Inadmissibility of cassation appeal alleging substantive consumer protection violations instead of legal error in abusive currency clause disputes

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. România S.A., au solicitat (i) constatarea nulităţii absolute a clauzelor din secţiunea nr. 6 lit. b) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 4 pct. 4.1. şi 4.3 din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din 15 octombrie 2007, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; (ii) obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi, (iii) obligarea băncii la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 983/2016 din 17 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi, a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de credit bancar nr. x din 15 octombrie 2007 la art. 6 lit. b) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 4 pct. 4.1 teza a II-a şi 4.3 din Condiţiile generale; a declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior; a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - Leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, reclamanţii urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoare CHF - Leu de la data încheierii contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare; a respins cererea reclamanţilor privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la secţiunea 4 pct. 4.1 teza I şi cererea privind restituirea creditului în RON ca neîntemeiate; a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta D. S.A. (fostă S.C. C. România S.A.).

Prin decizia civilă nr. 487 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti -

Secţia a VI-a Civilă a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi i-a obligat pe aceştia la plata către pârâtă a sumei de 3.492 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei către aceeaşi instanţă pentru o nouă judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel nu a interpretat corect considerentele cauzei C-186/16 Andriciuc şi a apreciat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale în condiţiile Legii nr. 193/2000, susţin recurenţii-reclamanţi, este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului, dar această excludere presupune ca respectiva clauză să fie prevăzută în materialitatea ei, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Recurenţii-reclamanţi afirmă că instanţa de apel a considerat în mod greşit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluţie impusă de "principiul" nominalismului monetar, o regulă din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 aplicabilitatea acestei legi. Deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat, instanţa de apel nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13. Însă, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în cauza C-186/16 la paragraful 31 din decizie, excepţia este de strictă interpretare. Nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Or, prin acţiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu şi că ar fi intangibilă.

În continuare, se prezintă aspecte teoretice, jurisprudenţa europeană şi opinii privind caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, care fiind astfel redactate, dau posibilitatea consumatorului de a contracta în mod liber, perfect conştient şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic asumat. Se susţine, cu referire la clauzele contestate, că acestea nu au un caracter clar şi inteligibil şi că instanţa de apel ar fi trebuit să le analizeze din perspectiva caracterului lor abuziv.

Recurenţii-reclamanţi şi-au prezentat opiniile privind importanţa informării consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei, referirile CJUE privind obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, considerând că în mod greşit instanţa de apel şi-a însuşit argumentul susţinut de intimata-pârâtă că nu putea previziona evoluţia cursului valutar, că nu putea "prevedea imprevizibilul" şi, în consecinţă, nu putea informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor.

Recurenţii-reclamanţi consideră că atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, iar banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel, în totală contradicţie cu decizia CJUE din cauza Andriciuc, a reţinut că "nu se poate pretinde acestuia din urmă (profesionistului bancar) să sfătuiască un client în sensul neacceptării unei oferte din portofoliul său, în condiţiile în care scopul oricărui profesionist este obţinerea de profit".

Obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, susţin recurenţii-reclamanţi, trebuia inclusă în caracteristicile creditului, întrucât art. 15 şi, respectiv art. 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obişnuite şi la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obişnuite, naturale, ale unor produse sau servicii.

După o prezentare detaliată a studiilor şi Buletinelor Băncii Centrale a Elveţiei, ale Băncii Naţionale ale României şi a unor întrebări retorice, recurenţii-reclamanţi consideră că reaua-credinţă a băncii rezultă din faptul că aceste credite au fost acordate în 2006-2008, la momentul minimului istoric al cursului CHF-leu, iar o apreciere era inevitabilă.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor încă de la încheierea contractului, iar omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii.

Contractele comercianţilor cu consumatorii sunt în mod natural contracte comutative, susţin recurenţii-reclamanţi, însă dacă lipseşte informaţia privitoare la risc sau dacă informaţia este disimulată sau ascunsă, contractul se transformă într-un contract aleatoriu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul declarat în prezenta cauză este nul.

Prin încheierea din 4 martie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport, prin care a susţinut că recursul declarat este în principal nul şi în subsidiar nefondat.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.

În speţă, din memoriul de recurs rezultă că, deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o succesiune de fapte şi afirmaţii fără a fi formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Invocarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (2) şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este susţinută de argumente prin care să se demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale de către instanţa de apel astfel că instanţa de recurs nu poate avea în vedere aceste argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie. Instanţa supremă nu poate avea în vedere nici susţinerile prin care recurenţii-reclamanţi se raportează la modul în care instanţa de apel a analizat probatoriul administrat şi practica CJUE deoarece în cadrul căii extraordinare de atac a recursului nu poate avea loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În soluţionarea prezentei căi de atac, Înalta Curte are în vedere şi decizia CJUE pronunţată în cauza C-621/17 Kiss la 3 octombrie 2019, prin care instanţa europeană a statuat că "aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde".

Or, din perspectiva menţionatei decizii se constată că întreaga argumentare a recurenţilor-reclamanţi vizează aspecte teoretice privind principiul nominalismului, vicierea consimţământului consumatorilor pe motiv de omisiune a informării, pretinsa dezinformare a băncii, consideraţii privind caracterul contractului, toate acestea fiind aspecte ce necesită o reevaluare a situaţiei de fapt existentă la momentul încheierii contractului de creditare, aspecte ce vizează netemeinicia şi nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând inexistenţa motivelor de nelegalitate, va da eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 487 din 20 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iulie 2020.