RCA insurance late payment penalties and moral damages: appellate decision quashed and remanded for application of correct statutory regime

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată fomulată la data de 13 octombrie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că, în conformitate cu art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) şi art. 38 alin. (2) din Anexa la Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor ("CSA") nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pârâta este obligată la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat în cererea de despăgubire primită la data de 6 iunie 2016, întrucât, în termenul legal de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, pârâta nu i-a notificat respingerea pretenţiilor de despăgubire şi nu i-a plătit despăgubirea solicitată (capătul de cerere I.A. a).

A mai solicitat, prin capătul de cerere I.A. b), obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire, respectiv 6.559,77 RON daune materiale şi 50.000 Euro daune morale, ca urmare a constatării neîndeplinirii obligaţiilor pârâtei, prevăzute de art. 36 alin. (1) şi (2) şi art. 38 alin. (2) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, în termenul legal de 3 luni, conduită care obligă pârâta, ope legis, la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat, conform art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011.

În subsidiar, în cadrul capătului de cerere I.B., reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 6.559,77 RON şi daune morale în cuantum de 50.000 Euro, pentru repararea prejudiciului material şi a prejudiciului moral cauzat, urmare accidentului rutier din data de 16 decembrie 2014.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, aplicate, pe de o parte, sumei de 6.559,77 RON, reprezentând daune materiale, şi, pe de altă parte, sumei de 50.000 Euro, reprezentând daune morale, începând cu data de 7 septembrie 2016 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea daunei) şi până la data plăţii efective a creanţelor principale (daune materiale şi morale), conform art. 37 raportat la art. 36 alin. (1) şi (2) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1491 din data de 19 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C..

A obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei A., a sumei de 6.559,77 RON, reprezentând cheltuieli medicale şi câştig nerealizat, precum şi a sumei de 30.000 euro sau a echivalentului în RON al acestei sume, valabil pentru data plăţii, cu titlu de daune morale, suferite în urma accidentului rutier din data de 16 decembrie 2014.

A obligată pârâta B. S.A. la plata, în favoarea reclamantei A., a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la sumele stabilite anterior, începând cu data de 6 septembrie 2016, până la data plăţii acestora.

A fost obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.

Prin decizia nr. 503 din data de 9 octombrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă a respins apelurile declarate de apelanţii B. S.A. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1491, pronunţată la data de 19 septembrie 2017 în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâta B. S.A., iar recurenta-reclamantă A. a declarat recurs incident.

Recurenta-pârâtă a solicitat, în cadrul recursului formulat, admiterea acestei căi de atac şi, în rejudecare, înlăturarea obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere de 0,2%, stabilite în sarcina sa.

Criticile formulate prin memoriul de recurs au vizat modul în care instanţa de apel a soluţionat capătul de cerere privind penalităţile de întârziere, recurenta-pârâtă considerând că acestea nu sunt datorate, întrucât, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară ("ASF") şi textul art. 2225 C. civ.

În aplicarea normelor anterior menţionate, recurenta-pârâtă a susţinut că despăgubirile acordate de instanţă devin o creanţă certă, lichidă si exigibilă doar de la data rămânerii definitive a hotărârii, de la acea dată putând fi purtătoare de penalităţi.

În argumentarea celor susţinute, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la jurisprudenţa pe care a apreciat-o a fi relevantă speţei.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul incident pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei, numai în ceea ce priveşte modul de soluţionare a apelului formulat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond, şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat neanalizarea, de către instanţa de prim control judiciar, a motivelor de apel prin care aceasta a criticat modul eronat în care instanţa de fond a soluţionat petitul I.A. din cererea de chemare în judecată, vizând modul de determinare a cuantumului despăgubirii în cazul lipsei oricărui răspuns din partea asigurătorului în termenul legal de 3 luni, recurenta-reclamantă precizând că a invocat, drept temei juridic, aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) şi (2), art. 26 alin. (1) şi art. 38 alin. (2) din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi, de asemenea, textul art. 1537 teza a doua din C. civ.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a omis să analizeze şi motivele de apel prin care a criticat modul în care instanţa de fond a soluţionat petitul I.B. din cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat, în subsidiar, daune morale, în raport cu dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi cu practica judiciară, rezultată din hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei.

A precizat că motivarea Curţii de Apel Cluj se referă la determinarea momentului de la care devine exigibilă obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubiri, în timp ce apelul declarat de recurenta-reclamantă a vizat cuantumul daunelor morale.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de respingere a apelului declarat de reclamantă, în mod eronat, pe dispoziţiile art. 37 si 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2015 (conform art. 74 din acest act normativ), neţinând cont că Norma menţionată nu este aplicabilă speţei, în raport cu data producerii accidentului rutier, 16 decembrie 2014.

În plus, a susţinut că, în motivare, instanţa de apel a analizat doar efectul textului alin. (4) din art. 37 al Normei ASF nr. 23/2014, care se referă, în mod exclusiv, la momentul plăţii despăgubirii.

Recurenta-reclamantă a apreciat, contrar concluziei instanţei de apel, că normele incidente în cauză sunt cele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în forma în vigoare la data de 16 decembrie 2014, data producerii accidentului rutier.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. A mai invocat nemotivarea, în drept, a recursului, considerând că şi acest aspect impune analizarea excepţiei nulităţii recursului, din perspectiva art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante, ca neîntemeiat.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor concluzionând că ambele recursuri sunt admisibile, sunt scutite de plata taxei de timbru şi au fost declarate în termenul legal.

Totodată, a considerat că dezvoltarea criticilor formulate permit exercitarea controlului de legalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, prin încheierea din data de 20 martie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, a admis în principiu recursurile şi a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia preşedintelui completului de judecată din data de 13 mai 2020, a fost fixat termen în şedinţă publică la această dată, 10 iulie 2020, în vederea repunerii pe rol a cauzei, reluării judecăţii şi soluţionării recursurilor.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le va admite, ca fiind fondate, pentru următoarele considerente:

În cadrul litigiului de faţă, recurenta-reclamantă a formulat cerere de obţinere a despăgubirilor, reprezentând daune materiale şi morale, suferite ca urmare a accidentului rutier produs din culpa intimatului-intervenient C., la data de 16 decembrie 2014, precum şi acordarea de penalităţi de întârziere pentru despăgubirile solicitate şi neplătite de recurenta-pârâtă, în calitate de asigurător de răspundere civilă delictuală al autovehiculului implicat în accident.

Temeiul de drept al cererii a fost indicat ca fiind reprezentat de dispoziţiile C. civ. în materiile răspunderii civile, reparării prejucidiului, efectelor contractului, în general, şi contractului de asigurare, în special, precum şi de prevederile Legii nr. 136/1995 şi ale Ordinul CSA nr. 14/2011, în raport cu împrejurarea că, între intimat şi recurenta-pârâtă era încheiată Poliţa de asigurare RCA seria x nr. x, în vigoare la data accidentului.

Verificând decizia recurată, în examinarea criticilor recurentei-pârâte privind greşita rezolvare, de către instanţa de apel, a motivului de apel privind data de la care începe să curgă obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere de 0,2%, stabilite în sarcina recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că motivarea respingerii acestei critici, de altfel unică în apelul pârâtei, nu cuprinde referiri la normele juridice aplicabile, nici aprecieri ale instanţei de apel privind momentul de la care încep să curgă penalităţile aferentei creanţei reprezentând despăgubiri.

Din lectura considerentelor deciziei atacate cu recurs, rezultă că instanţa de apel, făcând trimitere la dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, a reţinut, la nivel de principiu, că "textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubire. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel prin art. 54 a Legii nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei. Cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.".

Din aceste considerente ale deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile Normei 23/2014 a A.S.F. în privinţa stabilirii datei la care trebuie achitată despăgubirea de către asigurator, însă nu a oferit consideraţii referitoare la modul în care actul normativ invocat se aplică, în mod concret, situaţiei de fapt reţinute în cauză, şi nici nu a exprimat o analiză aplicată la elementele de fapt din speţă, din care să reiasă o concluzie referitoare la data de la care instanţa consideră că încep să curgă penalităţile de întârziere.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu poate răspunde criticilor recurentei-pârâte (ce pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.), întrucât lipseşte obiectul cenzurii pe care Înalta Curte este chemată să o realizeze.

Cu alte cuvinte, în raport cu motivul de apel referitor la momentul de la care pârâta datorează penalităţi de întârziere, în lipsa indicării argumentelor şi textelor de lege pe care instanţa de apel le-a avut în vedere în pronunţarea soluţiei, Înalta Curte se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile de control judiciar, motiv pentru care, recursul recurentei-pârâte urmează a fi admis, iar cauza va fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel, pentru ca aceasta să răspundă, într-un mod efectiv şi fundamentat, motivului de apel formulat de pârâtă, în sensul de a prezenta elementele de fapt şi de drept ce susţin soluţia, precum şi modul în care acestea se corelează, pentru a reflecta decizia asupra apelului.

În ceea ce priveşte normele de drept material ce vor fi aplicate, în rejudecare, de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi cele ale Normei A.S.F. nr. 23/2014, întrucât aceste dispoziţii nu erau în vigoare la data producerii accidentului, 16 decembrie 2014, actul normativ menţionat intrând în vigoare ulterior, la data de 1 ianuarie 2015 (art. 74 din Normă).

În virtutea principiului tempus regit actum, dispoziţiile legale care guvernează, sub aspectul dreptului material, cauza de faţă, sunt cele ale Ordinului CSA nr. 14/2011, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 858 din 6 decembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ în vigoare la data producerii accidentului.

Ca atare, dând un răspuns şi celei de a doua critici formulate de recurenta-reclamantă în cadrul recursului incident, Înalta Curte consideră întemeiată critica acesteia privind greşita aplicare a normelor de drept material de către instanţa de recurs, atât prin prisma neobservării de către instanţa de apel a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată (indicat expres de reclamantă a fi Ordinul nr. 14/2011 al CSA), cât şi prin prisma analizării, în mod eronat, a apelului recurentei-reclamante, din perspectiva reglementării legale prescrise de Norma nr. 23/2014, act normativ care nu era incident în speţă, nefiind în vigoare la data producerii evenimentului care a produs prejudiciul.

Este întemeiată şi critica recurentei-reclamante referitoare la neanalizarea, de către instanţa de prim control judiciar, a motivelor de apel formulate de recurenta-reclamantă privind greşita soluţionare a petitul I.A. din cererea de chemare în judecată.

Astfel, deşi recurenta-reclamantă a criticat, în cadrul apelului formulat, soluţia dată de instanţa de fond în ceea ce priveşte petitul I.A., referitor la determinarea cuantumului daunelor morale, în raport cu prevederile art. 36 alin. (1) şi (2), art. 26 alin. (1) şi art. 38 alin. (2) din Anexa Ordinului CSA nr. 14/2011, instanţa de apel nu a răspuns în niciun mod acestei critici, hotărârea fiind sub acest aspect, nemotivată.

Raportat la elementele relevate anterior, se impune admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În cadrul rejudecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ., vor fi avute în vedere toate motivele invocate în faţa instanţei de apel, precum şi îndrumările date prin decizia de recurs, în sensul soluţionării apelurilor prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, reprezentate de Ordinul CSA nr. 14/2011 şi Anexa acestuia, nefiind aplicabile prevederile Normei ASF nr. 23/2014.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând incidente cazurile de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 şi 497 din C. proc. civ. va admite recursurile formulate, va casa în totalitate hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 503/2018 din 9 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Admite recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia recurată

Trimite cauză spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.