Revision over res judicata in insolvency set-off found inadmissible; annulment measure stands.

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2020

Asupra cererii de revizuire de faţă,

Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentinţa nr. 1564 din data de 12 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2012, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Harghita, secţia civilă a respins contestaţiile formulate de creditorii A. şi B., împotriva modului de stingere a datoriilor reciproce între debitoarea S.C. C. S.R.L. şi pârâta S.C. D. S.R.L., prin compensările intervenite după data deschiderii procedurii şi până la data de 11 septembrie 2013, în cuantum de 10.650.689,22 RON, şi a dispus darea în debit a contestatorului B. cu suma de 3.218 RON, reprezentând diferenţă onorariu expertiză.

Recursurile formulate împotriva sentinţei menţionate, de creditorii D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Harghita şi B., au fost admise, prin decizia civilă nr. 279/R din data de 31 martie 2016, pronunţată de către Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, şi de contencios administrativ şi fiscal, decizie irevocabilă.

Curtea de Apel a modificat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a admis contestaţia formulată în dosarele conexate nr. x/2012 şi nr. y/2012, de creditorii A. şi B., împotriva modului de stingere a datoriilor reciproce (compensare) intervenite între societatea debitoare S.C. C. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., măsură adusă la cunoştinţa creditorilor prin raportul de activitate întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei E. Tg. -Mureş, depus la dosarul cauzei la data de 4 noiembrie 2013.

A constatat nulitatea operaţiunilor de compensare realizate între societatea debitoare, prin lichidator judiciar, şi societatea D. S.R.L., prin ordinele de compensare nr. x din data de 6 noiembrie 2012, pentru suma de 6.397.222,37 RON, 1630862 din data de 17 mai 2013, pentru suma de 3.591.938,85 RON, şi nr. x din data de 19 iulie 2013, pentru suma de 661.528 RON, şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară celor trei operaţiuni de compensare.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

II. Prin sentinţa nr. 1018 din data de 7 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Harghita a admis cererea formulată de E. Târgu Mureş, lichidator judiciar al debitoarei S.C. C. S.R.L., şi, în consecinţă:

A obligat pârâta S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 10.650.689,22 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2013, neachitate.

Recursul declarat de S.C. D. S.R.L. împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, şi de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, irevocabilă.

III. Prin sentinţa civilă nr. 1514 din 13 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de creditoarea DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BRAŞOV - ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE HARGHITA, reprezentată de lichidatorul judiciar E., împotriva Procesului Verbal şi a Hotărârii Adunării Creditorilor nr. 8200 din data de 28 august 2018.

În acelaşi dosar, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 63/2020 din 10 februarie 2020, prin care a admis recursul declarat de DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BRAŞOV - ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE HARGHITA împotriva sentinţei civile nr. 1514 din data de 13 septembrie 2019 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a casat-o, în parte, şi, în urma rejudecării, a admis, în parte, contestaţia formulată de recurenta-contestatoare împotriva procesului-verbal nr. x din data de 28 august 2018 şi a dispus anularea măsurii privind compensarea sumei de 10.650.689,22 RON.

IV. La data de 18 februarie 2020, revizuenta D. S.R.L. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 63/2020 din 10 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012, cererea fiind înregistrată sub numărul x/2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În susţinerea cererii de revizuire, întemeiată în drept pe prevederile art. 322 teza I pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, revizuenta a invocat, în esenţă, faptul că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017 şi a deciziei nr. 279/R din data de 31 martie 2016, ambele pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, şi de contencios administrativ şi fiscal, arătând că aceste două hotărâri definitive sunt potrivnice deciziei civile nr. 63/2020 din 10 februarie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

A mai precizat că decizia a cărei revizuire o solicită este o hotărâre pronunţată de o instanţă de recurs, ce evocă fondul cauzei

În opinia revizuentei, contrarietatea hotărârilor reiese din aceea că decizia nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017 recunoaşte, în mod definitiv, că este admisibil şi necesar a fi încheiat între părţi un acord de compensare de către lichidatorul judiciar, în vederea stingerii creanţelor reciproce, cu respectarea exigenţelor impuse de Legea nr. 85/2006.

Ca atare, revizuenta a arătat că decizia nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017 este singura hotărâre definitivă care identifică mijlocul de stingere a creanţei reciproce, susceptibil de a produce efecte juridice în cauză (dată fiind complexitatea şi particularităţile acestei cauze), sub forma compensaţiei convenţionale.

A susţinut revizuenta că, întrucât decizia nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017 recunoaşte posibilitatea încheierii unui acord de compensare de către lichidatorul judiciar, cu atât mai mult (şi implicit), aceasta recunoaşte posibilitatea adoptării, în cadrul adunării creditorilor, a unei decizii de autorizare a lichidatorului judiciar pentru încheierea acordului de compensare, o astfel de decizie a adunării creditorilor fiind o etapă preliminară şi necesară, ce conferă lichidatorului judiciar legitimitate pentru încheierea acordului de compensare.

Referindu-se la decizia nr. 279/R din data de 31 martie 2016, a precizat că, similar deciziei nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017, instanţa a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, existenţa creanţelor reciproce şi posibilitatea părţilor de a conveni, în cadrul procedurii insolvenţei, în privinţa stingerii datoriilor reciproce prin intermediul compensaţiei convenţionale, invalidând, însă, compensaţia legală în privinţa încheierii celor trei ordine de compensare.

În contextul în care, atât compensaţia legală, cât şi cea judiciară au fost invalidate de către instanţe, compensaţia convenţională rămâne unicul mijloc la dispoziţia părţilor pentru stingerea creanţei reciproce în cauză.

A arătat că, prin decizia atacată cu revizuire, ale cărei considerente nu erau cunoscute revizuentei la data formulării prezentei cereri, instanţa a admis recursul DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BRAŞOV, cale de atac ce critica, pentru motive de oportunitate, procesul-verbal al adunării creditorilor privind decizia de aprobare a încheierii acordului de compensare.

A dedus revizuenta că instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată a infirmat, prin aceasta, dreptul/prerogativa creditorilor de a adopta, în cadrul adunării creditorilor, decizia de oportunitate privind autorizarea lichidatorului judiciar pentru încheierea acordului de compensare, şi, implicit, posibilitatea încheierii unui astfel de acord de către lichidatorul judiciar, chiar în deplin acord cu exigenţele Legii nr. 85/2006, contrar celor reţinute cu autoritate de lucru judecat prin considerentele deciziilor nr. 671/R şi ale deciziei nr. 279/R.

A invocat autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor anterioare, care statuează asupra aceluiaşi aspect ca şi hotărârea atacată, dar în alt sens, motiv pentru care ultima hotărâre nu poate să subziste. În acest sens, a invocat doctrina în materia revizuirii pentru hotărâri definitive potrivnice, aplicabilă după modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018.

A considerat că, în ceea ce priveşte cele trei hotărâri, se verifică criteriul triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, arătând că, în cauza nr. 187/98/2017, revizuenta a avut calitatea de debitoare, iar S.C. C. S.R.L. pe aceea de creditoare, iar, ulterior, în cauzele nr. 305/96/2012/a18 şi nr. 305/96/2012/a12, prin raportare la problematica supusă analizei instanţei, respectiv încheierea acordului de compensare, atât revizuenta, cât şi S.C. C. S.R.L., au deţinut, concomitent, o dublă calitate juridică, de creditoare şi debitoare, în considerarea caracterului reciproc al creanţelor.

Rezultă, aşadar, o identitate de părţi, sens în care, revizuenta a considerat că prezenţa, în cauzele nr. 305/96/2012/a18 şi nr. 305/96/2012/a 12, a recurentei DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BRAŞOV, nu este de natură a infirma această identitate, fiind elocvente concluziile doctrinei în materia asimilării categoriei de părţi a aşa-numiţilor avânzi-cauză, respectiv: succesorii universali şi cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari; creditorii ipotecari şi privilegiaţi (asimilaţi succesorilor cu titlu particular).

Sub aspectul identităţii de obiect, considerată în doctrina anterior citată ca fiind "reclamarea aceluiaşi beneficiu juridic imediat", a arătat că, atât în cauza nr. 187/98/2017, cât şi în cauzele nr. 305/96/2012/a 18 şi nr. 305/96/2012/a12, s-a urmărit aceeaşi finalitate/a fost reclamat acelaşi beneficiu juridic, respectiv stingerea datoriei reciproce existente între părţi. Ca atare, criteriul identităţii de obiect este, în opinia revizuentei, îndeplinit.

Sub aspectul identităţii de cauză, revizuenta a subliniat că, în cele trei litigii supuse analizei, cauza acţiunii este reprezentată de actul juridic din a cărui executare a luat naştere creanţa reciprocă existentă între părţi, astfel încât, fie că acţiunea vizează valorificarea creanţei, prin obligarea uneia dintre părţi la plata acesteia, fie că vizează contestarea manierei agreate de stingere a creanţei, cauza este aceeaşi, verificându-se şi cea din urmă condiţie a existenţei autorităţii de lucru judecat.

Revizuenta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 26 februarie 2020, intimata DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BRAŞOV - ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE HARGHITA a depus la dosar întâmpinare, în cadrul căreia a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire şi, în subsidiar, a considerat că cererea trebuie respinsă, ca nefondată.

V. Analizând, cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 326 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865, excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care reglementează revizuirea sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea unei astfel de cereri nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Raţiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. din 1865 rezidă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.

Prin intermediul acestui motiv de revizuire se protejează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care interzice realizarea unei noi judecăţi, în condiţii de identitate de părţi, obiect, cauză.

Posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul ultimului proces, să nu fi fost invocate primele hotărâri sau, chiar dacă au fost invocate, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra obiecţiilor în legătură cu existenţa acestor hotărâri, în sensul de a nu fi soluţionat excepţia puterii de lucru judecat.

Aceasta, deoarece, prin reglementarea art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neobservându-se existenţa lucrului judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice, ale căror dispozitive nu se pot concilia.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, în cadrul litigiului finalizat prin pronunţarea deciziei a cărei revizuire se solicită, a fost invocată puterea lucrului judecat vizând decizia nr. 279 din data de 31 martie 2016, şi, totodată, s-au invocat efectele deciziei nr. 671 din data de 21 septembrie 2017, instanţa de recurs analizând ambele aspecte.

Concret, revizuenta a susţinut că, prin prima hotărâre judecătorească, nr. 279/R din data de 31 martie 2016, au fost anulate ordinele de compensare şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, hotărârea menţionată stabilind, cu autoritate de lucru judecat, existenţa creanţelor, inclusiv a creanţei revizuentei, iar a doua hotărâre, nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017, distinge între compensaţia judiciară şi compensaţia convenţională şi arată că în procedura insolvenţei nu se poate aplica compensaţia judiciară, însă se poate aplica compensaţia convenţională. A arătat revizuenta, cu prilejul judecării recursului finalizat cu decizia a cărei revizuire o solicită, că operaţiunea de compensare dedusă judecăţii în dosar a respectat exact procedura stabilită prin cea de-a doua hotărâre judecătorească, decizia nr. 671/R din 21 septembrie 2019.

Analizând aspectele invocate de revizuentă în legătură cu efectele celor două hotărâri anterioare, instanţa de recurs a reţinut că între părţile litigante s-au derulat mai multe litigii, care au vizat, direct sau doar implicit, măsura compensării datoriilor reciproce existente între revizuentă şi debitoarea S.C. C. S.R.L.

Verificând susţinerile revizuentei, instanţa de recurs s-a aplecat asupra mai multor hotărâri judecătoreşti invocate de către revizuentă, una dintre acestea fiind decizia civilă nr. 279/R din 31 martie 2016, despre care a arătat că a constatat nulitatea operaţiunilor de compensare dintre cele două părţi, realizate prin trei ordine de compensare, şi că, prin această hotărâre, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, nefiind îndeplinite condiţiile de exigibilitate a sumelor datorate reciproc, nici condiţiile formale ale compensării.

A fost verificată şi decizia civilă nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017, prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1018 din data de 7 iunie 2017, instanţa de recurs reţinând, pe de-o parte, faptul că operaţiunea de compensare fundamentată pe ordinele de compensare în litigiu, cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută prin decizia civilă nr. 279/R pronunţată la data de 31 martie 2016 de Curtea de Apel Târgu Mureş, "nu poate genera niciun efect şi nu poate fundamenta concluzia stingerii prin plată a creanţei, nulitatea absolută neputând fi confirmată, nici ca urmare a ajungerii creanţelor la scadenţă cu atât mai mult cu cât acesta nu a constituit singurul motiv de nulitate a operaţiunii de compensare.". Pe de altă parte, prin hotărârea atacată, instanţa de recurs a apreciat că voinţa comitetului creditorilor nu este suficientă pentru a opera compensarea, ci trebuie îndeplinite exigenţele procedurii speciale de insolvenţă pentru a se produce efectele dorite de părţi, prezumţia de lucru judecat a deciziei civile nr. 279/R din data de 31 martie 2016 nefiind contrazisă prin constatările instanţei de recurs.

Pe baza celor mai sus arătate, Înalta Curte constată că, în litigiul în care s-a pronunţat decizia supusă revizuirii, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 279 din data de 31 martie 2016, dar şi asupra efectelor deciziei nr. 671 din data de 21 septembrie 2017, ceea ce face ca această analiză să nu mai poată fi realizată în cadrul prezentei cereri de revizuire, fiind inadmisibilă.

Aceasta, deoarece, instanţa nu poate exercita un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor despre care se susţine că sunt contradictorii, ci verifică doar dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat.

Având în vedere considerentele anterior expuse, cum în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 63/2020 din 10 februarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 63/2020 din 10 februarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.