Guarantee payment obligation and admissibility of cassation arguments regarding accounting formalities versus substantive eligibility of a non-distressed borrower

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii IFN S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata garanţiei asumate pentru B. S.R.L. şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, astfel:

1. suma de 596.893,56 RON, reprezentând 80% din soldul restant în sumă de 746.116,95 RON al creditului acordat societăţii B. S.R.L. prin contractul de credit nr. x din 13 septembrie 2013, modificat prin actele adiţionale nr. x din 09 septembrie 2014, nr. 2 din 29 septembrie 2015 şi nr. 3 din 30 septembrie 2016, sumă la garantarea căreia pârâtul s-a obligat în mod irevocabil şi necondiţionat;

2. daune-interese, reprezentând dobânda legală penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale, aferentă sumelor indicate la punctul 1, calculată de la 03 mai 2018 (data respingerii cererii de plată) şi până la data achitării integrale a sumei menţionate mai sus.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 192, art. 194 şi următoarele C. proc. civ., coroborate cu art. 2.280 şi următoarele, art. 2.293, art. 1.170, art. 1.266, art. 1.270, art. 1.530 C. civ., pe prevederile legii contabilităţii, ale Legii nr. 31/1900.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la 30 iulie 2018 (dosar tribunal), reclamanta a arătat că prin capătul doi al cererii introductive de instanţă solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 13.029,45 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată de la 03 mai 2018 (data respingerii cererii de plată) şi până la 17 iulie 2018 (data formulării cererii de chemare în judecată), precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la 18 iulie 2018 şi până la achitarea integrală a debitului de 596.893,56 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3314 din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă cererea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 596.893,56 RON cu titlu de garanţie, la plata sumei de 13.029,45 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată de la 03 mai 2018 (data respingerii cererii de plată) şi până la 17 iulie 2018 (data formulării cererii de chemare în judecată), la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la 18 iulie 2018 şi până la achitarea integrală a debitului de 596.893,56 RON, precum şi a sumei de 14.996,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că între părţi a fost încheiată Convenţia Cadru - Plafon de Garantare nr. 143 din 29 iunie 2011, modificată prin acte adiţionale, având ca obiect garantarea de către pârât, în calitate de fideiusor, în mod expres, irevocabil şi necondiţionat a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor individuale acordate de reclamantă beneficiarilor I.M.M.-uri, în limita unui plafon de garantare.

Prin adresa din 23 noiembrie 2017, reclamanta a transmis pârâtului Cererea de plată privind notificarea de includere în Plafonul de garantare nr. x din 09 septembrie 2016, emisă în baza Convenţiei Cadru - Plafon de garantare nr. 143 din 14 iulie 2011 şi a Confirmării de includere în Plafonul de garantare x din 09 septembrie 2016, în forma prevăzută în Anexa 5.1 la Convenţia cadru, prin care a solicitat plata garanţiei, respectiv suma de 596.893,56 RON, cerere refuzată de către pârât.

Tribunalul a considerat că refuzul pârâtului de plată a fost nejustificat, raportându-se la conţinutul prevederilor art. 3.1 lit. a).1) şi f) şi art. 9.2 alin. (1) lit. e) din Convenţia Cadru - Plafon de Garantare nr. 143 din 29 iunie 2011. Totodată, prima instanţă a constatat că societatea nu se încadra în categoria "firme în dificultate" la data declaraţiei de eligibilitate, neconcordanţele dintre bilanţurile din anii 2011 şi 2012 ale beneficiarului finanţării (B. S.R.L.) neavând impact cu privire la valoarea rezultatului net al companiei.

Prin decizia civilă nr. 1128 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul- pârât. A fost obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 4.739,80 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a reţinut că cerinţa de eligibilitate contestată se referă la inexistenţa stării de dificultate a societăţii beneficiare şi nu la nerespectarea unor condiţii referitoare la modalitatea de întocmire a situaţiilor financiare, impuse de un act normativ ce reglementează modalitatea de ţinere a contabilităţii unei societăţi.

În acelaşi timp, instanţa de apel a constatat că apelantul nu a adus niciun argument împotriva explicaţiilor oferite de partea adversă cu privire la consecinţele remedierii erorii din bilanţul anului 2011 asupra bilanţului anului 2012, din perspectiva afectării valorii rezultatului net al societăţii beneficiare, explicaţii confirmate de bilanţurile depuse la dosar şi nici nu a solicitat în calea de atac administrarea probei cu expertiza contabilă pentru a demonstra temeinicia susţinerilor sale.

În sfârşit, S-a observat că apelantul nu a contestat prin răspunsul la întâmpinare apărările intimatei, în sensul că, potrivit procedurii interne a acesteia, cererile de plată se soluţionează cu refuz dacă există erori de transmitere, de validare sau de asumare prin semnătură ori altele de acest gen sau dacă necorelările pe fiecare poziţie din formularele F10 şi F20 depăşesc +/-10 RON, ipoteză care nu se regăseşte în cazul de faţă.

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea acesteia, cu consecinţa trimiterii dosarului la aceeaşi instanţă pentru o nouă judecată.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a evocat dispoziţiile art. 1.170, art. 1.270 şi art. 1.272 C. civ., arătând că, în raport de aceste prevederi legale, garanţia se plăteşte doar dacă banca face dovada certă a eligibilităţii beneficiarului.

Or, în speţă, potrivit recurentului-pârât, situaţiile financiare pentru anii 2011 şi 2012 nu respectau art. 44 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009, şi anume condiţia ca bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent.

A susţinut de asemenea recurentul-pârât că nu avea obligaţia de a plăti în caz de dubiu asupra eligibilităţii şi nici în cazul neconformităţii documentelor, dar şi că dovada eligibilităţii trebuia făcută de bancă, cea care pretinde plata.

Recurentul-pârât a arătat, totodată, că cerinţele bunei-credinţe prevăzute de lege şi de art. 14.1 din convenţie trebuie să fie interpretate în raport cu toate aspectele esenţiale ale raporturilor juridice dintre părţi, iar interpretarea condiţiilor de plată trebuie făcută în conformitate cu art. 1.269 din C. civ., în favoarea sa.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a mai invocat dispoziţiile art. 48 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009, considerând că necorelările dintre poziţiile bilanţiere ale situaţiilor financiare din anii 2011 şi 2012, apreciate de instanţele de fond ca fiind erori corectate, contravin legii, nefiind prezentate note explicative, împreună cu motivele care le-au determinat şi nici evaluarea efectului asupra activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau pierderii.

În opinia recurentului-pârât, situaţiile financiare nu oferă informaţii credibile în sensul art. 23 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009.

Recurentul-pârât a arătat şi că argumentul instanţei de apel în sensul că nu a solicitat proba cu expertiza contabilă este incorect, în condiţiile în care banca era cea care trebuia să probeze cu opinia unui specialist că necorelările nu influenţează eligibilitatea şi că prin cererea de apel şi în răspunsul la întâmpinare a arătat că remedierea erorii din situaţia financiară aferentă anului 2011 nu respectă legea.

Recurentul-pârât a susţinut, de asemenea, că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, întrucât situaţiile financiare ale beneficiarului nu au fost întocmite în conformitate cu reglementările contabile aplicabile şi nu oferă o imagine corectă asupra criteriilor de eligibilitate de care depinde dreptul la plata garanţiei.

Cum refuzul plăţii garanţiei se datorează faptei băncii, recurentul a invocat faptul că obligarea sa la plată încalcă dispoziţiile art. 1.517 şi art. 1.556 C. civ.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa nu a motivat concluzia că abaterile din situaţiile financiare ar fi fost corectate în condiţiile legii, deşi critica sa viza faptul că nu au fost prezentate note explicative la bilanţuri, împreună cu motivele care le-au determinat, nici evaluarea efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau pierderii, conform cerinţelor art. 48 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009, dar şi că instanţa şi-a însuşit în integralitate susţinerile băncii, fără a explica în mod clar şi convingător de ce a înlăturat de la aplicare dispoziţiile legale mai sus-menţionate.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că respingerea argumentelor sale privind executarea cu bună-credinţă a convenţiei nu a primit o justificare efectivă în fapt şi în drept, iar faptul că din situaţiile financiare transmise de bancă criteriile de eligibilitate apăreau ca fiind formal îndeplinite nu constituie un argument temeinic pentru recunoaşterea dreptului la plată şi o reală motivare.

Recurentul-pârât a invocat, totodată, faptul că este o societate cu capital integral de stat, supusă controlului Curţii de Conturi şi obligată să acţioneze cu respectarea strictă a legalităţii operaţiunilor, precum şi că documentele pe baza cărora s-a solicitat recunoaşterea dreptului la plată trebuie să satisfacă exigenţele legale, banca fiind un profesionist care trebuia şi putea să cunoască aceste exigenţe.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare.

S-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Recurentul-pârât a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 8 aprilie 2020 a fost admis în principiu recursul, constatându-se suspendarea de plin drept a judecăţii, în temeiul art. 42 alin. (6) Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în şedinţă publică pentru termenul din 15 iulie 2020.

Intimata-reclamantă a depus note scrise.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a reluat criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susţinerile recurentului prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad de jurisdicţie devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Astfel, Înalta Curte constată că prin apelul declarat, pârâtul a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 3.1.1 lit. a)1), a art. 9.2 alin. (1) lit. e), a) art. 14.1 şi 14.6 din Convenţia nr. 143/2011, precum şi a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, a art. 44 şi 48 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 şi a art. 1.556 C. civ.

Argumentele expuse în susţinerea cererii de apel au fost reluate în cererea de recurs, astfel că invocarea dispoziţiilor art. 1.170, art. 1.269, art. 1.270 şi art. 1.272 C. civ. apare ca fiind formală, întrucât recurentul-pârât nu critică acele considerente specifice din decizia instanţei de apel prin care criticile din apel şi-au găsit răspuns.

Criticile recurentului ce vizează faptul că nu a solicitat proba cu expertiza contabilă, întrucât banca era cea care trebuia să probeze cu opinia unui specialist că necorelările nu influenţează eligibilitatea şi că prin cererea de apel şi în răspunsul la întâmpinare a arătat că remedierea erorii din situaţia financiară aferentă anului 2011 nu respectă legea nu pot fi reţinute în recurs, în condiţiile în care nu sunt indicate normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel, iar pe de altă parte aceste aspecte ţin atât de administrarea, cât şi de evaluarea probelor, coroborat cu evaluarea poziţiei procesuale a părţilor, aşadar de temeinicia, nu de legalitatea deciziei atacate.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat, pentru prima oară în recurs, încălcarea art. 23 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009. Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului (ceea ce în cauză nu s-a dovedit şi nici măcar nu s-a pretins) ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. În contextul dat, instanţa supremă apreciază că în recurs nu pot fi invocate omisso medio critici nededuse judecăţii instanţei de apel, astfel că nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 28 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi, de asemenea, reţinut.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de apel a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare, analizând argumentele invocate în cererea de apel.

Astfel, instanţa de apel a arătat că cerinţa de eligibilitate se referă la inexistenţa stării de dificultate a societăţii beneficiare şi nu la respectarea unor condiţii referitoare la modalitatea de întocmire a situaţiilor financiare, impuse de un act normativ ce reglementează modalitatea de ţinere a contabilităţii unei societăţi.

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât în sensul că argumentele expuse în apel cu privire la executarea cu bună-credinţă a convenţiei nu au primit o justificare efectivă în fapt şi în drept, trebuie avut în vedere în primul rând caracterul vag, general, formal al acestei critici, caracterizat prin aceea că recurentul-pârât nu a indicat expres argumentele pretins ignorate de către instanţa de apel şi nici nu a dezvoltat un raţionament convingător cu privire la aptitudinea acestor argumente necercetare de a schimba soluţia pronunţată.

Totodată, trebuie subliniat faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate; or, în speţă se constată că instanţa de apel a răspuns în mod coerent argumentelor esenţiale aduse de către apelantul-pârât, nefiind ţinută să răspundă în mod exhaustiv tuturor argumentelor prezentate de către acesta.

În plus, instanţa supremă notează şi împrejurarea că evaluarea executării unui contract din perspectiva bunei-credinţe a părţilor este un aspect legat de situaţia de fapt, care nu poate fi supus cenzurii în calea de atac a recursului.

În egală măsură, reţine că trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv pe cea de a da dezlegare fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit, fiind esenţial ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, cerinţă care este apreciată ca fiind îndeplinită în cauză.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de aceea nu poate fi atrasă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele ce preced, în baza cărora s-a stabilit că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge recursul declarat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4.793 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, conform dovezilor aflate la filele x ale dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1128 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 4.793 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iulie 2020.