administrativ sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că în perioadele 20 noiembrie 1981-20 aprilie 1982 şi 9 decembrie 1983-11 octombrie 1991 a lucrat în condiţii de grupa a II-a de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 1313 din 12 decembrie 2018, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a respins ca nefondată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 769 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamantul a declarat recurs.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel nu a coroborat probele administrate în cauză, concluzia acesteia în sensul că nu şi-a desfăşurat activitatea în grupa a II-a de muncă fiind incorectă şi contrazisă de probatoriul administrat, pe care l-a detaliat.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a dat dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale o interpretare contrară celor avute în vedere de legiuitor, considerând că, pentru ca o persoană să beneficieze de condiţiile aferente grupei superioare de muncă, este necesar ca funcţia/postul respectivei persoane să fie nominalizat expres în anexa la Ordin.

Or, din analiza dispoziţiilor cuprinse în punctele 1-5 din Ordinul nr. 50/1990 rezultă că are caracter esenţial pentru încadrarea activităţii unei persoane într-o anumită grupă de muncă nu funcţia deţinută, ci condiţiile de muncă în care se desfăşoară activitatea.

Referitor la condiţiile de muncă în care şi-a desfăşurat activitatea, a susţinut că instanţa de apel, deşi a adus în discuţie acest aspect, a omis să aibă în vedere la soluţionarea cauzei dispoziţiile art. 272 din Codul muncii, care prevăd că sarcina probei revine angajatorului.

Astfel, fără a face aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa a conchis că, deşi a susţinut că şi-a desfăşurat activitatea în condiţii grele, acestea sunt simple susţineri neînsoţite de probe, ignorând faptul că intimata era cea care, în considerarea dispoziţiilor legale enunţate, ar fi trebuit să depună la dosarul cauzei fişa postului sau un alt înscris din care să rezulte fără echivoc atribuţiile sale de serviciu, precum şi dovada că, începând cu anul 1990, în cadrul unităţii nu a fost depăşită limita legală a noxelor.

Mai mult, a arătat că sigurul mijloc de probă la îndemâna sa, pentru dovedirea condiţiilor de muncă, a fost proba testimonială, care a fost respinsă de instanţă ca nefiind pertinentă.

În continuare, a evocat deciziile nr. 2/2016 şi nr. 9/2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, precum şi jurisprudenţa în materie, subliniind că, potrivit acestora, încadrarea în grupe superioare de muncă se face pe baza existenţei condiţiilor de muncă deosebite şi a uzurii capacităţii de muncă a persoanelor care lucrează într-un astfel de climat.

În final, a arătat că relevantă în sensul celor anterior susţinute este şi Nota de fundamentare la H.G. nr. 1223/1990, în care se expune justificarea încadrării în grupa superioară de muncă şi a unor persoane care nu desfăşoară activităţile enumerate în anexele la Ordinul nr. 50/1990.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, care, însă, nu au depus puncte de vedere la raport.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României şi în art. 457 C. proc. civ.

În cauză, recursul are ca obiect decizia nr. 769 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă într-un conflict de muncă.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu modificările şi completările ulterioare, aplicabilă în raport de data promovării litiigiului în faţa instanţei de fond, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (…) conflictele de muncă şi de asigurări sociale (…)".

În raport cu dispoziţiile legale enunţate, Înalta Curte, constatând şi că decizia nr. 769 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, împotriva căreia a fost declarat prezentul recurs, era definitivă încă de la pronunţare, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., reţine că aceasta nu este susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs.

Prin urmare, instanţa supremă, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, va respinge recursul ca inadmisibil, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 769 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iulie 2020.