Railway company liable for derailment damages after appeal upheld; insurer awarded RON 451,698.28 plus interest.

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 februarie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A., obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 451.698,28 RON cu titlul de despăgubiri, cu acordarea dobânzii legale aferente acestei sume, calculată conform O.G. nr. 13/2011, de la data introducerii acţiunii până la data plăţii integrale a debitului, precum şi plata cheltuielilor de judecată efectuate.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, referitoare la subrogaţia legală a asiguratorului, în limita indemnizaţiei plătite, precum şi pe art. 998-999 şi 1000 alin. (1) C. civ. (1864).

Prin sentinţa civilă nr. 1812 din 11 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate prin întâmpinare de către pârâtă. Totodată, instanţa a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată şi cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate şi a admis cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în valoare de 1500 RON, reprezentând contravaloare onorariu expert suportat de aceasta, obligând-o pe reclamantă la plata acestei sume către pârâtă.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A.

Prin încheierea din 12 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, punând în discuţie cererea de majorare a onorariului de expert, a stabilit, în condiţiile art. 23 din O.U.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză, onorariul definitiv al expertului la valoarea de 8000 RON. Având în vedere că suma de 2000 de RON a fost achitată de către reclamantă, instanţa a stabilit că diferenţa de 6000 RON să fie achitată în cuantum egal, de câte 3000 RON în sarcina fiecăreia dintre părţi. Totodată, a dispus amânarea cauzei şi a acordat termen la 18 septembrie 2018, dată la care instanţa a amânat pronunţarea, iniţial, pentru 2 octombrie 2018, iar, ulterior, pentru 9 octombrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1904/A din 9 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1812 din 11 mai 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 451.698,28 RON şi dobânda legală începând cu data 20.02.2015 şi până la plata integrală a debitului. Totodată, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimata să plătească apelantei suma de 17.683 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel.

La 14 decembrie 2018, pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. a declarat recurs împotriva încheierii din 12 iunie 2018 şi a deciziei civile nr. 1904/A din 9 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi, în principal, casarea încheierii şi deciziei atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare pentru efectuarea unei contraexpertize de specialitate, având în vedere că, în cauza dedusă judecăţii, au fost efectuate două rapoarte de expertiză total contradictorii. În subsidiar, a solicitat modificarea în tot a încheierii şi deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă şi menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de tribunal, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu în toate fazele procesuale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 299, art. 302 coroborat cu art. 304 alin. (1) pct. 7, 8, 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Referitor la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. de la 1865, recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată este nelegală pentru lipsa motivării, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) lit. b), art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ. de la 1865 şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta consideră că omisiunea instanţei de a analiza argumentele indicate prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, precum şi prin obiecţiunile formulate la răspunsul expertului reprezintă o vătămare adusă dreptului la un proces echitabil şi dreptului său la apărare. Mai mult, în cadrul analizei sale, instanţa de apel s-a limitat de cele mai multe ori la validarea/preluarea concluziilor unui raport întocmit cu colaborarea ambilor experţi care sunt salariaţi ai Autorităţii Feroviare Române, care, prin organismul specializat - Organismul de Investigare Feroviar Român - a investigat accidentul feroviar ce face obiectul prezentului dosar, fără a realiza o veritabilă analiză a motivelor de nelegalitate şi de netemeinicie ale concluziilor expres argumentate de către CFR S.A. atât prin obiecţiunile formulate, cât şi prin concluziile scrise şi completarea la concluziile scrise.

Astfel, arată că, din considerentele deciziei recurate, nu rezultă clar şi concis motivele pentru care instanţa a dat relevanţă concluziilor expertizei efectuate în faza procesuală a apelului în detrimentul argumentelor celei întocmite de către expertul desemnat de prima instanţă.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată este, pe de o parte, rezultatul unei necercetări a susţinerilor părţilor şi a înscrisurilor existente la dosarul cauzei, care a avut drept consecinţă o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865), iar, pe de altă parte, rezultatul unei interpretări şi aplicări eronate a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865).

În ceea ce priveşte expertiza efectuată în faza apelului, învederează instanţei de recurs faptul că a formulat obiecţiuni atât la raportul de expertiză, cât şi la răspunsul la obiecţiunile tehnice. Cu toate acestea, solicită anularea raportului de expertiză omologat de instanţă, întrucât, în opinia sa, expertiza efectuată nu răspunde scopului pentru care a fost încuviinţată, conţine date eronate, nu răspunde în mod argumentat obiectivelor încuviinţate de către instanţă.

În continuarea motivării, recurenta prezintă critici cu privire la concluziile reţinute de expertul desemnat să efectueze expertiza în faza procesuală a apelului, învederând instanţei de recurs că, deşi a semnalat prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză faptul că sunt folosite în mod injust fotografii ce nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii, ele fiind prezentate cu titlu de exemplu de către experţii din faza apelului, fotografii de la alte accidente, din analiza deciziei civile recurate, rezultă că instanţa de apel se rezumă la aceste fotografii care nu au legătură cu evenimentul feroviar ce face obiectul litigiului dedus judecăţii.

Totodată, afirmă că expertiza tehnică care a stat la baza admiterii apelului de către Curtea de Apel Bucureşti a conţinut multe inadvertenţe şi supoziţii, ceea ce dă o notă de părtinire în favoarea apelantei S.C. A. S.A., motiv pentru care solicită anularea Raportului de expertiză.

Pentru toate aceste argumente, solicită instanţei de recurs anularea încheierii din 12 iunie 2018 şi refacerea întregului raport de expertiză contabilă, de către un expert independent în specialitatea căi ferate.

În altă ordine de idei, recurenta apreciază că decizia civilă recurată este nelegală şi din perspectiva faptului că a fost dată cu încălcarea art. 1000 alin. (1), art. 1082 şi art. 1083 C. civ. 1864, art. 58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, art. 86 şi 87 din Instrucţia nr. 351/1988, privind întreţinerea Tehnică şi Repararea Instalaţiilor de Semnalizare, Centralizare şi Bloc, art. 23 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară si extrajudiciară, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, autoarea prezentului demers judiciar arată că, pe lângă caracteristicile arătate macazului nr. 3 şi care au fost reluate de către expertul desemnat din raportul comisiei Organismului de Investigare Feroviar Român, comisia de cercetare a evenimentului şi expertul desemnat susţin că, la acest schimbător de cale, trebuia să se utilizeze şi schimbătorul de macaz cu cleme dublu(Fd), alcătuit din fixător de vârf (Fv) şi unul de milioc(Fm), afirmaţie prin care se ignoră şi se încalcă reglementările art. 86 din Instrucţia nr. 351/1988 privind întreţinerea Tehnică şi Repararea Instalaţiilor de Semnalizare, Centralizare şi Bloc.

Totodată, recurenta susţine că, din considerentele deciziei recurate nu rezultă că au fost analizate condiţiile răspunderii pentru fapta lucrului, având în vedere că, pentru existenţa şi angajarea răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (1) C. civ. de la 1864 trebuie să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii, două generale, respectiv prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu şi una specială, care constă în faptul că lucrul care a cauzat prejudiciul este necesar să se afle în paza juridică a unei persoane. Or, aşa cum a stabilit prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 1812/11.05.2017, între macazul aflat în infrastructura feroviară, aflat în paza juridică a pârâtei şi producerea evenimentului nu a fost constatată existenţa unei legături de cauzalitate, dimpotrivă, cauza generatoare a accidentului identificată de expert a fost lipsa de întreţinere a vagoanelor aparţinând proprietarului.

Se mai arată că decizia civilă recurată este nelegală şi datorită faptului că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale. Consideră că nu este îndeplinită prima condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv, reclamanta nu a făcut dovada faptei ilicite a societăţii pârâte, nu a probat existenţa cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În altă ordine de idei, recurenta afirmă că, în mod greşit, instanţa de apel a înlăturat susţinerile sale cu privire la puterea de lucru judecat a soluţiei date prin Rezoluţia de clasare a cauzei din 22.01.2013 în dosarul penal nr. x/2011 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Chişineu Criş, întrucât, în dosarul penal, au fost efectuate cercetări, au fost analizate probe care au condus la concluzia existenţei cazului fortuit.

Recurenta mai susţine şi faptul că decizia civilă recurată a fost dată cu încălcarea art. 1082 C. civ. de la 1864, aplicabil la data producerii evenimentului feroviar, având în vedere că paguba a fost cauzată de un caz fortuit şi nu prin culpa pârâtei C.F.R., cum greşit a reţinut instanţa de apel. Mai mult, făcând trimitere la cele susţinute prin apărările formulate atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel, recurenta arată că, prin contractul de acces pe infrastructură, C.N.C.F. "CFR" S.A., în calitate de administrator al infrastructurii publice, nu şi-a asumat obligaţia de dezdăunare într-o atare situaţie.

De asemenea, consideră că decizia civilă recurată a fost dată şi cu încălcarea art. 1083 C. civ. de la 1864, conform căruia "Nu poate fi loc la daune-interese când, din o forţă majoră sau din un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit".

Totodată, recurenta susţine că decizia civilă recurată a fost dată cu încălcarea art. 58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, potrivit căruia, asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei în anumite cazuri expres prevăzute, or, potrivit Ordonanţei Parchetului, în cauză, a fost constatată incidenţa cazului fortuit, caz ce înlătură dreptul asigurătorului de a se subroga în dreptul asiguratului chiar şi în ipoteza în care nu a existat o hotărâre penală prin care să se fi dispus asupra elementelor menţionate de art. 22 C. pen.

Recurenta critică decizia recurată şi în ceea ce priveşte soluţia de obligare a sa la plata a 3.000 RON onorariu suplimentar pentru expertul B., ca urmare a admiterii obiecţiunilor formulate.

Totodată, apreciază ca excesiv onorariul de 8000 RON acordat de către instanţă expertului în raport de munca depusă, motiv pentru care consideră că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 23 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, potrivit căruia, onorariul final al expertului se stabileşte "în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului".

În aceeaşi ordine de idei, consideră că, prin formularea răspunsului la obiecţiuni, expertul nu a depus un efort suplimentar care să justifice majorarea onorariului cu suma de 6000 RON, întrucât, reiterarea unor concluzii şi indicarea punctuală a acestora nu constituie o muncă suplimentară ce ar necesita acordarea unei diferenţe de onorariu.

La 1 martie 2019, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, neexistând motive de nelegalitate a deciziei recurate, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Totodată, intimata-reclamantă susţine că, în mod greşit, recurenta s-a raportat la C. proc. civ. de la 1865, în condiţiile în care acţiunea a fost promovată după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., care se aplică în procesele şi executările silite începute după intrarea acestuia în vigoare, conform prevederilor art. 24 C. proc. civ.

La 22 martie 2019, recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pe fondul cauzei, ca neîntemeiate, reluând, totodată, susţinerile din cererea de recurs.

Totodată, pentru situaţia în care instanţa de recurs consideră că prezentul demers judiciar a fost raportat în mod greşit la C. proc. civ. de la 1865, recurenta reîncadrează motivele de recurs în dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Niciuna din părţi nu şi-a exprimat poziţia procesuală faţă de raportul astfel comunicat.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă, prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Totodată, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluţia din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părţile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020, dată la care instanţa a rămas în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, faţă de data introducerii acţiunii (20 februarie 2015) şi în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora:

"dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare", se constată că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, care a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, motiv pentru care, instanţa supremă se va raporta la dispoziţiile C. proc. civ. în vigoare la data introducerii acţiunii.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., căruia îi corespunde textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a solicitat instanţei de recurs să constate lipsa unei reale motivări a deciziei recurate, prin omisiunea instanţei de a analiza argumentele indicate de autoarea recursului, în apel, prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, precum şi prin obiecţiunile formulate la răspunsul expertului.

În esenţă, autoarea recursului susţine că, în cadrul analizei sale, instanţa de apel s-a limitat la validarea/preluarea concluziilor unui raport de expertiză, fără a realiza o veritabilă analiză a motivelor de nelegalitate şi de netemeinice ale concluziilor raportului întocmit, argumentate de recurentă, în apel, atât prin obiecţiunile formulate, cât şi prin concluziile scrise şi completarea la concluziile scrise.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că autoarea recursului se află în eroare susţinând faptul că, din perspectiva art. 304 pct. 7 şi art. 261 C. proc. civ. de la 1865, transpuse în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. (2010) decizia din apel este viciată prin aceea că instanţa nu a motivat respingerea obiecţiunilor încuviinţate.

În primul rând, în speţa de faţă, cererea asupra căreia instanţa se putea pronunţa, eventual, în sensul respingerii acesteia, era cererea prin care recurenta a solicitat, în apel, încuviinţarea obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză, or, aşa cum reiese din dosarul cauzei, instanţa de apel a încuviinţat cererea de obiecţiuni pe care, ulterior, expertul le-a şi analizat.

Totodată, astfel cum rezultă din considerentele încheierii şi deciziei atacate, instanţa a reţinut că, în faţa instanţei de apel, a fost administrată proba cu expertiza în specialitatea exploatare căi ferate, locaţii şi material rulant care a avut ca obiectiv să stabilească cauzele şi modul de producere a accidentului feroviar din data de 01.04.2011 pe raza de activitate a Sucursalei Regionale CFR Timişoara, în staţia Chişineu Criş, fiind depus la dosarul cauzei raportul de expertiză întocmit de expertul B. şi răspunsul la obiecţiunile încuviinţate de instanţă.

Totodată, Înalta Curte constată că, în cuprinsul încheierii recurate, aferente şedinţei din 12 iunie 2018, instanţa de apel şi-a motivat respingerea obiecţiunilor formulate de intimata-pârâtă la răspunsul la obiecţiuni al expertului, reţinând că o parte din acestea nici măcar nu sunt obiecţiuni, ci aprecieri pe care intimata-pârâtă le-a făcut cu privire la opinia exprimată de expert în cuprinsul raportului de expertiză.

Având în vedere că instanţa nici măcar nu a reţinut în totalitate obiecţiunile intimatei ca fiind veritabile obiecţiuni, ci le-a calificat drept aprecieri pe care intimata-pârâtă le-a făcut cu privire la opinia exprimată de expert în cuprinsul raportului de expertiză, nici nu avea cum să argumenteze respingerea a ceva ce nici nu a putut califica drept obiecţiune. De altfel, respingerea unor obiecţiuni nici nu ar presupune faptul că instanţa ar avea obligaţia să le analizeze în mod exhaustiv.

Aşadar, faptul că instanţa nu a motivat, conform aşteptărilor recurentei, respingerea obiecţiunilor formulate atât la raportul de expertiză, cât şi la răspunsul expertului la obiecţiuni, alegând să nu îşi formeze convingerea achiesând la obiecţiunile formulate de recurentă, în apel, nu constituie o critică de nelegalitate în sensul avut în vedere de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ce are corespondent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (2010), întrucât acest articol vizează lipsa desăvârşită a motivării sau insuficienta motivare faţă de unele capete de cerere sau cereri adiţionale ori incidentale care îşi găsesc soluţia în dispozitiv, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, critica urmează a fi înlăturată.

Cu referire la următoarele critici, prin care recurenta afirmă că decizia recurată este, pe de o parte, rezultatul unei necercetări a susţinerilor părţilor şi a înscrisurilor existente la dosarul cauzei care a avut drept consecinţă o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii, iar, pe de altă parte, este rezultatul unei interpretări şi aplicări eronate a legii, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt veritabile critici de nelegalitate, întrucât, prin modul în care recurenta a ales să îşi argumenteze criticile, făcând o analiză detaliată a expertizei efectuate în apel şi reluând propriile interpretări transpuse în obiecţiunile formulate în acea etapă procesuală, aceasta tinde, în realitate, la o operaţiune de apreciere a probelor, demers inadmisibil şi, totodată, incompatibil cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

Mai mult decât atât, se remarcă faptul că, în cadrul aceleiaşi critici, recurenta face aprecieri inclusiv asupra obiectivităţii expertizelor tehnice, învederând instanţei de recurs faptul că experţii tehnici, atât cel judiciar, cât şi cel al părţii (reclamantei) sunt foşti sau actuali angajaţi ai Autorităţii Feroviare Române, care, la acea dată, erau tot salariaţi ai acestei instituţii ce avea în structură şi Organismul de Investigare Feroviar Român, cel care a asigurat investigarea accidentului produs, conform H.G. nr. 117/2010, aspect care, în opinia recurentei, este de natură a afecta obiectivitatea experţilor.

Considerând, aşadar, că faţă de cele prezentate, expertiza tehnică care a stat la baza admiterii apelului a conţinut multe inadvertenţe şi supoziţii, recurenta solicită anularea încheierii din 12 iunie 2018 şi refacerea întregului raport de expertiză de către un expert independent în specialitatea căi ferate.

Dincolo de faptul că punerea în discuţie, în acest moment procesual, a lipsei de obiectivitate a experţilor este un demers ce nu îşi poate găsi rezolvare în condiţiie în care recurenta nu a uzat, în apel, de instituţia recuzării expertului, conform art. 332 C. proc. civ., fiind, astfel, decăzută din acest drept, recurenta tinde, în realitate, la admiterea obiecţiunilor formulate în apel şi, pe cale de consecinţă, la anularea expertizei efectuate în acea etapă procesuală.

Însă, faţă de conţinutul art. 494 C. proc. civ. (2010) care stabileşte regulile privind judecata în recurs, dispoziţiile art. 264 din acelaşi cod, care reglementează aprecierea probelor, sunt potrivnice celor cuprinse în Secţiunea 1 din Capitolul III al Codului de procedură, dedicată căii extraordinare de atac a recursului, fiind, astfel, inaplicabile în această etapă procesuală.

Aşa fiind, Înalta Curte va înlătura, pe cale de consecinţă, şi aceste critici.

Nu în ultimul rând, recurenta a criticat decizia instanţei de apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 1000 alin. (1), art. 1082 şi art. 1083 C. civ. de la 1864, art. 58 din Legea nr. 136/1995, art. 86-87 din Instrucţia nr. 351/1998 privind Întreţinerea Tehnică şi Repararea Instalaţiilor de Semnalizare, Centralizare şi Bloc, precum şi a art. 23 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară.

Cu referire la aplicarea greşită a art. 1000 alin. (1) C. civ. (1864), recurenta susţine că, din considerentele deciziei recurate, nu rezultă că au fost analizate condiţiile răspunderii pentru fapta lucrului, având în vedere că, pentru o astfel de răspundere, recurenta arată că trebuie să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii, două generale, prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu şi una specială care constă în faptul că lucrul care a cauzat prejudiciul să se afle în paza juridică a unei persoane.

În susţinerea criticii astfel formulate, recurenta arată că, aşa cum a stabilit prima instanţă, între macazul aflat în infrastructura feroviară, aflat în paza juridică a pârâtei şi producerea evenimentului nu a fost constatată existenţa unei legături de cauzalitate, dimpotrivă, cauza identificată de expert ca fiind generatoare a accidentului fiind lipsa de întreţinere a vagoanelor aparţinând proprietarului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, pentru a supune atenţiei instanţei de control judiciar un astfel de motiv de nelegalitate, nu este suficient ca partea care îl invocă să facă trimitere, în mod formal, la o normă de drept material pretins a fi fost încălcată sau aplicată greşit, ci, este necesar ca, în susţinerea unui astfel de motiv, să fie aduse critici de nelegalitate, şi nu critici care să vizeze netemeinicia deciziei recurate, având ca unic argument aspecte factuale extrase din raportul de expertiză de la prima instanţă, asupra cărora un expert şi-a exprimat o părere care, la acea vreme, era întrutotul favorabilă pârâtei, actualmente recurentă.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C. civ. (1864), instanţa de apel a arătat că, prin sentinţa primei instanţe, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, iar aceasta din urmă nu a criticat această soluţie prin intermediul unei căi de atac, astfel încât, Curtea a reţinut considerentele primei instanţe în sensul că reclamanta a dovedit conceptul de "pază juridică" a infrastructurii, aceasta fiind suficientă pentru cercetarea condiţiilor răspunderii pentru fapta lucrului; că însăşi pârâta a anexat, la dosar, contractul de concesiune a infrastructurii de transport feroviar (în care figurează în calitate de concesionar), contract din care rezultă concesionarea bunurilor proprietate publică a statului, în scopul exploatării în mod direct şi pe răspundere sa, de către concesionar. De asemenea, necontestată în cauză (astfel că va fi reţinută ca atare) este şi împrejurarea reţinută de prima instanţă în sensul că asiguratul pârâtei era proprietarul bunurilor avariate (cele patru vagoane).

Faţă de cele arătate, Curtea a constatat că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind astfel îndeplinită condiţia potrivit căreia lucrul care a cauzat prejudiciul trebuie să se afle în paza juridică a acesteia.

Prin urmare, având în vedere că instanţa de apel a motivat în această manieră reţinerea răspunderii pentru fapta lucrului în sarcina pârâtei, recurenta-pârâtă ar fi trebuit să combată o astfel de motivare cu argumente de drept şi nu aşa cum a fost arătat mai sus, redând aprecierile unui expert.

Pentru identitate de raţiune, aceleaşi argumente sunt pe deplin valabile şi în ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, reţinută, în opinia recurentei, în mod greşit, de instanţa de apel şi în sprijinul căreia autoarea prezentului demers judiciar aduce tot argumente de netemeinicie, ce ţin de materialul probator administrat în cauză de prima instanţă, în baza căruia tribunalul şi-a întemeiat soluţia.

În plus, în încercarea de a invoca drept cauză exoneratoare de răspundere, cazul fortuit, recurenta susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a înlăturat susţinerile CFR cu privire la puterea de lucru judecat a soluţiei date în dosarul penal nr. x/2011 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Chişineu Criş, soluţionat prin Rezoluţia de clasare a cauzei din 22.01.2013, pe motiv că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv, cazul fortuit.

În acest sens, recurenta afirmă că, şi în această ipoteză, în care instanţa de apel nu a reţinut puterea de lucru judecat a Rezoluţiei de clasare, Curtea trebuia să reţină existenţa cazului fortuit, având în vedere faptul că, în dosarul penal, au fost efectuate cercetări, au fost analizate probe care au condus la concluzia existenţei cazului fortuit.

Fără a relua argumentele aduse de instanţa de apel care sunt întrutotul corecte, faţă de susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină existenţa cazului fortuit, chiar dacă nu a recunoscut puterea de lucru judecat a rezoluţiei de clasare, Înalta Curte învederează că, deşi, sub aspectul răspunderii penale, a fost reţinută prezenţa cazului fortuit ca şi cauză care înlătură caracterul penal al faptei, în plan civil, autorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri.

Prin urmare, având în vedere că macazul defect şi neîntreţinut făcea parte din infrastructura feroviară aflată în paza juridică a recurentei-pârâte, care trebuia să se îngrijească de buna funcţionare a acestuia, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu se poate pune problema unei cauze de nerăspundere a pârâtei în condiţiile în care, în materia răspunderii pentru "fapta lucrului", numai forţa majoră are efecte exoneratoare de răspundere, nu şi cazul fortuit.

Faţă de cele mai sus arătate, vor fi respinse criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1082-1083 C. civ., art. 58 din Legea nr. 136/1995.

Cât priveşte pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 86-87 din Instrucţia nr. 351/1998, instanţa supremă constată că recurenta indică încălcarea respectivelor norme făcând trimitere la o afirmaţie pe care ea însăşi o atribuie comisiei de cercetare a evenimentului şi expertului desemnat, şi nicidecum instanţei de apel care a pronunţat decizia recurată. Cu toate că afirmaţia inserată în raportul OIFER a fost reţinută de instanţă, autoarea recursului se rezumă la a reda conţinutul textelor legale pretins a fi fost încălcate de către instanţa de apel, fără a indica în ce a constat în mod concret încălcarea respectivelor articole din actul intitulat Instrucţia 351/1988.

Având în vedere că, în lipsa unor critici concrete, instanţa de recurs nu se poate substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va înlătura criticile ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 86-87 din Instrucţia nr. 351/1998.

O ultimă critică vizează soluţia de obligare a CFR S.A. la plata a 3000 de RON reprezentând onorariu suplimentar expert, dispusă de instanţa de apel, în accepţiunea recurentei, cu încălcarea art. 23 din O.G. nr. 2/2000.

Recurenta susţine că formularea răspunsului la obiecţiuni nu a necesitat un efort suplimentar din partea expertului care să justifice majorarea onorariului cu suma de 6000 de RON, motiv pentru care apreciază onorariul majorat ca fiind excesiv de mare în raport de munca efectiv prestată, decizia recurată fiind, astfel, nelegală.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din 12 iunie 2018, majorarea onorariului de expert a fost dispusă după ce instanţa a pus, în prealabil, în discuţia părţilor, cererea de majorare a onorariului de expert, ocazie cu care reprezentantul intimatei-pârâte a opinat în sensul că, faţă de orele alocate conform devizului de lucrări, onorariul trebuie puţin cenzurat, însă lasă la aprecierea instanţei soluţionarea cererii de majorare a onorariului de expert.

Conform aceleiaşi încheieri de şedinţă, instanţa a deliberat asupra cererii de stabilire a onorariului definitiv, în condiţiile art. 23 din O.G. nr. 2/2000, stabilindu-l la valoarea de 8000 de RON, reţinând, totodată, şi faptul că, în cauză, trenurile nemaiaflându-se în poziţia în care au deraiat, nu a fost necesară o deplasare la faţa locului. S-a mai reţinut că au fost achitaţi 2000 de RON de către reclamantă, urmând ca diferenţa de 6000 de RON să fie achitată în cuantum egal, de câte 3000 de RON, de către fiecare dintre părţi, având în vedere că au fost încuviinţate obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de către pârâtă.

Având în vedere că instanţa a motivat soluţia adoptată în privinţa cererii de majorare a onorariului de expert, reţinând inclusiv starea de fapt de la acel moment care nu a mai necesitat o deplasare la faţa locului, precum şi faptul că au fost încuviinţate obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de către pârâtă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a examinat cererea prin prisma dispoziţiilor art. 23 din O.G. nr. 2/2000, dând eficienţă dispoziţiilor legale mai înainte arătate. Aşa fiind, Înalta Curte urmează a înlătura criticile recurentei ce vizează majorarea onorariului de expert dispusă prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2018.

Constatând, aşadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva încheierii din 12 iunie 2018 şi deciziei civile nr. 1904/A din 9 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva încheierii din 12 iunie 2018 şi deciziei civile nr. 1904/A din 9 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iulie 2020.