Loan arrangement fee upheld as abusive with refund ordered; currency-risk and administration clauses survive borrower challenge.

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă, la data de 19 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi D. prin mandatar C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate:

- nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. b) din condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103375 din 10.12.2007 şi să oblige pârâtele la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte;

- nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. c) din condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103375 din 10.12.2007, astfel cum a fost aceasta modificată ulterior prin actele adiţionale semnate şi să oblige pârâtele la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestor sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte;

- nulitatea absolută a clauzelor 6.1 teza I şi 6.1.3 din condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103375 din 10.12.2007, să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea tuturor plăţilor efectuate în temeiul contractului menţionat la valoarea din data de 10.12.2007 (2,1239 RON/CHF) şi să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a debitului principal.

- să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanţi.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 992, art. 994, art. 998 din C. civ. de la 1864, art. 453 din C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010).

La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2016, instanţa a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti având în vedere valoarea obiectului litigiului, luând în considerare punctul 3 referitor la nulitatea absolută a clauzelor 6-1., 6-1.3, îngheţarea cursului de schimb valutar.

Prin sentinţa civilă nr. 7233 din 21 septembrie 2016, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti.

Dosarul, astfel declinat, a fost înregistrat la 25 noiembrie 2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 4838 din 14 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D., a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzută de art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit şi garanţie nr. 103375/10.12.2007, a dispus obligarea pârâtei C. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 2.800 CHF (echivalentul în RON la cursul B.N.R. din momentul restituirii) percepută cu titlu de comision de acordare, precum şi dobânda legală aferentă acestui debit începând cu data plăţii şi până la momentul restituirii şi a respins capetele nr. 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată ca neîntemeiate

Totodată, a dispus obligarea pârâtelor să plătească reclamanţilor suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar, pe reclamanţi, i-a obligat să plătească pârâtei suma de 2.153,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A dispus compensarea în parte cheltuielilor de judecată, obligând reclamanţii să plătească pârâtei suma de 1.653,18 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 4838 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtele.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15 mai 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 1650/2018 din 19 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelanţii reclamanţi B. şi A. şi de apelantele-pârâte C. S.A. şi D., prin mandatar C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 4838/14.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 1650/2018 din 19 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare şi pe fond admiterea şi a capetelor 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată, iar pârâtele C. S.A. şi D. au formulat recurs incident, prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului propriu cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, către instanţa de apel.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au învederat, în esenţă, că instanţa de apel a analizat şi interpretat în mod nelegal prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul, aceştia criticând decizia instanţei de apel şi sub aspectul legalităţii şi temeiniciei aprecierii şi interpretării Directivei 93/13/CEE şi Hotărârii date în Cauza C-l 86/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cu privire la prima solicitare, de a constata abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. c) din Convenţia de credit, susţin că instanţa de apel a constatat în mod greşit că aceasta prevede în mod clar atât cuantumul comisionului de administrare, cât şi condiţiile în care acesta este perceput de instituţia de credit, precum şi faptul că recurenţii au avut posibilitatea să prefigureze consecinţele economice ale clauzei în discuţie, în condiţiile în care prima instanţă a constatat că nu au fost negociate clauzele din contract.

Consideră că acest comision este o dobândă mascată şi creează, contrar opiniei instanţei de apel, un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faţă de motivarea instanţei de apel, care apreciază faptul că există o contraprestaţie a băncii pentru încasarea acestui comision, ce constă în monitorizarea rambursării creditului şi că nu se poate pune în discuţie un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, din moment ce nu exista la momentul încheierii convenţiei o reglementare cu privire la comisioane, recurenţii susţin că banca nu a făcut dovada unor servicii suplimentare care să justifice încasarea unei sume atât de mari, dincolo de obligaţiile ce-i incumbă ca operator bancar.

Se arată că instanţa trebuia să analizeze caracterul abuziv al acestei clauze şi al celei prevăzute la art. 6.1 şi 6.1.3, prin raportare la condiţiile impuse prin Directiva 93/13 şi C-186/16.

Cu toate acestea, instanţa a constatat că, în raport cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, clauzele în discuţie (6.1 şi 6.1.3) sunt excluse din domeniul de aplicare al acesteia.

Se mai susţine şi faptul că instanţa nu a avut în vedere vasta motivare din paragrafele 44-51 ale hotărârii date în speţa Andriciuc, potrivit căreia, caracterul clar şi inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei şi b) informarea în faza pre-contractuală, privind consecinţele economice ale clauzei.

Făcând trimitere la ceea ce presupune, în accepţiunea C.J.U.E., cerinţa privind redactarea clară şi inteligibilă şi transparenţa clauzei, redate din cuprinsul paragrafelor mai sus amintite, recurenţii afirmă că toate acele aspecte nu au fost analizate şi avute în vedere de către instanţa de apel, întrucât, în accepţiunea instanţei, clauzele în discuţie sunt excluse de la cercetarea caracterului abuziv.

Cu privire la lipsa totală de informare furnizată de bancă, pe care recurenţii susţin că au invocat-o în apel, aceştia arată că instanţa de apel nu a analizat-o pe acelaşi considerent, respectiv al circumscrierii analizei caracterului clar şi inteligibil al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, susţinând faptul că instanţa trebuia să analizeze conform motivării din hotărârea Andriciuc dacă au fost informaţi cu privire la riscurile la care se supun.

În plus, afirmă că, din moment ce nu a avut nicio rezervă în a recomanda acest produs ca fiind cel mai sigur, cosmetizându-1 în aşa fel încât să pară cel mai atractiv, nu se poate reţine că, în aceste condiţii, banca nu a reacţionat cu rea-credinţă după majorarea excesivă a monedei CHF.

Cu privire la principiul nominalismului invocat de către instanţă cu motivarea că nu s-a prevăzut în contract o derogare şi, prin urmare, nu poate fi analizată clauza sub aspectul caracterului abuziv, recurenţii-reclamanţi consideră că acest principiu nu se aplică în cauza pendinte.

Sub acest aspect, arată că, în cauza Andriciuc, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a relevat că revine instanţelor naţionale sarcina de a lămuri dacă art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este sau nu aplicabil.

Pornind de la faptul că instanţa de apel a exclus de la analiză, sub aspectul caracterului său abuziv, clauza de risc valutar, pe considerentul că ea reflectă o normă din dreptul comun intern referitoare la nominalismul monetar, consacrat de art. 1578 C. civ. (de la 1864), recurenţii arată că este necesar a fi lămurit dacă o clauză precum cea în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar.

În acest sens, susţin că, pentru a afla dacă respectiva clauză contestată este expresia principiului nominalismului, se impune o analiză comparativă a acestuia cu teza valorismului, nu înainte de a stabili sensul dispoziţiilor legale care-1 consacră, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea normei, în contextul istoric dat.

Precizând faptul că este unanim acceptată în doctrina clasică şi cea contemporană valoarea supletivă a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., recurenţii-reclamanţi arată că, deşi a fost recunoscută şi de către instanţa de fond, aceasta a constatat că, o asemenea derogare de la norma supletivă, nu reiese din contractul de credit, or, în opinia recurenţilor, derogarea o reprezintă însăşi clauza prevăzută la art. 4.1., 4.3.

Totodată, recurenţii susţin că, atâta vreme cât prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, nu se poate vorbi de un acord reglementat de lege în sensul definit în prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Făcând trimitere la contextul în care a fost adoptat C. civ. de la 1864, precum şi la prima lege monetară, recurenţii afirmă că, după data de 22 aprilie 1867, leul românesc a devenit singura specie aflătoare în curs pe teritoriul României, astfel încât, în opinia acestora, principiul nominalismului, aşa cum este el reglementat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, nu poate avea în vedere valutele cotate. Aşa fiind, recurenţii consideră că, în interpretarea art. 1578 C. civ. de la 1864, noţiunea de "specie aflătoare în curs" este moneda naţională, adică leul românesc.

Totodată, dezvoltând o amplă teorie cu privire la nominalismul monetar în accepţiunea C. civ. de la 1864 versus valorism, autorii recursului susţin că respectiva clauză contestată poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv, întrucât aceasta nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind, în realitate, o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi, pe cale de consecinţă, să suporte singur riscul valutar.

Afirmând faptul că soluţia instanţei este netemeinică şi nelegală, întrucât motivarea se rezumă la a apăra banca invocând simplu numai beneficiile nominalismului, recurenţii susţin că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi în mod simplist transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist şi un consumator, ci, el trebuie evaluat din perspectiva exigenţelor impuse de legea specială în ceea ce priveşte clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont.

Cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, recurenţii afirmă că, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că sistemul de protecţie pus în aplicare de legislaţia în materie se întemeiază pe ideea situaţiei de inferioritate în care se află consumatorul faţă de agentul economic şi care îl determină să adere la condiţiile redactate, în prealabil, de acesta, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului lor.

Conform aceleiaşi jurisprudenţe, se arată că, la încheierea unui contract de împrumut în valută, consumatorii trebuie să poată evalua consecinţele economice ale aplicării, la rambursarea împrumutului, a unui curs de schimb diferit de cel aplicabil la calcularea sumei împrumutului cu ocazia deblocării acesteia. Astfel, se arată că, în contractul de împrumut trebuie să se indice în mod transparent motivul şi particularităţile mecanismului de schimb al monedei străine, astfel încât, un consumator mediu, rezonabil şi normal informat să poată anticipa şi, în cele din urmă, să înţeleagă consecinţele angajamentului pe care şi 1-a asumat, fiind necesar ca angajamentele să fie echilibrate sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Se mai arată că, în cauza Kasler, Curtea a reţinut faptul că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca întreg contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Totodată, arată că, din considerentele hotărârii adoptate în cauza Andriciuc, reiese că obligaţia de transparenţă contractuală ce incumbă profesionistului presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului. Aşa fiind, în opinia recurenţilor, asumarea de către consumator a riscului pentru variaţiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă şi conştientă, să aibă la bază simulări, astfel încât persoana împrumutată să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variaţiile cursului de schimb valutar, iar variaţiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare în proporţia agreată de părţi.

În esenţă, recurenţii susţin că o clauză, cum este cea în discuţie, care nu are ca premisă evaluarea impactului posibil al riscului valutar, are caracter abuziv, impunându-se a fi înlăturată din contract, întrucât, prin natura sa, este o sursă a dezechilibrului contemporană cu data perfectării convenţiei.

Cu referire la asumarea riscului valutar, autorii recursului susţin că aceasta poate avea loc numai în situaţia unui contract compatibil în integralitate cu exigenţele impuse de Directiva 93/13, or, din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorului, soluţia atribuirii naturale a riscului valutar în sarcina consumatorului poate avea drept premisă o tranzacţie ale cărei posibile consecinţe patrimoniale sunt pe deplin cunoscute, înţelese şi acceptate de consumator.

Totodată, recurenţii susţin că banca avea obligaţia de a asigura o anumită protecţie a consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice. Nefiind asigurat un astfel de cadru, recurenţii afirmă că, în circumstanţele date, profesionistul a acţionat în scopul de a-şi prejudicia partenerul contractual, într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

Autorii prezentului demers judiciar încheie prin a afirma că, raportat la aceste considerente, decizia Curţii de Apel Bucureşti este nelegală şi se impune a fi casată.

În drept, recursul principal a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 14 februarie 2019, intimatele-pârâte C. S.A. şi D. au depus la dosar întâmpinare, în cadrul termenului legal, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului conform art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) şi art. 176 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului dosar.

Odată cu întâmpinarea depusă la recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, intimatele-pârâte C. S.A. şi D. au depus şi recurs incident, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului propriu şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel.

Cu ocazia rejudecării apelului, solicită admiterea apelului declarat de pârâte împotriva soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. b) din Contractul de credit nr. x/10.12.2007, precum şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

În motivarea recursului incident, recurentele-pârâte au susţinut că hotărârea dată este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor legale incidente în speţă (motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv, a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contestate, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, generat de perceperea comisionului de acordare, precum şi a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că, în mod greşit, a reţinut prima instanţă faptul că acea clauză referitoare la comisionul de acordare nu face parte din obiectul principal al contractului.

Totodată, recurentele-pârâte au criticat decizia din apel şi din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând faptul că hotărârea instanţei cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel a reţinut că Directiva 93/13/CEE este aplicabilă cauzei, urmând ca, în cuprinsul aceloraşi considerente, să reţină faptul că aceasta nu se aplică raportului juridic litigios.

În dezvoltarea primului motiv de recurs subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că, în mod eronat, a reţinut instanţa de apel caracterul nenegociat al clauzei referitoare la comisionul de acordare, făcând o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Evocând dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte afirmă că, aşa cum rezultă din interpretarea textului de lege, ceea ce defineşte o clauză contractuală ca abuzivă este neacordarea posibilităţii reale, consumatorului, de a influenţa efectiv negocierea clauzei. Altfel spus, nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzelor, ci lipsa acordării acestei posibilităţi.

Mai mult, se arată că trebuie realizată o distincţie între obligaţia Băncii de informare a consumatorului şi obligaţia de consiliere a clientului, fiind făcută menţiunea că aceasta din urmă nu poate fi folosită în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv îndeplinirea sau nu a obligaţiei de negociere.

Pe de altă parte, se mai arată că, în respectarea obligaţie sale de a oferi protecţie consumatorilor, comerciantul nu poate să se substituie clientului său în analiza oportunităţii contractării şi chiar a negocierii.

În speţă, recurentele-pârâte solicită a se observa că, ulterior prezentării de către Bancă a ofertei sale, ce avea o perioadă de valabilitate de 30 de zile, reclamanţii nu au prezentat/propus o contraofertă Băncii, astfel încât, în lipsa unei astfel de situaţii, Banca nu putea din propria sa iniţiativă să reducă costul, atât timp cât clientul nu o solicitase sau să înlăture perceperea unor comisioane.

Sub acest aspect, consideră că nu poate fi primit raţionamentul greşit al instanţei de apel, care a înţeles să-şi motiveze soluţia prin raportare la faptul că pârâtele nu au înfăţişat probe care să susţină caracterul negociat al clauzei.

Sub acest aspect, arată că un asemenea raţionament nesocoteşte dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., conform cărora "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", afirmând că, la dosarul cauzei, nu se află vreun înscris care să ateste eventuale demersuri ale intimaţilor în vederea modificării prevederilor contractuale.

Prin urmare, în opinia recurentelor-pârâte, instanţa de apel nu era îndreptăţită să concluzioneze în sensul că Banca şi-a încălcat obligaţiile referitoare la negocierea clauzelor contractuale exclusiv prin raportare la susţinerile nedovedite ale intimaţilor. În acest sens, subliniază că înseşi răspunsurile formulate de reclamanţi la această întrebare sunt contradictorii, aspect ignorat de prima instanţă.

Totodată, în opinia recurentelor-pârâte, esenţial este şi faptul că, în raport de tipul creditului acordat, respectiv, credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, prevederile Legii nr. 190/1999 impun doar obligaţia punerii la dispoziţia consumatorului a unei oferte scrise care va cuprinde detaliile/condiţiile contractului, fără a condiţiona încheierea contractului după expirarea duratei minime stabilite prin lege, or, împrejurarea că reclamanţii au înţeles să renunţe la beneficiul termenului poate fi doar rezultatul unei opţiuni personale, care nu poate fi imputată Băncii.

Cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/200, se mai arată că, în accepţiunea legiuitorului, în ceea ce priveşte dovedirea caracterului negociat al contractului, trebuie să fie avute în vedere două aspect esenţiale, şi anume, pe de o parte, conduita generală a Băncii, respectiv, în ce măsură profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, influenţa sau modifica conţinutul Contractului, iar, pe de altă parte, propria conduită a consumatorului, respectiv, dacă acesta a iniţiat/declanşat procesul de negociere ulterior primirii informaţiilor cu privire la aspectele esenţiale ale contractului.

Se arată că, faţă de specificul activităţii de creditare, nu se poate impune unei bănci să redacteze într-o manieră personală fiecărui client, atât condiţiile generale de creditare, cât şi pe cele speciale, întrucât, potrivit legii, profesionistului îi revine doar obligaţia de a oferi posibilitatea consumatorului, persoană fizică, de a influenţa cuprinsul clauzelor standardizate de către Bancă.

În continuare, autoarele recursului afirmă că toate exigenţele din domeniul protecţiei consumatorului au fost respectate, Banca prezentând reclamanţilor toate informaţiile, inclusiv oferta contractuală, în care au fost prezentate principalele obligaţii contractuale ale acestora, respectiv, valoarea totală a creditului în sumă de 140.000 CHF, rata dobânzii pentru creditul acordat, comisioanele şi alte costuri.

Totodată, recurentele subliniază faptul că semnătura reclamanţilor se află pe fiecare pagină a contractului, inclusiv la pagina 6, ce conţine clauza 8.16, unde se arată:

"ÎMPRUMUTATUL/CODEBITORUL declară că au citit, înţeles şi acceptat clauzele prezentului contract şi că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, cu modificările ulterioare."

În acest context, se afirmă că, a reţine faptul că nici măcar o asemenea declaraţie expresă şi neechivocă nu face dovada caracterului negociat al clauzelor contractuale echivalează cu impunerea unor standarde de probaţiune nerezonabile, prohibitive, de natură să blocheze întreaga activitate de creditare, astfel încât, în raport de argumentele mai sus prezentate, apreciază ca nelegală şi netemeinică concluzia instanţei de apel, conform căreia, clauzele contractuale analizate nu au fost negociate.

În altă ordine de idei, recurentele-pârâte susţin că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel faptul că perceperea comisionului de acordare generează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, pe de o parte, Banca nu ar justifica perceperea acestui comision printr-o contraprestaţie proprie, iar, pe de altă parte, cuantumul acestuia ar fi disproporţionat de mare în raport cu activitatea desfăşurată de Bancă.

Evocând prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, autoarele recursului apreciază că soluţia instanţei de apel are caracter nelegal, deoarece instanţa a analizat doar existenţa unui dezechilibru financiar, iar nu unul juridic, raportându-se exclusiv la valoarea acestui comision, pe care o consideră disproporţionată în raport cu activitatea desfăşurată de Bancă.

Contrar acestei aprecieri, în opinia recurentelor-pârâte, clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din Contract nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, întrucât, respectivul comision de acordare a fost perceput pentru toate activităţile pe care Banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate, activităţi pe care recurentele le şi precizează, totodată.

Se arată că, în situaţia dedusă judecăţii, instanţa de apel invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a Băncii faţă de obligaţiile intimaţilor de a achita comisioanele percepute, însă, având în vedere că nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, acesta trebuie să fie unul semnificativ.

În plus, se mai arată că, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie de obligaţii pe care Banca le are faţă de ceilalţi actori ai pieţei financiare, care îi pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum, astfel încât, pentru fiecare convenţie de credit, Banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat, ulterior, în sarcina consumatorilor.

Aşadar, în opinia autoarelor recursului, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, faţă de obligaţiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziţia intimaţilor (140.000 CHF) şi intervalul de timp îndelungat acordat acestora pentru restituirea împrumutului (30 de ani), dispoziţiile inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, neputând fi considerate abuzive.

Totodată, se arată că argumentele referitoare la cuantumul mult prea mare al acestui comision în schimbul căruia nu s-ar fi prestat un serviciu nu pot fi primite, întrucât legislaţia privind protecţia consumatorilor exclude posibilitatea instanţelor de a verifica în ce măsură sumele de bani restituite de consumator ar fi sau nu mult prea mari şi împovărătoare.

Se mai arată că, datorită faptului că Banca trebuie să aibă ea însăşi la dispoziţie suma acordată cu titlu de împrumut consumatorului, atrage o serie de costuri care nu reprezintă o cheltuială standard, ci implică un cost direct proporţional cu valoarea sumei care face obiectul creditului.

Se precizează, aşadar, că, pentru acest motiv, comisionul de acordare se percepe într-un cuantum proporţional cu valoarea creditului acordat. De altfel, în opinia recurentelor, având în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 pe care îl evocă, acest aspect nu este suficient pentru a reţine caracterul abuziv al respectivei clauze.

Pe acest aspect, autoarele recursului conchid în sensul că, în măsura în care clauza prevăzută la art. 5 lit. b) din Contract este exprimată într-un limbaj clar, lipsit de echivoc, fiind determinat cuantumul acestui comision, atât sub formă procentuală (2% din valoarea creditului), cât şi sub formă explicită, prin indicarea cu exactitate a sumei care reprezintă contraprestaţia consumatorilor (2800 CHF) pentru serviciul oferit de Bancă, instanţa nu poate reţine caracterul abuziv al acesteia, nefiind în competenţa instanţei să analizeze în ce măsură acest preţ este justificat din punct de vedere economic, stabilirea preţului fiind exclusiv atributul voinţei părţilor la momentul manifestării consimţământului, în sensul angajării în raportul juridic civil.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte afirmă că, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut faptul că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu ar fi aplicabile în speţă, întrucât acestea au fost introduse prin Legea nr. 363/2007 ce a transpus dispoziţiile art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE care, în accepţiunea instanţei, nu poate fi nici ea aplicabilă raportului juridic dintre părţi, deoarece, nefiind transpusă la momentul încheierii contractului, nu are efect direct orizontal, ceea ce înseamnă că nu poate fi invocată în raporturile dintre particulari.

Astfel, se arată că, deşi în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor, instanţa a reţinut în mod corect că prevederile Directivei 93/13/CEE sunt aplicabile, cu toate acestea, aceeaşi instanţă a reţinut în mod greşit că, în ce priveşte apelul Bancii, aceste dispoziţii europene nu sunt aplicabile.

În consecinţă, se arată că hotărârea instanţei de apel este contradictorie, întrucât instanţa a procedat în mod greşit la neanalizarea clauzei privind comisionul de acordare prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu toate că acestea erau, astfel cum a reţinut chiar instanţa de apel, aplicabile raportului juridic litigios.

Totodată, se mai arată că, deşi a reţinut faptul că respectiva clauză, referitoare la comisionul de acordare, a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, ceea ce ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceasta este exclusă de la controlul judecătoresc, în mod inexplicabil, instanţa de apel a reţinut în cuprinsul deciziei tocmai contrariul, respectiv, faptul că aceasta nu intră în obiectul contractului, nefiind, aşadar, incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Faţă de aceste aprecieri, recurentele-pârâte fac apel la instanţa de recurs să observe că acest comision face parte din obiectul contractului, reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de Bancă, care trebuie să fie remunerate.

Evocând definiţiile cuprinse la art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE, recurentele-pârâte afirmă că, în cauza dedusă judecăţii, comisionul perceput constituie un element al preţului, iar clauza din contract cu privire la comisionul de acordare a fost clară şi redactată fără echivoc, fără posibilitatea interpretării exclusive din partea Băncii, fiind însuşită de reclamanţi prin semnarea contractului de credit şi, mai ales, a ofertei precontractuale ce face dovada existenţei unui întreg proces de negociere.

Pornind de la premisa recunoscută chiar de către legiuitor, potrivit căreia, comisioanele sunt elemente ce formează costul total al creditului şi care, împreună cu marja de profit a Băncii, formează preţul contractului, autoarele recursului afirmă că o modificare a convenţiei de credit, prin înlăturarea perceperii acestor comisioane, ar aduce atingere principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate), cât şi dreptului de proprietate al Băncii, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, se arată că lipsirea Băncilor de contraprestaţiile legal stabilite în contractele aflate în derulare are efectul unei atingeri aduse proprietăţii în înţelesul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanţă fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu noţiunea de bun.

Pe lângă prevederile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se mai arată că anularea acestor clauze ar determina şi o nesocotire a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Suplimenar, recurentele invocă şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 230/2007, menţionând, totodată, că libera exercitare a activităţii economice nu poate fi restrânsă decât în condiţiile art. 53 din Constituţie, în ipotezele prevăzute de acest articol şi sub condiţia proporţionalităţii.

Mai mult decât atât, autoarele recursului solicită a se observa că, la data semnării Contractului, dreptul Băncii de a încasa acest comision de acordare nu era interzis nici de prevederile Legii nr. 289/2004, care, potrivit celor susţinute de recurente, se referă în repetate rânduri la noţiunea de costuri şi de cheltuieli ce pot fi puse în sarcina debitorilor.

În raport de aceste argumente, recurentele încheie prin a aprecia ca fiind incontestabilă încadrarea comisionului de acordare în noţiunea de "obiect al contractului", acesta fiind exclus de la controlul judecătoresc, de vreme ce, aşa cum au reţinut instanţele de fond, această clauză a fost exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

În concluzie, reiterează solicitarea de admitere a căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, cu obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată avansate de Bancă în vederea soluţionării prezentului dosar.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe art. 444, art. 483, art. 488, art. 496, art. 498 C. proc. civ. şi art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Faţă de recursul incident formulat de pârâte, precum şi faţă de întâmpinarea formulată de recurentele-pârâte la recursul reclamanţilor, aceştia din urmă au depus, în termen legal, atât întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului pârâtelor raportat la art. 496 alin. (1), coroborat cu art. 489 alin. (2) şi art. 176 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cât şi un răspuns la întâmpinarea pârâtelor faţă de recursul principal, solicitând respingerea excepţiei invocate de pârâte, precum şi înlăturarea apărărilor formulate pe fondul cauzei, urmând a fi avute în vedere argumentele prezentate atât în cererea principală de recurs, cât şi în întâmpinarea formulată la recursul declarat de Bancă.

Recurentele-pârâte nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar, prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a respins atât excepţia nulităţii recursului principal declarat de recurenţii-reclamanţi, cât şi excepţia nulităţii recursului incident declarat de recurentele-pârâte şi a admis în principiu ambele recursuri.

Totodată, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 212 din 16 martie 2020, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluţia din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părţile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020, dată la care instanţa a rămas în pronunţare.

Analizând recursul principal al recurenţilor-reclamanţi prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de nelegalitate vizează caracterul abuziv al clauzei 5.1 lit. c) din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103375 din 10 decembrie 2007 încheiat cu intimata-pârâtă C. S.A., reprezentată de mandatarul acesteia, E. S.A., prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a, în cuantum de 210 CHF.

În esenţă, nemulţumirile recurenţilor-reclamanţi rezidă în cuantumul acestui comision, care, în accepţiunea acestora, disimulează o dobândă, fiind de natură a crea un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor. Totodată, învederează şi faptul că Banca nu a făcut dovada unor servicii suplimentare care să justifice încasarea unor sume atât de mari.

Cu privire la critica mai sus amintită, instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale, în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Nu pot fi reţinute nici afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Tot din perpectiva motivului de nelegaliate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că, în cauza pendinte, au fost analizate şi interpretate în mod nelegal prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar, criticând decizia din apel şi sub aspectul legalităţii şi temeiniciei aprecierii interpretării Directivei 93/13/CE şi a Hotărârii date în Cauza C-186/16 a CJUE.

Cât priveşte hotărârea pronunţată în Cauza Andriciuc C-186/16, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi critică statuările instanţei de apel prin care aceasta a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurenţii-reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie, categorie în care sunt incluse şi creditele bancare, va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Mai mult decât atât, recurenţii-reclamanţi s-au obligat în mod expres prin art. 6.1 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103375/10.12.2007 să restituie creditul în moneda în care le-a fost acordat, respectiv în CHF.

Aşadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenţii-reclamanţi reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, aceeaşi concluzie reieşind şi din decizia atacată.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale şi soluţii jurisprudenţiale.

Directiva 93/13 stabileşte în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi că, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de C.J.U.E. în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova.

În acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc, pe care o invocă şi recurenţii-reclamanţi.

În această speţă, se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Nu în ultimul rând, într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menţionate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică şi clauzelor contractuale care redau conţinutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speţa de faţă, clauzele contractuale în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, Înalta Curte va respinge în totalitate critica subsumată acestui motiv de nelegalitate, fiind de prisos a mai analiza aspectele relative la transparenţa clauzei sau la obligaţia de informare precontractuală. Nici criticile relative la caracterul clauzei în discuţie, de clauza de indexare, nu pot fi primate întrucât, pe de o parte, sunt formulate omisso medio. Pe de altă parte, împrumutul a fost acordat în CHF, această monedă nefiind stipulată în convenţie ca mijloc de reevaluare a obligaţiei pecuniare de restituire a creditului.

Luând în analiză recursul incident formulat de recurentele-pârâte, instanţa supremă reţine că, sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a menţinut hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserate la art. 5.1 lit. b) din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103375 din 10 decembrie 2007, decizia atacată este legală.

Cu toate că, prin recursul incident, au fost formulate critici prin care autoarele recursului au învederat o încălcare şi aplicare greşită a prevederilor art. 4 alin. (2), (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa supremă constată că art. 4 alin. (2), (1) din Legea nr. 193/2000 au fost invocate în mod formal, întrucât, în realitate, prin criticile formulate, recurentele reliefează aspecte de fapt, de temeinicie şi nicidecum de nelegalitate. Cât priveşte aplicarea greşită a art. 4 alin. (6) din acelaşi act normativ, instanţa supremă reţine că, deşi acesta a fost indicat în criticile subsumate primului motiv de nelegalitate, recurentele-pârâte au făcut vorbire de acest articol în secţiunea dedicată celuilalt motiv de nelegalitate, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, aşadar, pretinsa aplicare greşită a art. 4 alin. (2) şi (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa supremă reţine că nu pot constitui critici de nelegalitate susţinerile recurentelor-pârâte referitoare la împrejurarea că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contestate, precum şi existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, generat de perceperea comisionului de acordare, întrucât, aceste critici se referă la aspecte factuale ale cauzei ce vizează temeinicia deciziei recurate.

Astfel, în considerarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate.

Cât priveşte critica referitoare la pretinse motive contradictorii ale deciziei recurate, subsumată motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se afirmă că, deşi, în cazul apelului formulat de pârâte, instanţa de apel a reţinut faptul că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu ar fi aplicabile în speţă, motivat de faptul că acestea au fost introduse prin Legea nr. 363/2007, ce a transpus dispoziţiile art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE, în analiza apelului reclamanţilor, instanţa de apel a procedat în manieră diferită, aplicând cauzele de excludere.

Instanţa supremă urmează să respingă ca nefondată această critică întrucât, cu o singură excepţie, constând în criticile formulate, în apel, de reclamanţi, ce vizau clauza 6.1 teza I din Condiţiile Speciale ale Contractului de facilitate de credit şi garanţie nr. 103375 din 10 decembrie 2007, pe care instanţa de apel le-a exclus de la analiza caracterului abuziv din perspectiva dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, pe considerentul că, reflectând o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei, atât în apelul reclamanţilor, cât şi în apelul pârâtelor, instanţa de apel a procedat atât la examinarea clauzei privind comisionul de administrare, cât şi a celei referitoare la comisionul de acordare din perspectiva caracterului abuziv.

Mai mult decât atât, în cazul reclamanţilor, instanţa a reţinut că poate face obiectul controlului caracterului abuziv şi Clauza 6.1.3 din Condiţiile Speciale ale Contractului de facilitate de credit şi garanţie nr. 103375 din 10 decembrie 2007, întrucât, respectiva clauză nu redă principiul nominalismului monetar, ci are în vedere una din modalităţile de plată a ratelor de credit, respectiv, debitarea directă a conturilor împrumutatului deschise la instituţia de credit cocontractantă.

În realitate, instanţa de apel nu a reţinut că prevederile Directivei 93/13/CEE nu sunt aplicabile clauzelor contractuale în discuţie, ci doar că prevederile art. 4 alin. (2) ale acesteia nu au fost transpuse în legislaţia naţională anterior intrării în vigoare a Legii nr. 363/2007. Altfel spus, contractul fiind încheiat anterior introducerii în dreptul national a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu este incidentă această cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv a clauzelor ce privesc obiectul principal al contractului sau raportul calitate-preţ, chiar dacă aceste clauze ar fi redactate în mod clar şi inteligibil.

Constatând, aşadar, că nu există nicio contradicţie între considerentele deciziei recurate sub aspectul reliefat de recurentele-pârâte, instanţa supremă urmează a respinge, ca nefondată, şi această critică.

Cu privire la cererea de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că, la termenul de judecată, avocatul recurentelor-pârâte a depus o factură însoţită de un extras de cont, emise pe numele recurentei C. S.A., care atestă efectuarea unor cheltuieli constând în onorariu de avocat în sumă de 3.395,71 RON.

Având în vedere că, faţă de recursul propriu, recurentele-pârâte sunt parte căzue în pretenţii, iar apărarea de care acestea au beneficiat a vizat atât formularea recursului propriu, cât şi întâmpinarea depusă la recursul recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte reţine că, din dovezile depuse la dosar, nu reiese că suma reprezentând onorariu de avocat reprezintă o cheltuială făcută în combaterea recursului reclamanţilor, motiv pentru care va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1650/2018 din 19 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cât şi recursul incident declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi D., prin mandatar C. S.A., împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1650/2018 din 19 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi D., prin mandatar C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1650/2018 din 19 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iulie 2020.