Traffic accident damages: Limits of cassation review on contributory fault and moral damage quantification

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. au chemat în judecată pe pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. şi pe intervenientul forţat M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata:

1. sumei de 500.000 de RON, cu titlu de daune morale, către B., mama victimei decedate N.;

2. sumei de 500.000 de RON, cu titlu de daune morale şi sumei de 34.075,05 RON, cu titlu de daune materiale, către A., tatăl victimei decedate N.;

3. sumei de 200.000 de RON, cu titlu de daune morale, către C., fratele victimei decedate N.;

4. sumei de 500.000 de RON, cu titlu de daune morale, către D., soţia victimei decedate O.;

5. sumei de 700.000 de RON, cu titlu de daune morale, către E., fiica victimei decedate O.;

6. sumei de 700.000 RON, cu titlu de daune morale, către F., fiul victimei decedate O.;

7. sumei de 700.000 de RON, cu titlu de daune morale şi sumei de 10.122.75 RON, cu titlu de daune materiale, către G., soţia victimei decedate P.;

8. sumei de 700.000 de RON, cu titlu de daune morale, către H., fiica victimei decedate P.;

9. sumei de 100.000 de RON, cu titlu de daune morale, către I., sora victimei decedate P.;

10. sumei de 100.000 de RON, cu titlu de daune morale, către J., sora victimei decedate P.;

11. sumei de 350.000 de RON, cu titlu de daune morale, către K., mama victimei decedate P..

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 49-50 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 24 alin. (2) lit. b) şi art. 26 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 1386-1387 şi art. 1391 alin. (1)-(2) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 546/2018 din 28 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., în contradictoriu cu pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. şi intervenientul forţat M.; a obligat-o pe pârâtă la plata următoarelor despăgubiri: către reclamantul A. suma de 34.075,05 RON, reprezentând daune materiale şi suma de 100.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta B. suma de 100.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamantul C. suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta D. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta E. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamantul F. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta G. suma de 10.122,75 RON, reprezentând daune materiale şi suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta H. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta I. suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta J. suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale şi către reclamanta K. suma de 120.000 RON, reprezentând daune morale.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii A., B., C., I., J. şi K., cât şi pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A.

Prin decizia civilă nr. 125 din 21 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., B., C., I., J. şi K. şi de apelanta-pârâtă ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

La 22 martie 2019, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale acordate.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au relatat istoricul litigiului, după care au susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1371 C. civ.

În concret, autorii recursului au arătat că prima instanţă a reţinut asumarea riscului de către victimă prin simplul fapt că aceasta s-a aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, motiv pentru care a diminuat daunele morale solicitate. Or, acest considerent vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 1371 şi art. 1380 C. civ., precum şi cu decizia nr. 12/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest context, recurenţii-reclamanţi au învederat că nu există nicio probă care să dovedească că victima s-a aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi că aceasta ar fi cauzat accidentul.

După prezentarea în detaliu a suferinţelor resimţite în urma deceselor victimelor, recurenţii-reclamanţi au conchis că instanţa de apel nu a evaluat în mod just şi echitabil prejudiciul suferit de aceste părţi.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30 aprilie 2019, pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

La 25 martie 2019, împotriva aceleiaşi decizii, pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la necesitatea adaptării daunelor în funcţie de culpa concurentă a victimei.

În concret, autoarea recursului a evocat dispoziţiile art. 1371 alin. (1)-(2) C. civ. şi art. 28 alin. (1)-(2) din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, după care a învederat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere culpa concurentă a victimei N. cu ocazia stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate familiei sale. Or, instanţa de apel nu s-a raportat la culpa concurentă a victimei, menţionând doar că aceasta nu poate fi reţinută în cauză.

După evocarea împrejurărilor în care s-a produs accidentul rutier, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa civilă nu era ţinută de ordonanţa de clasare, prin care s-a reţinut nevinovăţia şoferilor implicaţi în accidentul rutier, conform art. 1365 C. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că, din perspectiva dispoziţiilor art. 1371 C. civ. şi art. 28 din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, instanţa de apel nu a valorificat în plan civil fapta ilicită a victimei N. care, circulând în mod ilegal sub influenţa alcoolului, nu a putut controla autovehiculul şi a contribuit la producerea accidentului.

În plus, aceeaşi parte a învederat că instanţa avea obligaţia să analizeze cauza dedusă judecăţii prin prisma regulilor răspunderii civile delictuale, care impun şi verificarea condiţiei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a analizat fiecare element al lanţului cauzal care a dus la producerea accidentului şi nu a stabilit în mod concret ce anume a contribuit la naşterea prejudiciului. Astfel, din moment ce mai mulţi factori au condus la naşterea prejudiciului, instanţa de apel trebuia să dea eficienţă fiecărui factor şi să stabilească contribuţia acestora la producerea sa.

Totodată, autoarea recursului a învederat că, şi în situaţia în care nu s-ar reţine că victima N. a cauzat accidentul, conduita sa nu putea rămâne fără efecte în planul stabilirii despăgubirilor pretinse de reclamanţii rude ale victimei, întrucât a existat o culpă concurentă a victimei.

Recurenta-pârâtă a susţinut că despăgubirile se acordă în funcţie de criteriile prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. În acest sens, a arătat că, deşi a invocat în cauză hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare, instanţa de apel nu ţinut cont de aceste hotărâri cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale.

Subsecvent acestui aspect, autoarea recursului a învederat că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, însă criteriile care stau la baza stabilirii cuantumului acestui tip de daune sunt obiective şi pot forma obiectul controlului judiciar din recurs.

După evocarea considerentelor unor decizii pronunţate în cauze similare, recurenta-pârâtă a subliniat că se impune cenzurarea daunelor morale acordate, prin raportare la jurisprudenţa naţională şi la principiul echităţii.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că decizia recurată este nemotivată.

În concret, autoarea căii de atac a subliniat că instanţa de apel nu a indicat probele care au condus la pronunţarea soluţiei recurate şi nici nu a expus motivele pentru care a înlăturat criticile din cererea de apel referitoare la culpa concurentă a victimei şi refuzul primei instanţe de a administra proba cu expertiză.

După expunerea unor consideraţii teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, recurenta-pârâtă a conchis că instanţa de apel a înlăturat criteriul jurisprudenţial în cuantificarea daunelor morale, în funcţie de culpa concurentă a victimei, fără să arate motivele care au stat la baza soluţiei sale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 16 mai 2019, recurenţii-reclamanţi şi intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 ianuarie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin raport reţinându-se nulitatea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor la 3 februarie 2020, conform dovezilor aflate la filele x din volumul II al dosarului de recurs.

Niciuna din părţi nu a formulat punct de vedere la raportul comunicat.

Prin încheierea completului de filtru din 7 aprilie 2020, a fost admisă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare şi a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Totodată, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluţia din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părţile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020, dată la care instanţa a rămas în pronunţare.

În motivarea soluţiei referitoare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C., s-a reţinut că majoritatea criticilor din cererea de recurs reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate.

Totodată, criticile referitoare la neevaluarea în mod just şi echitabil a prejudiciului suferit de recurenţii-reclamanţi vizează netemeinicia deciziei recurate, întrucât instanţele devolutive au cuantificat acest prejudiciu în urma evaluării probelor administrate în cauză.

Constatând că recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare.

Prin urmare, la termenul de astăzi, 14 iulie 2020, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C., reţinând următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, relatarea situaţiei de fapt, precum şi descrierea consecinţelor pe plan emoţional pe care, în mod inevitabil, le-au resimţit ceilalţi membri ai familiei nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În realitate, în calea de atac a recursului, reclamanţii au reiterat criticile formulate în apel, preluându-le aproape în integralitate, fără a arăta care sunt considerentele pentru care decizia Curţii de Apel Bucureşti este nelegală.

Aşadar, având în vedere că susţinerile recurenţilor nu sunt altceva decât afirmaţiile aceloraşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, acestea nu pot fi asimilate unor veritabile critici împotriva deciziei recurate.

Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei raportat la considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei şi încadrarea acestora în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţilor poate duce la casarea unei hotărâri.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivul invocat nu poate fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speţă, se constată că, în dezvoltarea motivului de recurs, principala critică a recurenţilor vizează cuantumul daunelor acordate, pe care îl consideră neîndestulător, critică ce vizează aspecte de netemeinicie şi care nu poate fi examinată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenţi.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situaţiei de fapt.

Aşadar, nu se poate considera că afirmaţiile recurenţilor din cuprinsul cererii de recurs privind nemulţumirea acestora faţă de daunele acordate reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Aceste cerinţe trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii hotărârii, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

Prin urmare, având în vedere că redimensionarea cuantumului daunelor solicitate reprezintă un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate, invocarea de către recurenţii-reclamanţi a dispoziţiilor art. 1371 C. civ., care nu instituie criterii de determinare a cuantumului daunelor morale, s-a făcut strict formal.

Mai mult, aprecierea asupra vinovăţiei este o chestiune de fapt, care nu mai poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Aşadar, legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Reţinând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, ceea ce se traduce prin faptul că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Analizând recursul formulat de pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, pârâta a arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În susţinerea primului motiv de nelegalitate invocat, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat că decizia este pronunţată cu încălcarea prevederilor normelor de drept material referitoare atât la reţinerea culpei concurente în vederea adaptării despăgubirilor acordate de către instanţă, cât şi la stabilirea daunelor morale prin raportare la criteriile jurisprudenţiale.

Cu referire la aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte necesitatea adaptării daunelor în funcţie de culpa concurentă a victimei, autoarea recursului a afirmat că, deşi, în speţă, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 1371 C. civ., precum şi cele ale art. 28 alin. (1) din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, invocate în apel, cu toate acestea, instanţa a pronunţat decizia recurată cu ignorarea şi încălcarea vădită a acestor norme de drept material.

Aşadar, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1371 C. civ. şi la art. 28 din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, pentru a evidenţia culpa concurentă a victimei decedate în producerea accidentului, ca argument pentru care s-a solicitat reducerea cuantumului daunelor solicitate.

În speţă, prima instanţă a consemnat că, din probele administrate de organele de cercetare penală, accidentul rutier s-a produs ca urmare a pătrunderii ansamblului condus de intervenientul forţat M. pe sensul opus de deplasare, unde a avut loc o coliziune succesivă cu autoturismul şi cu o autoutilitară în care se aflau victimele accidentului, fără a rezulta un raport de cauzalitate între prejudiciul invocat de reclamanţi şi fapta ilicită imputată victimei decedate N., respectiv, conducerea autoturismului sub influenţa alcoolului.

Se mai arată că, deşi experţii criminalişti nu s-au putut pronunţa fără echivoc cu privire la posibilităţile conducătorului M. de a evita producerea evenimentului rutier, aceştia au precizat necesitatea păstrării direcţiei de deplasare, iar conducerea autoturismului de un şofer aflat sub influenţa băuturilor alcoolice nu apare în lanţul cauzal al evenimentelor care au precedat şi au contribuit la producerea accidentului, stabilindu-se că numitul N. nu a dispus de posibilitatea tehnică de evitare a accidentului.

Având în vedere că aceasta este situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, confirmată, ulterior, şi de instanţa de apel, Înalta Curte constată că, deşi invocă încălcarea unei norme de drept material, autoarea prezentului demers judiciar nu urmăreşte, în realitate, decât schimbarea situaţiei de fapt avute în vedere de instanţele devolutive şi reţinerea culpei concurente a victimei accidentului.

Ştiut fiind faptul că, în recurs, hotărârea atacată este analizată numai din perspectiva aspectelor de nelegalitate şi nu de netemeinicie, instanţa supremă are în vedere faptul că simpla invocare a încălcării respectivului temei de drept nu este suficientă atâta vreme cât argumentele aduse în susţinerea criticii formulate vizează aspecte ale situaţiei de fapt ce a fost stabilită de către instanţele devolutive şi care nu mai poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care va înlătura criticile formulate.

Luând în considerare cele reţinute mai sus, instanţa de recurs apreciază că analiza dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., pretins a fi aplicate şi interpretate greşit de instanţa de apel, este superfluă, întrucât, prin ceea ce susţine şi reproşează, de fapt, instanţei de apel, respectiv, neanalizarea fiecărui element al lanţului cauzal care a dus la producerea accidentului, autoarea recursului nu tinde decât tot la o reevaluare a situaţiei de fapt, demers incompatibil cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, aşa cum a fost arătat mai sus.

În altă ordine de idei, subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, arătând, în esenţă, că, deşi invocă pur formal criteriile jurisprudenţiale care ar trebui să stea la baza individualizării cuantumului daunelor morale, instanţa de apel nu face o aplicare concretă şi efectivă a acestora la situaţia de fapt reţinută în cauză.

Astfel, cu toate că recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanţa supremă reţine că acest temei de drept a fost indicat de recurentă tot cu scopul de a determina instanţa de control judiciar la reevaluarea probatoriul administrat în cauză şi de a impune considerarea jurisprudenţei în cuantificarea daunelor morale ca fiind izvor de drept, aspect care, în sistemul românesc de drept, nu se justifică.

În acest sens, se impune precizarea că, în sistemul de drept autohton, practica judiciară nu reprezintă izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, despăgubirile morale acordate fiind rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.

Aşadar, împrejurarea că, în cauze cu obiect similar, s-au acordat despăgubiri cu titlu de daune morale inferioare celor stabilite în prezenta cauză, nu este de natură să influenţeze soluţia din speţa de faţă.

Faţă de cele mai sus arătate, instanţa de recurs va înlătura şi aceste critici formulate.

În dezvoltarea celui de al doilea motiv de nelegalitate, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului susţine că instanţa nu a motivat în niciun fel de ce a respins sau de ce nu a reţinut argumentele din apel ale recurentei cu privire la culpa concurentă a victimei şi nici criticile privind refuzul instanţei de a administra proba cu expertiza menită a clarifica dinamica producerii accidentului.

Înainte de a proceda la analiza criticilor formulate, instanţa supremă reţine că, prealabil soluţionării căilor de atac declarate, Curtea a arătat că va puncta doar aspectele relevante în soluţionarea apelurilor, referitoare la cuantumul daunelor morale contestat de ambele părţi, după ce a consemnat ca fiind corect reţinută atât situaţia de fapt, cât şi aplicarea legii de către instanţa de fond, care, în accepţiunea sa, a dat relevanţă în mod judicios normelor de drept aplicabile speţei, analizând şi cenzurând argumentele şi apărările invocate de părţi, cu trimiteri la jurisprudenţa relevantă.

Totodată, a mai reţinut şi faptul că, pe calea apelului, părţile nu au formulat veritabile critici împotriva considerentelor care au condus instanţa la pronunţarea sentinţei atacate, instanţa arătând, cu referire la pârâtă, că aceasta a reluat susţinerile şi argumentele formulate pe calea întâmpinării, în sensul reţinerii culpei concurente a defunctului N. şi a stabilirii unui cuantum al daunelor morale în concordanţă cu jurisprudenţa naţională şi comunitară.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, deşi succint motivată, din analiza considerentelor deciziei recurate, reiese că instanţa a respins criticile referitoare la culpa concurentă a victimei decedate, arătând că este o susţinere ce nu apare ca o veritabilă critică împotriva considerentelor primei hotărâri. În plus, fiind un element aflat în legătură strânsă cu situaţia de fapt reţinută de ambele instanţe, în urma probelor administrate, pretinsa culpă concurentă a victimei decedate nu a putut fi susţinută nici de probele administrate, instanţa de apel răspunzând, astfel criticilor formulate.

Cu referire la critica privind nemotivarea instanţei de apel a susţinerilor ce vizau refuzul instanţei de fond de a efectua o expertiză, instanţa supremă reţine că, în realitate, nu există critici propriu-zise cu privire la respingerea cererii de efectuare a expertizei, ci, conform înscrisurilor existente la dosarul cauzei, prin apel, pârâta a formulat o cerere de probatorii cu expertiză, de care, în cele din urmă, apelanta-pârâtă s-a desistat, dovadă în acest sens fiind faptul că, atât pentru primul, cât şi pentru ultimul termen de judecată în apel, pârâta a depus note de concluzii pe fond, solicitând şi judecata cauzei în lipsă. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 392 raportat la art. 482 C. proc. civ., apelanta a declarat în scris că nu mai are cereri de formulat.

Aşa fiind, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ-L. S.A. împotriva deciziei civile nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cu privire la cererea intimatelor-reclamante D. şi G. de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x din volumul II al dosarului de recurs atestă efectuarea de fiecare dintre intimatele-reclamante a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.950 RON.

Faţă de soluţia de respingere a recursului recurentei-pârâte, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ,

Înalta Curte o va obliga pe recurenta-pârâtă ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ-L. S.A. la plata către intimatele-reclamante D. şi G. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de câte 5.950 RON pentru fiecare dintre intimatele-reclamante mai sus amintite.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, formulată de recurentul - reclamant A., Înalta Curte constată că, la termenul de judecată, avocatul recurentului a depus o factură însoţită de o chitanţă, emise pe numele recurentului A., care atestă efectuarea unor cheltuieli constând în onorariu de avocat în sumă de 5.950 RON.

Având în vedere că, faţă de recursul propriu, recurentul A. este parte căzută în pretenţii, iar apărarea de care a beneficiat recurentul a vizat atât formularea recursului propriu, cât şi întâmpinarea depusă la recursul pârâtei ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A., Înalta Curte reţine că, din dovezile depuse la dosar, nu reiese că suma reprezentând onorariu de avocat reprezintă o cheltuială făcută în combaterea recursului pârâtei, motiv pentru care va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul - reclamant A., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. împotriva deciziei civile nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimaţii-pârâţi D. şi G. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de câte 5.950 RON fiecăruia.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul - reclamant A., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iulie 2020.