Exclusion of foreign currency exchange-rate clauses from abusive clause review under Directive 93/13 as reflecting the supplementary principle of monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A., constatarea nulităţii clauzelor referitoare la riscul valutar prevăzute la art. 2.4, 4.1, 4.2 şi 4.3 din Contractul de credit nr. x/31.01.2008, îngheţarea cursului valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului şi restituirea tuturor sumelor plătite în plus rezultate din diferenţa de curs valutar la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul variabil de la data semnării contractului, la care se adaugă şi dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâtă.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004(R), dispoziţiile Legii nr. 289/2004, Regulamentul BNR nr. 3/2007, Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi jurisprudenţa C.J.U.E.

Prin sentinţa nr. 69/2018 din 18 aprilie 2018, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. având ca obiect nulitate act juridic.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii principale aşa cum a fost formulată, iar, în subsidiar, admiterea cererii adiţionale, arătând că, instanţa de fond, respingând acţiunea principală, nu s-a pronunţat asupra cererii formulate în subsidiar, privind aplicarea în cauză a impreviziunii, în baza Deciziilor nr. 623/2016 şi nr. 62/2017 ale Curţii Constituţionale.

Prin decizia nr. 930/2018 din 18 septembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 69/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Împotriva acestei hotărâri, la 26 noiembrie 2018, reclamanta A. a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în totalitate a deciziei atacate.

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, în sensul că a fixat primul termen de judecată şi a soluţionat cererea de apel la acel termen, fără a-i comunica întâmpinarea formulată de intimată şi fără a-i da posibilitatea de a depune răspuns la întâmpinare, încălcând principiul contradictorialităţii, care constituie o garanţie a unui proces echitabil prin prisma exigenţelor cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la cel de al doilea motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea prezentului demers judiciar arată că, în ceea ce priveşte clauza de risc valutar, instanţa de apel a susţinut că aceasta reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale - principiul nominalismului monetar şi, pe cale de consecinţă, respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare a normelor de protecţie.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază ca susţinerea instanţei de apel cu privire la faptul că "jurispudenţa CJUE exclude din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi pe cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" cu referire strictă la considerentele 25-28 din hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii) este nelegală prin aplicarea şi interpretarea greşită a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, recurenta consideră că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă), fiind pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

Prin urmare, se arată că principiul nominalismului are caracter supletiv, astfel încât, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în acest sens fiind şi Decizia nr. 62/07.02.2017 prin care Curtea Constituţională a României s-a pronunţat asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului monetar.

În cele ce urmează, se mai arată că dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări in extenso, deoarece, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din hotărâre, excepţia este de strictă interpretare.

În aceste condiţii, revine instanţelor naţionale obligaţia să aplice excepţia în discuţie, aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de CJUE în cauza C-186/16.

Susţinând că instanţa de apel a făcut o interpretare extensivă nelegală, recurenta arată că instanţa de apel a invocat şi considerente din Hotărârea pronunţată în cauza RWE Vertrieb A6 pentru a justifica excluderea aplicării Directivei nr. 93/13, însă, în opinia recurentei, acestea se refereau la clauzele contractuale care preiau acte cu putere de lege sau norme administrative naţionale care nu sunt aplicabile contractelor încheiate de părţi, ce privesc alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare şi nu dispoziţii supletive, cum este principiul nominalismului monetar.

În acelaşi context, recurenta invocă şi Hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C51/17 (OTP Bank Nyrt.), în care se statuează că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că domeniul de aplicare al acestei directive nu include clauze care reflectă dispoziţii imperative de drept naţional inserate după încheierea unui contract de împrumut cu un consumator şi care vizează suplinirea unei clauze a acestuia lovită de nulitate prin impunerea unui curs de schimb stabilit de Banca Naţională. Cu toate acestea, o clauză referitoare la riscul de schimb valutar, precum cea în discuţie în litigiul principal, nu este exclusă din domeniul de aplicare respectiv în temeiul acestei dispoziţii.

În concluzie, recurenta susţine că instanţele naţionale trebuie să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, în acest sens, făcând trimitere la paragraful 31 din Decizia CJUE din cauza C-186/16.

În altă ordine de idei, recurenta apreciază ca nelegal raţionamentul instanţei de apel atunci când a reţinut excluderea de la aplicarea Directivei 93/13 a clauzei de risc valutar pe motiv că reflectă principiul nominalismului monetar, necontinuând analiza clauzei de risc valutar şi din perspectiva celorlalte criterii prevăzute de Directiva 93/13, cu consecinţa nepronunţării pe motivele de apel invocate în acest sens.

În continuare, recurenta a reprodus criticile formulate împotriva sentinţei primei instanţe, respectiv, motivele de apel 1-3 din cererea de apel.

Totodată, printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa nu a analizat motivul de apel privind aplicarea în cauză a impreviziunii din perspectiva considerentelor obligatorii din Deciziile Curţii Constituţionale nr. 623/2016 şi nr. 62/2017, reţinând eronat că reclamanta, având studii juridice, trebuia să anticipez fluctuaţia cursului valutar.

Cu referire la Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate al Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, recurenta susţine că, potrivit acestei decizii, contractul de credit "presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna din acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo."

Se mai arată că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat ca eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

În evaluarea riscului supraadăugat, menţionează că, la momentul contractării, moneda CHF avea o valoare redusă, astfel că se putea anticipa o creştere relativă a monedei, însă, o creştere de o asemenea anvergură, respectiv de două ori a monedei CHF în raport de moneda naţională nu putea fi, în mod rezonabil, previzionată de către un consumator mediu, chiar economist şi, cu atât mai puţin, jurist. În acest sens, instanţa trebuia să aibă în vedere poziţia de inferioritate a consumatorului la momentul contractării, atât din punct de vedere economic, faţă de cocontractantul său, cât, mai ales, din punct de vedere al lipsei cunoştinţelor de specialitate.

Se mai arată că, un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat putea să se aştepte la o variaţie de curs asemănătoare celor din anii anteriori încheierii contractului de credit, însă nu se poate pretinde, în mod rezonabil, că un astfel de consumator să fi anticipat dublarea cursului de schimb în aproximativ nouă ani.

Prin raportare la alte contracte de credit încheiate în monedă străină, doar moneda CHF a avut o creştere spectaculoasă, ca urmare a deciziei Băncii Centrale a Elveţiei de a nu mai susţine plafonul minim de schimb valutar al francului elveţian faţă de euro. Astfel, recurenta consideră că acest fapt a fost un eveniment imprevizibil, exterior contractului, care nu putea fi în sine anticipat de părţi la momentul contractării, motiv pentru care condiţia este apreciată ca fiind îndeplinită.

Recurenta-reclamantă susţine şi faptul că este un debitor de bună-credinţă, iar, în considerarea deciziei Curţii Constituţionale mai sus amintite (pct. 100 şi 119), nu şi-a asumat expres riscul schimbării împrejurărilor într-o asemenea măsură, ci şi-a asumat o fluctuaţie rezonabilă a cursului CHF. Totodată, arată că riscul major intervenit nu decurge din însăşi natura contractului căci într-o asemenea interpretare, s-ar goli de conţinut însăşi decizia Curţii Constituţionale mai sus amintită, care nu s-ar mai putea aplica în cazul contractelor de credit, fiind lipsită de orice finalitate practică şi devenind iluzorie.

Recurenta afirmă că mai dovedeşte buna-credinţă şi prin faptul că nu a diminuat voluntar valoarea garanţiei în vederea unei posibile dări în plată şi nu a demarat procedura darii în plată, manifestări care pot fi asimilate relei-credinţe.

Consideră că instanţa nu a motivat nici susţinerea potrivit căreia nu a dovedit onerozitatea excesivă a contractului încheiat, în condiţiile în care, în dosarul de fond, a fost depus graficul privind cursul valutar al CHF pentru perioada 2008-2017.

În cele ce urmează, autoarea recursului a reiterat ceea ce a precizat în motivele de apel sub acest aspect, concluzionând în sensul că a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor aplicării impreviziunii, aşa cum a dispus în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională, respectiv, grava alterare a echilibrului contractual care implică cele două dimensiuni, una obiectivă (circumstanţele schimbate au generat o schimbare valorică a prestaţiilor contractuale în sensul unei disproporţii valorice - schimbarea cursului de schimb CHF/RON reprezintă o asemenea alterare obiectivă) şi una subiectivă (cea care duce la concluzia că recurenta nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiţii).

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cu toate că cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A., aceasta nu a depus întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

La 14 februarie 2020, recurenta a transmis o adresă prin care arată că îşi însuşeşte raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, menţionând că, din eroare, a fost inserat pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în loc de pct. 5.

Totodată, precizează că cererea de chemare în judecată are ca obiect, în principal, constatarea nulităţii clauzelor referitoare la riscul valutar şi, în subsidiar, adaptarea contractului de credit prin aplicarea impreviziunii din perspectiva considerentelor obligatorii din deciziile Curţii Constituţionale nr. 623/2016 şi nr. 62/2017.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, instanţa a dispus admiterea în principiu a recursului, însă, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluţia din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părţile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020, dată la care instanţa a rămas în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa de recurs constată că, deşi motivele de nelegalitate dezvoltate de autoarea prezentului demers judiciar au fost încadrate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în realitate, au fost formulate critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate astfel cum au fost reîncadrate de instanţa de recurs.

În concret, prima critică ce vizează încălcarea principiului contradictorialităţii ca urmare a necomunicării întâmpinării depuse de intimata-pârâtă, în apel, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă, în realitate, încălcarea unei norme de procedură prevăzute de art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de casare, care va fi analizat prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu conform încadrării date de recurentă, autoarea a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, în sensul că a fixat primul termen de judecată şi a soluţionat cererea de apel la acel termen, fără a-i comunica întâmpinarea formulată de intimată şi fără a-i da posibilitatea de a depune răspuns la întâmpinare, încălcând principiul contradictorialităţii, care constituie o garanţie a unui proces echitabil prin prisma exigenţelor cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând această critică, Înalta Curte reţine că necomunicarea întâmpinării intimatei la judecata în apel este un act de procedură a cărui neîndeplinire este sancţionată cu nulitatea relativă, întrucât cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Mai mult, nefiind sancţionată cu nulitatea prevăzută anume de lege, existenţa vătămării nu este prezumată, iar, partea trebuie să invoce vătămarea pricinuită prin aceasta, în condiţiile art. 178 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, în cazul de faţă, la primul termen de judecată ce i-a urmat şi înainte de a pune concluzii în fond.

Având în vedere că, deşi legal citată pentru primul termen la care cauza a şi fost judecată, la apelul nominal apelanta-reclamantă nu a fost prezentă, sancţiunea care intervine în ipoteza lipsei invocării nulităţii relative a actului de procedură în termenul legal menţionat este decăderea din exerciţiul acestui drept, motiv pentru care aceasta nu mai poate fi invocată direct în recurs.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a menţinut hotărârea instanţei de fond, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 2.4, 4.1, 4.2 şi 4.3 din Contractul de credit nr. x/31.01.2008, decizia atacată este legală.

Potrivit prevederilor art. 2.4 din convenţia de credit, pentru creditele acordate în valută, împrumutatul autorizează Banca să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase, dacă este cazul, în scopul efectuării plăţilor conforme cu destinaţia creditului; în acest sens Banca va utiliza cotaţiile proprii valabile la data tragerii, fiind împuternicită de împrumutat să completeze în numele său şi pentru sine, documentele aferente schimbului valutar. Eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de către Împrumutat.

Potrivit prevederilor art. 4.1 şi 4.2 din convenţie, orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului, împrumutatul autorizând Banca să efectueze plata sumelor datorate în baza convenţiei prin debitarea automată la scadenţă a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate.

În conformitate cu prevederile art. 4.3 din convenţie, dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând cotaţiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin convenţie, eventualele diferenţe de curs valutar fiind suportate de împrumutat.

În ceea ce priveşte petitul referitor la riscul valutar, respectiv art. 2.4, art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din convenţie, instanţa reţine că, prin acestea, este reglementată restituirea sumei împrumutate, părţile stabilind ca plăţile ratelor de credit să fie efectuate în moneda creditului, banca fiind autorizată să efectueze plata prin debitarea automată la scadenţă a contului curent corespunzător monedei creditului.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma celorlalte motive de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită principiului nominalismului monetar, a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi a efectelor obligatorii ale Deciziei C.J.U.E. pronunţată la data de 20 septembrie 2016 în Cauza C186/16 (Andriciuc şi alţii), precum şi neanalizarea motivului de apel privind aplicarea în cauză a impreviziunii din perspectiva considerentelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 623/2016 şi nr. 62/2017, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit (pentru nevoi personale garantat cu ipotecă) în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 31 ianuarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative mai sus arătate, din domeniul protecţiei consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale căreia dispoziţii se pretinde că au fost greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. Aşadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare al unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme şi cel al egalităţii impun ca respectiva noţiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea Fish Legal şi Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiţii, se impune a arăta că, acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil, aşa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva B. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea mai sus citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Cât priveşte pretinsa neanalizare a motivului de apel privind aplicarea în cauză a teoriei impreviziunii, din perspectiva considerentelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 623/2016 şi nr. 62/2017, cât şi nemotivarea susţinerii în sensul nedovedirii onerozităţii excesive a contractului încheiat, Înalta Curte constată că, începând cu cel de al nouălea paragraf de la pagina 9 a deciziei recurate şi continuând până aproape de finalul celei de a zecea pagini, instanţa de apel a procedat la o analiză amplă privitoare la aplicarea în cauză a teoriei impreviziunii din perspectiva deciziilor Curţii Constituţionale mai sus amintite, concluzionând în sensul că, în speţă, nu se poate reţine îndeplinirea condiţiilor aplicării teoriei impreviziunii.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge ca nefondată critica privind neanalizarea motivului de apel privind aplicarea în cauză a teoriei impreviziunii, din perspectiva considerentelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 623/2016 şi nr. 62/2017.

Prin urmare, dat fiind faptul că instanţa chiar a analizat respectivul motiv de apel, criticile recurentei ar fi putut viza înseşi considerentele instanţei de recurs, nicidecum o pretinsă nemotivare a respectivului motiv de apel.

Nu în ultimul rând, analizând critica referitoare la pretinsa nemotivare a susţinerii instanţei care a reţinut că debitoarea reclamantă nu a dovedit onerozitatea excesivă a contractului încheiat, care să justifice intervenţia judiciară în scopul adaptării contractului, în condiţiile în care, în dosarul de fond, a fost depus graficul privind cursul valutar al CHF pentru perioada 2008-2017, Înalta Curte o va respinge, întrucât argumentele aduse de recurentă vizează aspecte de fapt care tind la o reapreciere a probatoriului, incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului prin care se invocă exclusiv motive de nelegalitate, şi nu de netemeinicie.

Constatând, aşadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate prin memoriul de recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 930/2018 din 18 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 930/2018 din 18 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iulie 2020.