Admissibility of repeated recusal motion following annulment for unpaid judicial fees

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Din examinarea actelor din dosar, constată şi reţine următoarele:

La termenul din 27 mai 2019, aşa cum s-a consemnat în practicaua încheierii de şedinţă de la respectivul termen, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x instanţa, sesizată cu cererea de recuzare înregistrată în dosar sub nr. x din 27 mai 2019, formulată de petentul A., a constatat că, în raport de art. 47 alin. (3) C. proc. civ., cererea de recuzare este inadmisibilă.

La acelaşi termen de judecată a fost amânată pronunţarea asupra cauzei având ca obiect contestaţia în anulare a deciziei nr. 2885 din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Împotriva încheierii de la 27 mai 2019 a declarat recurs A., solicitând casarea, admiterea cererii de recuzare a judecătorului B. şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei învestite cu contestaţia în anulare, în conformitate cu art. 53 alin. (3) C. proc. civ., iar în subsidiar trimiterea cauzei unei alte instanţe de acelaşi grad, raportat la prevederile art. 497 C. proc. civ.

În motivare, în raport de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul a invocat nerespectarea de către instanţă a dispoziţiilor prevăzute de art. 51 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi de art. 47 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, a arătat recurentul, instanţa nu s-a pronunţat printr-o încheiere asupra inadmisibilităţii cererii de recuzare, ci s-a limitat numai la a face constatarea că art. 47 alin. (3) C. proc. civ. nu distinge între cererile anulate şi cele respinse, fără însă a prelua această apreciere şi în dispozitivul încheierii, ca singura modalitate prin care se putea da eficienţă juridică acestei poziţii a completului de judecată.

În acest context, recurentul a apreciat că aspectul reţinut de instanţă asupra inadmisibilităţii cererii de recuzare nu îi este opozabil şi că instanţa care a judecat contestaţia în anulare s-a aflat în stare de incompatibilitate, ca urmare a nesoluţionării cererii sale de recuzare.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că încheierea criticată este dată cu încălcarea legii, instanţa neluând în considerare faptul că cererea de recuzare anterior formulată fusese anulată ca netimbrată, astfel încât solicitarea de recuzare din 27 mai 2019 nu reprezenta o nouă cerere de recuzare, dat fiind faptul că prima cerere de recuzare, fiind anulată pentru netimbrare, nu mai exista şi nu mai producea efecte juridice.

A considerat recurentul că instanţa a greşit atunci când a făcut aplicarea art. 47 alin. (3) C. proc. civ., nefiind vorba despre o nouă cerere de recuzare, îndreptată împotriva aceluiaşi judecător, pentru aceleaşi motive, sens în care a evocat dispoziţiile art. 138 C. proc. civ.

Totodată, recurentul a expus, pe larg, argumente în susţinerea cererii de recuzare.

Referitor la solicitarea trimiterii cauzei unei alte instanţe de acelaşi grad, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., a arătat că un număr de 6 completuri, reunind 12 judecători ai Curţii de Apel Ploieşti s-au pronunţat în cauze în care este parte, iar hotărârile conţin diferite vicii de procedură sau de aplicare a legii, motiv pentru care a apreciat că instanţa nu dispune de resursele umane şi organizatorice pentru a înfăptui justiţia în ceea ce îl priveşte.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La 13 august 2019 intimatul Serviciul de Informaţii Externe a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cadrul apărărilor formulate, intimatul a arătat că adoptarea unei alte soluţii decât aceea pronunţată de instanţă ar fi lipsit de eficienţă norma legală cuprinsă în art. 47 alin. (3) C. proc. civ. şi ar fi permis recurentului să formuleze două cereri de recuzare îndreptate împotriva aceluiaşi judecător, pentru aceleaşi motive de incompatibilitate.

Totodată, intimatul a solicitat respingerea cererii formulate de recurent privind trimiterea cauzei unei alte instanţe de acelaşi grad, făcând referire la multitudinea de cauze în care recurentul se judecă cu aceleaşi părţi şi care au ca obiect contestaţia acestuia la decizia de pensionare.

La 27 august 2019 intimata Casa de Pensii a Ministerului Apărării Naţionale a formulat întâmpinare, prin care a invocat în principal excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, raportându-se în argumentaţie exclusiv la decizia nr. 1617 din 30 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti pe fondul contestaţiei în anulare.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, intimatul a invocat dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 248 alin. (1) şi la art. 508 alin. (4) din acelaşi cod, din perspectiva caracterului definitiv al hotărârii atacate cu contestaţie în anulare.

La 27 august 2019, intimatul Ministerul Apărării Naţionale a formulat întâmpinare, prin care a invocat în principal excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, expunând aceleaşi argumente ca şi intimata Casa de Pensii a Ministerului Apărării Naţionale.

Recurentul a depus răspuns la ambele întâmpinări, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Direcţiei Juridice a M.A.P.N. şi a consilierului juridic delegat C..

În raport de excepţiile invocate, recurentul a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 C. proc. civ.

S-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 octombrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere la acesta.

Recurentul şi intimatul Serviciul de Informaţii Externe au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 11 decembrie 2019 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimatele Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale şi Comisia de Contestaţii a M.A.P.N. şi a fost admis în principiu recursul, fixându-se termen la 19 februarie 2020.

La termenul din 19 februarie 2020 cauza a fost amânată la 8 aprilie 2020, pentru a se comunica intimaţilor cele trei cereri de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulate de recurent în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La 9 martie 2020, intimatul Serviciul de Informaţii Externe a depus note scrise cu privire la cererile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La 8 aprilie 2020, intimata Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale a depus punct de vedere cu privire la cererile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 8 aprilie 2020 s-a constatat suspendarea de plin drept a judecăţii, în temeiul art. 42 alin. (6) Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în şedinţă publică pentru termenul din 3 iunie 2020.

Prin încheierea din 3 iunie 2020 s-a dispus amânarea cauzei pentru termenul de judecată din 15 iulie 2020, faţă de lipsa dovezii de citare a intimatului Serviciul de Informaţii Externe.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că şi argumentele expuse de recurent în susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează tot încălcarea de către curtea de apel a regulilor de procedură, de aceea urmează a analiza cererea de recurs din perspectiva incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte constată că în faţa curţii de apel, în cadrul şedinţei de judecată de la 11 martie 2019 recurentul din cauza de faţă, contestator în procesul dedus judecăţii curţii de apel, a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, în şedinţă aducându-i-se la cunoştinţă obligaţia de a formula cererea în scris şi de a o timbra cu taxă judiciară de timbru de câte 100 de RON pentru fiecare judecător recuzat .

Se reţine că la 18 martie 2019 a fost depusă la dosar o cerere de recuzare, formulată în scris, referitoare la judecătorul B., cerere la care se face referire în încheierea de şedinţă de la 21 martie 2019.

Constată şi că prin încheierea din 21 martie 2019, pronunţată în acelaşi dosar a fost anulată ca netimbrată cererea de recuzare formulată de contestatorul A. cu privire la judecătorii B. şi D..

La 27 mai 2019 a fost înregistrată la dosar sub nr. x cererea de recuzare formulată de A. cu privire la judecătorul B. .

Prin încheierea din 27 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, completul de judecată compus din judecătorii B. şi D. a constatat că, în raport de art. 47 alin. (3) C. proc. civ., o nouă cerere de recuzare este inadmisibilă. Prin dispozitivul aceleiaşi încheieri a fost amânată pronunţarea asupra cauzei având ca obiect contestaţia în anulare a deciziei nr. 2885 din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri.

Totodată, art. 47 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. statuează că cererea de recuzare îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de incompatibilitate este inadmisibilă, inadmisibilitate ce urmează a fi constatată chiar de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea judecătorului recuzat.

Aşadar, dispoziţiile art. 47 alin. (4) C. proc. civ. prevăd, fără a distinge, că nerespectarea condiţiilor cu privire la cererea de recuzare atrage inadmisibilitatea acesteia.

Raportat la aceste considerente, nu poate fi reţinut argumentul recurentului, în sensul că prima cerere de recuzare, fiind anulată ca netimbrată, nu există şi, ca atare, nu produce niciun efect juridic, deoarece legiuitorul, în reglementarea dispoziţiilor art. 47 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., nu a exclus în mod expres ipoteza unei prime cereri anulate.

Pe de altă parte, în lipsa unei menţiuni exprese a textului legal care să impună condiţia privitoare la o primă cerere de recuzare respinsă, făcând aplicarea principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, instanţa supremă apreciază că în ipoteza prevăzută de art. 47 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. se înscriu şi cererile de recuzare anulate, întrucât şi acestea, împreună cu toate cererile în care nu s-a dat, pentru varii alte motive, eficienţă recuzării, creează premisa formulării unei noi cereri de recuzare, fiind în mod evident exclusă o astfel de posibilitate în cazul unei cereri de recuzare anterioare admise, întrucât aceasta ar presupune schimbarea completului de judecată.

Critica este nefondată şi din perspectiva faptului că, invocând lipsa de efecte a primei încheieri ca urmare a nulităţii acesteia, recurentul se prevalează de propria culpă în anularea actului de procedură, culpă concretizată în nesocotirea obligaţiei de plată, anticipată sau până la termenul stabilit pentru soluţionarea cererii de recuzare, obligaţia fiind prevăzută de art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013. Cu raportare la speţă, instanţa supremă constată că recurentului i s-au pus în vedere atât obligaţia de a timbra, cât şi cuantumul taxei judiciare de timbru prin încheierea de la 11 martie 2019, aşa cum reiese din practicaua şi din dispozitivul încheierii aflate la dosarului curţii de apel, însă acesta nu s-a conformat şi nici nu şi-a justificat conduita procesuală sub acest aspect. Ca urmare, acest argument adus în susţinerea criticii este formulat cu încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Critica recurentului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 138 C. proc. civ. este nefondată.

În cererea de recuzare înregistrată la 27 mai 2019, recurentul din cauza de faţă a făcut referire la faptul că anterioara cerere de recuzare, înregistrată la 18 martie 2019 a fost anulată pentru neplata taxei de timbru, aspect reiterat la termenul din 27 mai 2019 şi consemnat în practicaua încheierii de la acel termen (paragraful 7 dosarul curţii de apel), ceea ce infirmă în mod categoric susţinerea sa despre obligaţia curţii de apel de a constata litispendenţa şi, implicit, despre imposibilitatea în care instanţa s-ar fi aflat de a constata inadmisibilitatea celei de-a doua cereri de recuzare.

Aceasta cu atât mai mult cu cât la termenul din 27 mai 2019 problema litispendenţei nici nu s-a ridicat în faţa instanţei şi cu cât litispendenţa nu putea produce vreun efect faţă de o primă cerere soluţionată de un alt complet de judecată, care astfel se dezînvestise, fiind de domeniul evidenţei că cererile de recuzare înregistrate în cauză sunt distincte şi trebuiau examinate din perspectiva admisibilităţii, aşa cum în mod legal s-a şi procedat, neexistând nicio încălcare a art. 138 C. proc. civ.

Este nefondată şi critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 51 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constatând că prin încheierea recurată instanţa, în temeiul şi cu respectarea dispoziţiilor art. 47 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., a constatat în şedinţă publică inadmisibilitatea cererii de recuzare formulată de A., înregistrată la dosar la 27 mai 2019 şi a păşit ulterior la soluţionarea cauzei, dispoziţia de constatare a inadmisibilităţii făcând de prisos pronunţarea unei încheieri separate, astfel cum pretinde recurentul. Din această perspectivă, instanţa supremă apreciază că, prin măsura dispusă de curtea de apel cu privire la noua cerere de recuzare, recurentului nu i s-a produs nicio vătămare care să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Argumentele expuse de recurent în susţinerea cererii de recuzare nu pot face obiectul analizei în recurs, Înalta Curte neputând analiza decât criticile ce vizează nelegalitatea încheierii recurate, nu cererea de recuzare în esenţa ei.

Având în vedere argumentele expuse în precedent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 27 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iulie 2020.