Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1339/2020 AI generated

Bank credit conditions for benefit of lender preclude contractual liability for waived verification requirements

Case Number Decizia nr. 1339/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice annulled the appeal declared by one plaintiff for non-payment of judicial fees and dismissed the appeal declared by the second plaintiff as unfounded, thereby upholding the appellate court's decision that dismissed the original claim. The dispute involved a contractual liability action for damages, where two plaintiffs argued that a bank breached its obligations under a credit agreement by releasing loan tranches without verifying mandatory original justificatory documents, resulting in significant financial loss due to the bank's failure to monitor fund usage. The decisive legal basis relied on the interpretation of the credit contract, establishing that the clauses requiring document submission were stipulated exclusively in the interest of the bank to assess creditworthiness and enforce repayment, rather than constituting obligations of the bank. Consequently, under civil code provisions regarding conditions stipulated in favor of one party, the bank was entitled to unilaterally waive these conditions without incurring contractual liability for the resulting damages, as the bank had performed its primary obligation of transferring the credit funds.

Legislator headnote

AI generated

art. 1350 C. civ, art. 1406 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1267 C. civ, art. 1171 C. civ, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ; Bank credit conditions for benefit of lender preclude contractual liability for waived verification requirements: The dispute involved a contractual liability action for damages, where two plaintiffs argued that a bank breached its obligations under a credit agreement by releasing loan tranches without verifying mandatory original justificatory documents, resulting in significant financial loss due to the bank's failure to monitor fund usage. The decisive legal basis relied on the interpretation of the credit contract, establishing that the clauses requiring document submission were stipulated exclusively in the interest of the bank to assess creditworthiness and enforce repayment, rather than constituting obligations of the bank. Consequently, under civil code provisions regarding conditions stipulated in favor of one party, the bank was entitled to unilaterally waive these conditions without incurring contractual liability for the resulting damages, as the bank had performed its primary obligation of transferring the credit funds.

Keywords

AI generated
loan agreement creditworthiness banking documents breach of contractual obligation basis of liability action for payment

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Basis for annulling the first plaintiff's appeal as un-stamped due to non-payment of the judicial fee.

art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Basis for dismissing the second plaintiff's appeal as unfounded because the conditions stipulated in the credit contract were for the exclusive benefit of the bank, not a contractual obligation whose breach caused liability.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 3 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. S.R.L., prin administrator C. au solicitat obligarea pârâtei D. S.A., prin Sucursala Buzău, la plata sumei de 2.221.857 RON, reprezentând prejudiciul cauzat de pârâtă ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Pentru termenul din 13 septembrie 2017, reclamanţii şi-au majorat pretenţiile la suma de 2.984.947 RON, în raport de concluziile expertizelor contabilă şi energetică efectuate în cauză.

Pârâta D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale active de folosinţă atât a reclamantei societatea B. S.R.L., cât şi a reclamanţilor C. şi A., excepţie ce a fost soluţionată prin încheierea din 16 martie 2016, în sensul respingerii acesteia, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.

Prin sentinţa nr. 1407 din 22 noiembrie 2017, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea, astfel cum a fost completată.

Împotriva încheierii de dezbateri din 8 noiembrie 2017 şi a sentinţei primei instanţe, au declarat apel atât A., cât şi B. S.R.L., prin care au formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 569 din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanta-reclamantă B. S.R.L., prin administrator special E. şi administrator judiciar C.I.I. F. şi de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii de dezbateri din 8 noiembrie 2017 şi a sentinţei primei instanţe. Totodată, a respins cererea formulată de intimata-pârâtă D. S.A., prin Sucursala Buzău privind obligarea apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

La 8 februarie 2019, reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a sentinţei nr. 1407 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, solicitând casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Buzău.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârile recurate au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiile art. 1350 C. civ.

În concret, autorul recursului a arătat, în esenţă, că, din probele administrate, rezultă că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în cuprinsul clauzelor stipulate la art. 2.1 şi art. 3.3.4 din contractul de credit, pe care le-a evocat în detaliu.

În acest sens, aceeaşi parte a susţinut că eliberarea primelor tranşe de credit era condiţionată de depunerea unor documente în original, care să ateste utilizarea sumelor de bani împrumutate cu respectarea destinaţiei creditului.

De asemenea, recurentul-reclamant a susţinut că o altă condiţie pentru eliberarea tranşelor de credit consta în neintervenirea unui "eveniment de neexecutare". Or, intimatei-pârâte i-a fost irelevantă survenirea acestui tip de eveniment reprezentat de neachiziţionarea panourilor solare de către societatea împrumutată.

Autorul recursului a susţinut că instanţa de apel a ierarhizat obligaţiile Băncii în principale şi secundare, fără, însă, a le individualiza pe acestea din urmă.

Aceeaşi parte a mai arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1350 alin. (2)-(3) C. civ., întrucât a apreciat că toate clauzele contractuale referitoare la obligaţiile Băncii au fost stipulate în favoarea acesteia din urmă.

Recurentul-reclamant a subliniat că aceeaşi instanţă, prin modul în care a interpretat şi a valorificat rapoartele de vizită la teren ale expertului G., precum şi rapoartele judiciare de expertiză tehnico-ştiinţifică şi contabilă, a aplicat greşit reglementarea răspunderii civile contractuale care a dus la exonerarea de răspundere a Băncii.

Aceeaşi parte a criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta, cât timp condiţia nu s-a îndeplinit. Or, condiţiile contractuale nu au fost stipulate în interesul exclusiv al Băncii.

Aşadar, recurentul-reclamant a conchis că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1405 alin. (1) şi art. 1406 C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 14 martie 2019, recurenta-reclamantă B. S.R.L. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de A..

La 2 aprilie 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinările au fost comunicate recurentului-reclamant A. la 15 aprilie 2019 .

La 24 aprilie 2019, recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A.

La 6 februarie 2019, reclamanta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266 alin. (1) şi art. 1267 C. civ.

În concret, aceeaşi parte a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauzele contractului de credit, în condiţiile în care acestea erau clare şi neechivoce.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că acordul părţilor privind documentele necesare pentru tragerea ratelor de credit a fost complinit de instanţele de judecată în urma interpretării acestui contract, deşi această operaţiune nu era necesară.

Aceeaşi parte a subliniat că principalele obligaţii ale părţilor sunt menţionate în cuprinsul clauzelor de la capitolele 3 şi 9 din contractul de credit, pe care le-a evocat în detaliu.

Din cuprinsul acestor clauze rezultă că tragerile din credit nu se puteau efectua fără existenţa unor documente originale, care să justifice plăţile.

În cazul construcţiilor, plata unei tranşe din credit nu se putea face decât după o verificare pe teren de către reprezentantul Băncii, însoţit de dirigintele de şantier.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în adresa emisă de Bancă, anexată şi neanalizată de instanţa de control judiciar, sunt menţionate documentele care au stat la baza tragerilor din credit.

În aceste condiţii, aceeaşi parte a subliniat că tragerile din credit au fost aprobate fără a fi respectate clauzele contractuale.

Recurenta-reclamantă a susţinut că interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor contractuale referitoare la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru aprobarea tragerilor din credit încalcă voinţa părţilor şi contravine dispoziţiilor art. 1171 C. civ.

În acest sens, a arătat că obligaţia de a prezenta şi, respectiv, de a solicita documentele justificative, prevăzute în art. 3.3.4 din contractul de credit şi art. 2.1 lit. A) şi B) din anexa la contract, reprezentau obligaţii reciproce şi interdependente, care, împreună, condiţionau fiecare tragere din credit.

Nerespectarea voinţei părţilor de aprobare a creditului pe baza unor documente originale a condus la prejudicierea împrumutatului cu suma de 2.984.947 RON.

Aceeaşi parte a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1406 C. civ. când a reţinut că Banca era liberă să renunţe unilateral la acordarea tragerilor din credit, fără îndeplinirea condiţiilor convenite de părţi.

În combaterea acestui considerent, aceeaşi parte a precizat că nicio clauză din contract nu permitea ca una dintre părţi să renunţe unilateral la îndeplinirea condiţiilor convenite pentru aprobarea tragerilor din credit.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a exonerat de răspundere contractuală Banca cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 C. civ.. În acest sens, a conchis că îndeplinirea condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile contractuale rezultă din rapoartele de expertiză aflate la dosarul cauzei.

La 15 martie 2019, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L.

La 2 aprilie 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

La 23 aprilie 2019, recurenta-reclamantă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A., reiterând solicitarea de admitere a recursului, cu consecinţa desfiinţării deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 10 decembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin raport reţinându-se că recurentul-reclamant A. nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor la 30 decembrie 2019, respectiv, la 8 ianuarie 2020.

Părţile nu au depus punct de vedere la raportul comunicat.

Anterior comunicării raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, respectiv, la 20 decembrie 2019, recurenţii-reclamanţi B. S.R.L. şi A. au transmis la dosar o corespondenţă la care au ataşat, ca şi probe noi, un set de înscrisuri în posesia cărora susţin că au intrat în data de 26 noiembrie 2019.

Prin încheierea completului de filtru din 7 aprilie 2020, a fost admisă excepţia netimbrării recursului formulat de recurentul-reclamant A. şi a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., prin administrator special E. şi administrator judiciar C.I.I. F., invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, fiind admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., prin administrator special E. şi administrator judiciar C.I.I. F..

Totodată, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

În motivarea soluţiei referitoare la recursul declarat de către reclamantul A., s-a reţinut că prevederile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 nu sunt aplicabile, întrucât recursul declarat de recurentul-reclamant A. nu este o cale de atac formulată în comun de către reclamanţi, astfel încât, nefiind îndeplinită obligaţia de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 16.727 RON, în baza art. 486 alin. (2) teza I C. proc. civ., raportat la art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte a făcut aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, a admis excepţia netimbrării recursului formulat de recurentul-reclamant A..

Prin rezoluţia din 18 mai 2020, cauza a fost pusă pe rol, părţile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020.

Prin urmare, la termenul de astăzi, 14 iulie 2020, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul-reclamant A., reţinând următoarele considerente:

Potrivit art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, " În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON", iar conform art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege".

De asemenea, art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, la cererea de recurs, se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) teza I al aceluiaşi articol stabileşte că această cerinţă este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

În aplicarea acestor texte de lege, instanţa supremă constată că, prin adresa emisă la 28 februarie 2019, comunicată la 4 martie 2019, recurentului i s-a pus în vedere, în procedura de filtrare a recursului, să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 16.727 RON, sub sancţiunea anulării recursului .

Având în vedere că recurentul A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, datorată conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.

Analizând recursul formulat de reclamanta B. S.R.L., prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ. pe care recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că, prin decizia recurată, au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1266 alin. (1) şi art. 1267 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 1406 şi art. 1350 C. civ.

Cu referire la dispoziţiile art. 1266-1267 C. civ., autoarea recursului arată, în esenţă, că instanţa de apel a procedat la o interpretare excesivă a contractului de credit nr. x/2012, în condiţiile în care acesta are clauze clare, explicite şi neechivoce.

În speţă, recurenta susţine că acordul părţilor privind documentele necesare pentru a putea trage din credit a fost complinit de instanţele de judecată prin interpretare, cu toate că o astfel de operaţiune nu era necesară, existând clauze clare în acest sens.

În concret, nemulţumirea recurentei-reclamante rezidă în faptul că instanţa de apel a interpretat clauza contractuală care prevedea modalitatea în care se eliberează tranşele de credit şi care condiţiona punerea la dispoziţie a creditului, pentru fiecare tragere, de anumite documente menţionate în contract, ca fiind o clauză ce conţinea o serie condiţii stipulate în favoarea Băncii.

Analizând art. 3.3.4 din Capitolul 3 al contractului de credit nr. x/2012, coroborat cu art. 2.1 din Capitolul 9 al aceluiaşi contract, instanţa supremă reţine că, prin aceste clauze, Banca a condiţionat tragerea creditului de îndeplinirea anumitor cerinţe.

Având în vedere că, prin încheierea respectivului contract de credit, se asigura finanţarea activităţii comerciale a recurentei-reclamante, este cât se poate de firesc ca un împrumutător să impună anumite cerinţe pentru a se asigura atât de capacitatea împrumutatului de a restitui creditul acordat, cât şi de folosirea creditului în scopul pentru care a fost solicitat.

Prin urmare, aşa cum în mod corect au statuat instanţele devolutive, aceste clauze contractuale au fost stipulate în interesul Băncii, în vederea recuperării ulterioare a creditului acordat.

Ceea ce nu s-a înţeles de către recurenta-reclamantă este că documentele ce urmau a fi prezentate aveau un rol justificativ, scopul fiind acela de a furniza un minim de dovezi în interesul propriu al Băncii.

Cu toate acestea, caracterul justificativ al acestor documente era lăsat la aprecierea intimatei, dovadă fiind sintagmele folosite în cuprinsul acelor clauze: "de o manieră satisfăcătoare pentru Bancă", "în opinia Băncii".

Prin urmare, verificarea îndeplinirii acestor condiţii reprezenta, în esenţă, un drept al intimatei, respectiv, acela de a se asigura de capacitatea împrumutatului de a restitui creditul, iar nu o obligaţie a Băncii.

Fiind o condiţie stipulată exclusiv în favoarea/în interesul Băncii, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în temeiul art. 1406 C. civ., tot Banca este cea în măsură să renunţe unilateral la condiţie.

În altă ordine de idei, aprecierea asupra caracterului justificativ al documentelor solicitate nu presupune şi antrenarea răspunderii Băncii pentru prejudiciul suferit de recurentă ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale asumate de furnizorii recurentei faţă de aceasta din urmă, toate acestea, în condiţiile în care intimata şi-a dus la îndeplinire obligaţia principală, respectiv, aceea de a vira tranşele din credit în contul recurentei, care, la rândul său, a efectuat plăţile către furnizorii săi.

În concluzie, fără a nega prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă, recunoscut, de altfel, şi de instanţele devolutive, aceasta nu se poate prevala de o clauză stabilită de intimată exclusiv în interesul său.

Prin urmare, a pretinde Băncii să dea dovadă de o conduită mai diligentă decât cea pe care ea însăşi şi-a stabilit-o pentru protejarea propriilor interese, până la a afirma că prejudiciul se datorează intimatei care nu trebuia să acorde creditul, credit solicitat de nimeni altcineva decât de recurenta-reclamantă, înseamnă nu numai o clamare a propriei turpitudini, ci şi o pasare a riscului pe care recurenta şi l-a asumat în relaţia cu ceilalţi parteneri contractuali.

Nu în ultimul rând, având în vedere că răspunderea civilă contractuală pe care o invocă recurenta presupune în mod necesar neexecutarea unei obligaţii contractuale, şi nu a unei clauze stipulate în favoarea exclusivă a intimatei, instaţa supremă va respinge critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1350 C. civ., subsumată motivului de nelegaliate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., prin administrator special E. şi administrator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., prin administrator special E. şi administrator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iulie 2020.