Constitutionality of BIP publication as sole notice for insolvency opening and appeal deadlines under Law No. 85/2014

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 447/F/14.04.2016, Tribunalul Specializat Argeş a deschis procedura generală a insolvenţei împotriva debitoarei A. şi a adoptat primele măsuri dintre cele reglementate de Legea nr. 85/2014.

Ulterior, prin sentinţa nr. 1025/F/10.11.2016, judecătorul-sindic a dispus trecerea debitoarei la faliment.

Prima sentinţă, cea de deschidere a procedurii generale a insolvenţei, a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă (în continuare, BPI) nr. 8164 din 25.04.2016, după cum relevă dovada privind îndeplinirea procedurilor de publicare regăsită la dosarul primei instanţe.

A. a declarat apel împotriva sentinţei de deschidere a procedurii generale a insolvenţei, expediindu-l prin poştă la 10.08.2017.

Prin întâmpinare, S.C. B. S.R.L. şi C.., desemnat la data de 21.12.2016 în calitate de lichidator judiciar al debitoarei, au invocat excepţia tardivităţii apelului, susţinând că acesta a fost promovat după împlinirea termenului în care putea fi exercitat, care este de 7 zile de la comunicarea hotărârii, realizată prin publicarea în BPI.

În cadrul dosarului de apel, la 08.01.2018 D. a formulat o cerere de intervenţie accesorie, în sprijinul poziţiei procesuale a apelantei.

La aceeaşi dată, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins "în principiu" cererea de intervenţie accesorie, iar apoi a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ., întrucât D. a recurat încheierea de la 08.01.2018.

Recursul astfel exercitat a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, încheierea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată a cererii de intervenţie, instanţei de apel.

După reluarea judecăţii, la 28.01.2020 şi S.C. E. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie, în sprijinul poziţiei procesuale a apelantei.

Anterior admiterii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, D. invocase, la termenul din 18.11.2019, excepţia de neconstituţionalitate a art. 42 alin. (3) şi (10) şi a art. 99 din Legea nr. 85/2014 şi a dispoziţiilor aceleiaşi legi, în ansamblu.

Cererile de intervenţie accesorie au fost încuviinţate în principiu în şedinţa publică de la 10.03.2020.

La aceeaşi dată, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată şi a adoptat o serie de alte măsuri, care însă nu formează obiect al recursului de faţă.

Pentru a dispune astfel, a reţinut că cererea a fost formulată de intervenientul accesoriu D., administrator special al A., fără ca ea să fi fost susţinută de către apelanta-debitoare, care, potrivit art. 56 alin. (2) şi art. 85 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, este reprezentată, după trecerea la faliment (etapă a procedurii marcată prin sentinţa nr. 1025/F/10.11.2016 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş), de către lichidatorul judiciar.

Instanţa de apel a apreciat că de la acel moment, mandatul administratorului special a fost limitat, conform prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor/membrilor, dar şi că, deosebit faţă de intervenientul principal, intervenientul accesoriu are o poziţie subordonată părţii în favoarea căreia intervine, potrivit art. 67 alin. (2) C. proc. civ., aşa încât, dacă săvârşeşte un act potrivnic părţii a cărei apărare o sprijină, sancţiunea ce intervine este inadmisibilitatea actului respectiv. Considerând că lichidatorului judiciar îi revine sarcina de a exprima poziţia procesuală a A., iar aceasta a fost în sensul că termenul de apel curge de la comunicarea sentinţei prin BPI, curtea a tras concluzia că invocarea, de către intervenient, a excepţiei este potrivnică intereselor debitoarei.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată şi a reţinut că şi dacă lichidatorul judiciar ar fi achiesat la cererea intervenientului accesoriu de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 alin. (3) şi alin. (10) şi ale art. 99 din Legea nr. 85/2014 şi ale Legii nr. 85/2014, în ansamblul ei, sesizarea ar fi inadmisibilă, întrucât aceasta nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Cum apelul este îndreptat împotriva hotărârii de deschidere a procedurii, iar art. 42 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 vizează comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii, pe când art. 99 din aceeaşi lege se referă la actul de procedură al notificării, a apreciat că aceste două texte nu au impact asupra cauzei.

Cu privire la dispoziţiile art. 42 alin. (10) din Legea nr. 85/2014, curtea de apel, subliniind că autorul excepţiei nu a avut calitatea de parte în dosarul în care a fost pronunţată hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei, a considerat că o eventuală declarare a neconstituţionalităţii textului nu ar produce niciun efect, căci titularul sesizării nu se încadrează în niciuna din ipotezele textelor de lege a căror neconstituţionalitate o invocă: creditor, debitor sau participant la procedură.

De asemenea, a reţinut că textele în discuţie au format obiectul controlului de constituţionalitate în repetate rânduri şi au fost apreciate ca fiind constituţionale, inclusiv sub aspectul instituirii unui regim derogatoriu cu privire la comunicarea actelor de procedură după momentul deschiderii procedurii de insolvenţă.

Împotriva măsurii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, adoptată prin încheierea de la 10.03.2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, A. şi D. au declarat recurs, în termenul legal.

În motivare, au arătat că instanţa de apel a respins cererea, cu toate că fusese formulată o cerere de amânare, aşa încât autorul excepţiei de neconstituţionalitate a fost pus în imposibilitatea de a o susţine, cu încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil. În acest context, au susţinut că cererii de amânare îi fusese ataşată un înscris doveditor, dar acesta nu a fost anexat la dosar, din omisiunea Arhivei.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a reţinut că excepţia a fost invocată de către intervenientul accesoriu şi că ea nu a fost însuşită de lichidatorul judiciar al societăţii debitoare, care, potrivit considerentelor încheierii atacate, este singurul care o mai putea reprezenta legal după trecerea la faliment.

În opinia recurenţilor, o atare abordare neagă însuşi dreptul debitoarei de a ataca hotărârea de deschidere a procedurii, precizând că un atare drept putea fi, în mod concret şi efectiv, exercitat numai de către administratorul statutar/special ori de asociaţi, iar nu de către administratul judiciar/lichidatorul judiciar, care nu avea niciun interes de a o apela. De aceea, lichidatorul judiciar nici nu ar fi putut susţine o excepţie de neconstituţionalitate, al cărei scop era acela de a paraliza tardivitatea promovării apelului, pe care chiar el o invocase. În acest context, recurenţii, citând dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, au apreciat că odată cu ridicarea dreptului de administrare al debitoarei, mandatul administratorului special subzistă în a reprezenta interesele membrilor asociaţi. De asemenea, au calificat ca lipsit de sens considerentul curţii de apel, potrivit căruia o poziţie contrară celei adoptate de lichidatorul judiciar, care nu apără partea pe care susţine că o reprezintă, ar fi una potrivnică debitoarei, întrucât interesul celei din urmă nu poate fi cel de a obţine o soluţie de respingere ca tardiv a apelului pe care chiar ea l-a declarat.

În cadrul aceleiaşi critici, recurenţii au tras concluzia că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului legal ce impune comunicarea sentinţei prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, exclusiv prin publicare în BPI, fără ca anterior debitoarea să fi cunoscut în vreun fel că împotriva sa a fost deschisă procedura insolvenţei, nu poate să fie apreciată drept un act de procedură potrivnic ei, atât timp cât, ca efect al eventualei admiteri a excepţiei, apelul ar fi socotit în termen.

Ultima critică se îndreaptă împotriva aprecierii instanţei de apel, care a apreciat că excepţia invocată ar fi inadmisibilă.

În dezvoltarea ei, recurenţii au arătat că în cuprinsul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale au indicat textele din legea fundamentală cu care normele atacate vin în conflict, contrar a ceea ce a reţinut curtea de apel, dar şi că în mod nefondat s-a apreciat că autorul excepţiei nu îşi susţine propria poziţie procesuală, prin invocarea ei. Astfel, au subliniat că excepţia a fost invocată de intervenientul accesoriu, care are calitatea de parte în proces, în scopul de a completa apărarea părţii în favoarea căreia a intervenit. Recurenţii au apreciat că atât timp cât instanţa de apel a reţinut lipsa interesului real şi personal al intervenientului în invocarea excepţiei, a creat o evidentă contradicţie între aceste considerente şi dispozitivul de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie, care a presupus verificarea şi îndeplinirea condiţiei existenţei unui interes propriu în adoptarea unei poziţii în proces.

Totodată, recurenţii au apreciat că, respingând cererea de sesizare, instanţa s-a subrogat Curţii Constituţionale, analizând ea însăşi constituţionalitatea textelor.

La 24.06.2020, lichidatorul judiciar al A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului.

Iar la 13.07.2020 S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitând respingerea recursului, ca fiind promovat de o persoană lipsită de capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.

Excepţiile au fost respinse astăzi, în şedinţă publică, în considerarea celor expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând actele dosarului, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică a recurenţilor, potrivit căreia instanţa de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu toate că intervenientul accesoriu (recurent acum) D. formulase o cerere de amânare, nu este fondată.

Susţinând că autorul excepţiei a fost pus în imposibilitatea de a o susţine, cu încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, recurenţii au afirmat că cererii de amânare îi fusese ataşată un înscris doveditor, dar acesta nu a fost anexat la dosar, din omisiunea Arhivei.

O atare alegaţie este nu doar speculativă, dar ea nu poate forma obiect al controlului de legalitate; de aceea, examinând critica şi înscrisurile depuse efectiv la dosar, Înalta Curte apreciază că în lipsa dovezilor care să justifice imposibilitatea de prezentare la proces, în mod legal instanţa de apel a respins cererea de amânare.

Este fondată însă cea de-a doua critică, ce vizează faptul că instanţa de apel a reţinut că excepţia invocată de către intervenientul accesoriu nu a fost însuşită de lichidatorul judiciar al societăţii debitoare, care, potrivit considerentelor încheierii atacate, este singurul care o mai putea reprezenta legal după trecerea la faliment.

Potrivit art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a judecăţii şi oricare ar fi obiectul acestuia. Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial (...). Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Iar în conformitate cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa va respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare (...)".

Aşadar, în sensul Legii nr. 47/1992, republicată, inadmisibilitatea excepţiei, care justifică respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, trebuie să derive din încălcarea art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din aceeaşi lege.

Desigur, aceste ipoteze nu sunt singurele în care instanţele pot să respingă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale.

În situaţii de genul celei de faţă, când excepţia a fost invocată de către un intervenient accesoriu, trebuie verificată, într-adevăr, măsura în care excepţia sprijină poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia a intervenit, pentru a nu fi încălcate dispoziţiile art. 67 alin. (2) C. proc. civ.

În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată sprijină, contrar a ceea ce a reţinut curtea de apel, interesul debitoarei A., în apelul pe care l-a declarat împotriva hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Se cuvine subliniat că hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei nu poate fi atacată de către debitoare, prin administrator judiciar, pentru că în această etapă a procedurii, interesele practicianului, desemnat prin chiar respectiva hotărâre, nu converg cu cele ale debitoarei.

De aceea, unei entităţi supuse procedurii colective nu i se poate pretinde ca apelul pe care îl promovează împotriva hotărârii prin care aceasta s-a deschis să fie însuşit de către administratorul judiciar; calea de atac astfel exercitată este asumată fie de către reprezentantul său statutar, fie de administratorul special care reprezintă interesele asociaţilor/acţionarilor.

Ca o confirmare a intereselor divergente pe care administratorul/lichidatorul judiciar şi debitoarea le au stau invocarea de către practician a excepţiei tardivităţii declarării apelului, precum şi poziţia pe care, în calitate de intimat, a exprimat-o prin întâmpinarea la recursul de faţă.

În asemenea condiţii factuale, autorului excepţiei nu i se poate imputa faptul că lichidatorul judiciar nu şi-a însuşit excepţia de neconstituţionalitate.

Scopul excepţiei era acela de a paraliza tardivitatea promovării apelului, pe care practicianul însuşi o invocase, aşa încât o poziţie contrară celei adoptate de lichidatorul judiciar nu este una potrivnică debitoarei, al cărei interes nu poate fi cel de a obţine respingerea ca tardiv a apelului pe care chiar ea l-a declarat.

Aşadar, Înalta Curte constată că prima critică a recurenţilor este fondată, invocarea de către intervenientul accesoriu a excepţiei de neconstituţionalitată fiind în interesul părţii în favoarea căreia a intervenit şi neputând fi supusă cenzurii administratorului judiciar/lichidatorului judiciar.

Ea nu este însă şi suficientă pentru a determina admiterea recursului, întrucât trebuie verificată măsura în care excepţia se încadrează în ipotezele art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte recunoaşte că, respingând cererea de sesizare, curtea de apel a făcut un examen al constituţionalităţii textelor criticate, pe care legea nu i-l îngăduie.

Textele criticate pentru neconstituţionalitate sunt art. 42 alin. (3) şi (10) şi art. 99 din Legea nr. 85/2014 şi a prevederilor aceleiaşi legi, în ansamblu, autorul excepţiei afirmând neconstituţionalitatea dispoziţiei care impune comunicarea hotărârii prin care s-a deschis procedura insolvenţei, exclusiv prin publicare în BPI, fără ca anterior debitoarea să fi cunoscut în vreun fel că împotriva sa a fost deschisă procedura insolvenţei. O primă concluzie, prioritară, este că, deşi excepţia vizează şi Legea nr. 85/2014, în ansamblu, criticile formulate nu au în vedere decât textele expres indicate în sesizare, care conturează în fapt limitele în care controlul de legalitate trebuie exercitat; respectivele texte vor fi citate în cele ce succed:

Potrivit art. 42 alin. (3) şi (10) din Legea nr. 85/2014, "(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii se vor realiza potrivit prevederilor C. proc. civ.. Creditorii care nu au fost notificaţi potrivit prevederilor art. 99 alin. (3) sunt consideraţi de drept în termenul de depunere a cererilor de admitere a creanţelor, prin depunerea unei cereri de admitere la masa credală şi vor prelua procedura în stadiul în care se afla în momentul înscrierii lor la masa credală. (10) Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti în BPI înlocuieşte, de la data publicării acestora, citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual faţă de participanţii la proces, acestea fiind prezumate a fi îndeplinite la data publicării".

Iar art. 99 din aceeaşi lege prevede că "(1) În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) lit. c) ori, după caz, potrivit prevederilor art. 74, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii. (2) Dacă creditorii cu sediul sau cu domiciliul în străinătate au reprezentanţi în ţară, notificarea va fi trimisă acestora din urmă. (3) Notificarea prevăzută la alin. (1) se realizează potrivit prevederilor C. proc. civ. şi se va publica, totodată, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi în BPI".

În condiţiile în care, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul ei tinde să obţină eliminarea din ordinea juridică a prevederilor legale care indică efectele publicării în BPI a hotărârii de deschidere a procedurii, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 42 alin. (3) şi ale art. 99 din Legea nr. 85/2014, care se referă la alte situaţii (comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii) nu au legătură cu cauza.

Numai în cazul textului art. 43 alin. (10), citat mai sus, o atare legătură ar putea fi identificată, dar eventuala declarare a neconstituţionalităţii lui nu ar aduce niciun beneficiu concret recurenţilor.

Pentru a justifica această afirmaţie, Înalta Curte expune următoarele:

Caracterul specific al procedurii insolvenţei a impus adoptarea unor reguli speciale, care derogă de la normele dreptului comun, stabilirea acestora constituind atributul exclusiv al legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie.

Regula instituită de art. 42 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este în sensul ca şi citarea părţilor, şi comunicarea actelor de procedură să se realizeze prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.

Justificarea textului evocat se regăseşte în specificul procedurii insolvenţei, care implică un număr ridicat de participanţi şi o diversitate de acte de procedură care ar putea îngreuna desfăşurarea ei; tocmai de aceea, scopul normei rezidă în desfăşurarea procedurii cu celeritate.

Excepţiile de la această regulă sunt cele prevăzute de art. 42 alin. (3) şi (4) din lege, care impun a se realiza potrivit C. proc. civ. comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii, dar şi prima citare şi comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se introduce o acţiune în baza Legii nr. 85/2014; în această din urmă ipoteză, prima citare şi comunicarea actelor de procedură se efectuează şi prin publicare în BPI.

Raţiunea acestor situaţii de excepţie derivă din faptul că anterior deschiderii procedurii, părţile nu au niciun motiv să consulte periodic Buletinul Procedurilor de Insolvenţă; de aceea, comunicarea actelor de procedură trebuie să le fie făcută în mod individual.

De asemenea, deschiderea procedurii este notificată tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) lit. c) ori, după caz, potrivit prevederilor art. 74 din Legea nr. 85/2014 - pentru ca aceştia să depună declaraţii de creanţă -, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.

Şi în aceste situaţii, notificarea individuală vine în sprijinul acestor entităţi, care sunt altfel informate asupra deschiderii procedurii.

Similar, prima citare şi comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se introduce o acţiune în baza Legii nr. 85/2014 se efectuează nu doar prin publicare în BPI, ci şi potrivit C. proc. civ. tocmai pentru că asemenea acţiuni sunt îndreptate, de regulă, împotriva unor terţi faţă de procedură, care nu fuseseră anterior informaţi asupra declanşării ei.

Aşadar, anterior deschiderii procedurii, părţile trebuie să fie citate în condiţiile C. proc. civ., în mod individual, iar nu colectiv.

Se cuvine notat că, în speţă, debitoarea fusese înştiinţată despre existenţa cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă şi, la termenul din 07.04.2016, la care prima instanţă a amânat pronunţarea sentinţei, a fost reprezentată de recurentul D..

În schimb, după deschiderea procedurii, părţilor le revine obligaţia de a urmări desfăşurarea procesului în condiţii care să-i asigure finalizarea în condiţii de celeritate. De aceea, art. 42 alin. (10) din Legea nr. 85/2014 prevede că publicarea actelor de procedură în BPI înlocuieşte citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual faţă de participanţii la proces.

Noţiunile de comunicare şi de notificare a actului de procedură nu sunt însă echivalente, ci fiecare are un conţinut distinct şi, în mod expres, Înalta Curte ia act că textul legal evocat nu enumeră şi comunicarea, ca act de procedură, printre cele înlocuite de publicarea în BPI.

Cu toate acestea, există o normă care impune ca hotărârile judecătoreşti să fie supuse comunicării în forma publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă şi ea este cuprinsă în art. 43 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia "Termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Aceasta este dispoziţia a cărei încălcare a fost invocată de titularul excepţiei de tardivitate a formulării apelului şi care ar fi trebuit să fie atacată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece eventuala eliminare din ordinea juridică a ei, iar nu a art. 42 alin. (10) din Legea nr. 85/2014, i-ar fi adus un beneficiu direct apelantei.

În acest sens trebuie înţeleasă sintagma cuprinsă în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia", pe care şi Curtea Constituţională a explicat-o, în considerentele deciziei nr. 713/2017, atunci când a subliniat caracterul concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie, reţinând că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

În considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte constată că o eventuală constatare a caracterului neconstituţional al art. 42 alin. (3) şi (10) şi art. 99 din Legea nr. 85/2014 nu ar aduce un beneficiu direct recurenţilor, aşa cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel, textele evocate neavând legătură cu soluţionarea cauzei.

Prin urmare, cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu sunt îndeplinite, motiv pentru care, chiar dacă decizia atacată prezintă anumite vicii de legalitate, ele nu au aptitudinea să determine reformarea ei.

De aceea, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Va respinge însă şi cererea intimatei S.C. B. S.R.L., de obligare a recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, deoarece aceasta nu a făcut dovada avansării lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii D. şi A. împotriva încheierii din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016.

Respinge ca neîntemeiată cererea intimatei S.C. B. S.R.L., privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iulie 2020.