Abusive contractual clauses: clarity of processing fee and penalty interest versus early maturity and automatic debit mechanisms

Şedinţa publică din data de 8 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2015 pe rolul Judecătoriei Botoşani, secţia Civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi C. S.A.

- Agenţia Botoşani,solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.1.lit. a) şi b), 3.3, 3.4, 3.5, 3.7, 4.4., 4.5, 4.6 şi 8 din contractul de credit nr. x 01243631773/24.09.2007 şi să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb franc elveţian - leu la data încheierii contractului, curs care să fie valabil de la data semnării până la plata ultimei rate contractuale, denominarea în moneda naţională a plăţilor şi restituirea sumelor care au fost încasate de bancă, la un curs valutar majorat faţă de data la care a fost contractat creditul, dar şi a sumelor încasate prin dobânzile şi comisioanele abuzive introduse în contract, de la data încheierii contractului până la data la care va fi pronunţată o hotărâre judecătorească, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data introducerii acţiunii până la data plăţii efective.

Urmare a pronunţării sentinţei nr. 19/19.11.2015 de către Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 08.01.2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa civilă nr. 1985/11.12.2017, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.4, 3.5, 4.6 şi 8 din contractul de credit nr. x 01243631773/24.09.2007, a obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 2.178 franci elveţieni, încasată cu titlu de comision de procesare, în echivalent RON, la cursul afişat de B.N.R. la data plăţii, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data achitării până la data restituirii efective, conform O.G. nr. 13/2011 şi a respins ca nefondate restul pretenţiilor; a fost obligată pârâta C. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, A., B. şi C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia nr. 15/11.01.2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis în parte apelurile şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi al clauzei inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x 01243631773/24.09.2007, a obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 2.178 franci elveţieni, încasată cu titlu de dobândă, în echivalent RON, la cursul afişat de B.N.R. în ziua efectuării plăţii, la care se adaugă dobânda, calculată de la data înregistrării acţiunii (în loc de "la data achitării"); a menţinut celelalte dispoziţii care nu contravin deciziei.

Împotriva deciziei din apel, C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

În motivare, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 969 C. civ.

A susţinut recurenta că, deşi condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000 trebuie îndeplinite cumulativ, instanţa de apel a înţeles să valorifice doar condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.4, 4.6 şi 8 din contractul de credit.

Mai mult, a arătat că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, atât timp cât nu au fost stabilite obligaţii suplimentare în sarcina consumatorilor şi nici argmentată întinderea celor inerente contractului; de asemenea, au fost respectate exigenţele bunei-credinţe, de vreme ce prevederile contractuale nu sunt nelegale, iar întinderea prestaţiei consumatorilor nu a fost afectată în mod împovărător, banca acţionând corect şi echitabil la inserarea în contract, dar şi în aplicarea lor.

În opinia recurentei, clauza inserată la art. 8 din contract, care reglementează dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată pentru încălcarea oricărei obligaţii contractuale, nu este una abuzivă, de vreme ce chiar C. civ. şi C. proc. civ. prevăd sancţiuni energice în cazul în care debitorul "nedestoinic" nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător obligaţiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat in materie contractuală (art. 1025 din vechiul C. civ.) sau al termenului de graţie în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti (art. 263 ş 382 din vechiul C. proc. civ.).

În acest context, a arătat că, în speţă, clauza a fost activată la data de 14.01.2014, când împrumutaţii înregistrau o restanţă la plata ratelor de 2.566,31 franci elveţieni; aşadar, declararea scadenţei anticipate a creditului s-a realizat numai după ce refuzul debitorilor de a-şi respecta obligaţiile de plată a fost evident, în condiţiile în care numai creditorul care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute obligaţiile este singurul în drept să solicite rezoluţiunea sau să recurgă la executarea silită a obligaţiilor.

De asemenea, a susţinut că în mod nelegal a constatat instanţa de apel caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4.6 din contract, apreciind că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Aceasta, întrucât debitarea oricărui cont de disponibilităţi sau de depozit al intimaţilor cu suma care să acopere plăţile datorate de aceştia în temeiul contractului de credit este un mecanism foarte rapid de compensare care nu este interzis de lege, astfel încât nu poate fi reţinută reaua-credinţă a băncii şi crearea unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor, atât timp cât conturile reclamanţilor se debitează exact cu suma datorată în temeiul contractului de credit, iar eventualele urmări patrimoniale negative nu reprezintă sume încasate de bancă.

Prin urmare, nu se încalcă dreptul împrumutatului de a alege varianta cea mai puţin costisitoare, respectiv îndeplinirea întocmai si la termenele stabilite a obligaţiilor asumate, fără a fi nevoie ca banca să procedeze la debitarea automată a conturilor.

Cu referire la clauza 3.5 din contract, a susţinut că, având în vedere că aceasta exprimă preţul contractului într-o manieră clară şi inteligibilă, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, pe cale de consecinţă, să respingă apelul reclamanţilor ca neîntemeiat.

Separat de acest aspect, a arătat că instanţa de apel a analizat dezechilibrul din perspectivă economică, iar nu juridică.

Or, atât potrivit dispoziţiilor legale incidente, cât şi jurisprudenţei comunitare, dezechilibrul trebuie să vizeze drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind deci unul juridic, iar nu unul economic.

Mai mult, a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont în analiza caracterului abuziv al clauzei 3.5 de faptul ca acest comision este unul legal, la momentul încheierii contractelor de credit neexistând niciun act normativ care să interzică perceperea sa ori care sa impună condiţii privitoare la cuantumul acestuia; ulterior, a intrat in vigoare O.U.G. nr. 50/2010, care a validat legalitatea perceperii comisionului de procesare prin art. 36.

În speţă, costul contractual a fost adus la cunoştinţa împrumutatului, atât prin prezentarea ofertei de creditare, cât şi prin reflectarea transparentă în cererea de credit şi în chiar contractul de credit, astfel încât reclamantul să aibă o imagine clară şi completă a angajamentului asumat.

Prin urmare, perceperea acestui comision este justificată, printre altele pentru desfăşurarea activităţilor vizând analizarea documentelor depuse de clienţi în vederea contractării creditului, scorarea veniturilor, elaborarea aprobării creditului pentru care sunt necesare verificări atente şi elaborarea contractului de credit.

În ce priveşte clauza inserată la art. 3.4 din contract, a susţinut că aceasta nu este decât o transpunere la nivelul contractului a prevederilor art. 1066 şi 1069 din C. civ. de la 1864 şi reprezintă sancţiunea pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor contractuale.

De asemenea, în cuprinsul clauzei inserate la art. 3.4. din contract este indicată şi formula după care se calculează dobânda astfel majorată, iar prin actele adiţionale aceasta a fost aliniată în funcţie de dobânda contractuală, raportată la un indice verificabil.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al acestei clauze, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii; or, numai în ipoteza lipsei caracterului clar şi inteligibil instanţa de apel avea obligaţia analizării îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În final, a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a dispus restituirea sumelor încasate în temeiul contractului de credit, atât timp cât această sancţiune nu este specifică Legii nr. 193/2000.

În acest sens, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a subliniat că, şi în ipoteza constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, solicitarea de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de procesare este neîntemeiată, atât timp cât nu există o astfel de sancţiune în cuprinsul Legii nr. 193/2000.

Mai mult, a arătat că instanţa nu poate da eficienţă efectelor nulităţii reglementate de C. civ. de la 1864, care reprezintă legea generală, în condiţiile în care este incidentă o lege specială - Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate în temeiul contractului de credit.

Aşadar, atât în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, cât şi ale art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în măsura în care instanţa ar constata drept abuzivă clauza indicată, acesta nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestaţiile deja executate de părţi neputând fi restituite.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse de intimaţii-reclamanţi A., B. şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 15 din 11 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă şi s-a fixat termen de judecată la 1 aprilie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 1 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 19 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 8 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat formal, având în vedere că recursul nu cuprinde critici referitoare la ipotezele în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei."

Motivele invocate de recurenta-pârâtă se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la soluţia instanţei de apel asupra constatării caracterului abuziv al clauzei privind scadenţa anticipată, prevăzută la art. 8, al clauzei de la art. 4.6 privind debitarea sumelor aflate în alte conturi ale consumatorilor, al clauzei privind dobânda penalizatoare, menţionată la art. 3.4 şi al clauzei privind comisionul de procesare prevăzute la art. 3.5 în contractul încheiat de părţi, fiind invocată greşita aplicare a normelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate cu referire la clauzele prevăzute de art. 8 privitoare la scadenţa anticipată a creditului şi de art. 4.6 prin care recurenta-pârâtă are dreptul de a debita automat orice cont al împrumutaţilor pentru sumele scadente şi neachitate.

Clauza inserată în art. 8 din contract a fost reţinută în mod corect ca fiind abuzivă având în vedere că are în întregime un conţinut neclar atâta timp cât nu sunt precizate situaţiile în care operează exonerarea de răspundere a băncii, aceasta având caracter general, de care recurenta se poate prevala în defavoarea consumatorului. Prin urmare, clauza în discuţie, stipulată exclusiv în beneficiul instituţiei de credit, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind şi contrară bunei-credinţe.

Înalta Curte reţine că, acest tip de clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri, întrucât, în temeiul unei asemenea clauze, banca dobândeşte dreptul să declare soldul creditului ca fiind rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii, iar explicaţia din cererea de recurs a recurentei-pârâte, că accelerarea creditului ar interveni doar în cazul în care intimaţii nu şi-ar îndeplini obligaţia de a achita la termen ratele stabilite prin contract, nu este menţionată şi în cuprinsul clauzei, astfel că nu se poate susţine că textul îndeplineşte cerinţele bunei-credinţe.

Dimpotrivă, dispoziţiile clauzei din art. 8 din contractul de credit creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece posibilitatea băncii de a declara creditul scadent nu este prevăzută, în acest caz, în corelare cu o neîndeplinire concretă a unei obligaţii contractuale asumate de recurenta-pârâtă, ci vizează o situaţie obiectivă, aceea că intervine "la apariţia oricărui caz de culpă precum şi pentru încălcarea oricăror alte obligaţii contractuale", situaţie în legătură cu care textul nu prevede criterii clare şi neechivoce de identificare, apreciere şi evaluare.

Modul lipsit de claritate al clauzei creează un avantaj în favoarea recurentei, fără a exista un remediu pentru consumatorii aflaţi în situaţia de a li se activa clauza, fără a cunoaşte, în prealabil, situaţiile concrete care determină scadenţa anticipată, ca să-şi poată adapta conduita în raport de natura acestor situaţii, permiţând băncii să declare anticipat scadenţa.

Recurenta oferă o interpretare a clauzei care ignoră conţinutul real al acesteia şi care conferă posibilitatea de a se declara scadenţa anticipată pentru neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale, nu doar a ratelor şi dobânzilor, respectiv a obligaţiilor contractuale esenţiale.

Contrar susţinerilor recurentei, posibilitatea declarării scadenţei anticipate în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conferă băncii dreptul să intervină oricând în derularea contractului, în detrimentul consumatorilor, această apreciere fiind subiectivă din moment ce recurenta nu este nevoită să explice în mod obiectiv necesitatea desfiinţării contractului, cu neluarea în considerare şi a intereselor şi drepturilor consumatorului, rupându-se astfel echilibrul contractual.

Totodată, în mod corect instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al art. 4.6 din contractul de credit, prin care recurenta-pârâtă are dreptul de a debita automat orice alt cont de disponibilităţi sau de depozit chiar neajuns la termen al împrumutatului pentru sumele scadente şi neachitate, dacă în contul curent nu există disponibil suficient.

Astfel, s-a reţinut legal de către instanţa de apel faptul că este îndeplinită cerinţa comportamentului băncii contrar exigenţelor bunei-credinţe în cazul clauzei meţionate, în condiţiile în care instituţia de credit, profitând de poziţia sa contractuală a creat un dezechilibru major între poziţiile părţilor, fără a lua în considerare şi interesele consumatorilor, care nu au niciun mijloc contractual de a remedia un comportament eventual abuziv al băncii în acest sens.

Ca atare prin clauzele menţionate, banca a urmărit exclusiv protejarea intereselor sale în detrimentul intimaţilor-reclamanţi, iar consecinţele aplicării respectivelor clauze sunt excesive, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

În raport cu cele anterior evocate, Înalta Curte va înlătura criticile formulate, apreciind că, în cazul clauzelor analizate, instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din legea menţionată.

În ceea ce priveşte critica referitoare la clauza prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit referitoare la comisionul de procesare, precum şi la clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă la art. 3.4 din contract, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, pentru următoarele argumente:

Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentei, potrivit cărora instanţa de apel a efectuat o analiză greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanţei rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului în discuţie, nu sunt descrise în cuprinsul contractului, iar cu privire la dobânda penalizatoare s-a reţinut că reclamanţii au avut reprezentarea riscului la care expun în cazul înregistrării de restanţe la plată.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Instanţa a reţinut că banca percepe acest comision fără a oferi o contraprestaţie consumatorului, ceea ce creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, în cauză, analiza realizată de instanţa de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de procesare s-a limitat la afirmaţia privind necesitatea prevederii în textul clauzei pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de "procesare cereri de credit."

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În cauză, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată tuturor acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care prevede comisionul de procesare, reţinând, totuşi, caracterul abuziv al acesteia.

Clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă în art. 3.4 din contract nu poate susţine caracterul abuziv, reţinut de instanţa de apel, având în vedere că aceasta a analizat greşit condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât prevederile respective sunt redactate în mod clar şi inteligibil, intimaţii-reclamanţi având posibilitatea înţelegerii conţinutului încă de la data semnării contractului.

Astfel că, aceasta nu constituie clauză abuzivă deoarece nu creează un dezechilibru semnificativ între poziţiile părţilor şi nu este contrară bunei-credinţe. Din contră, aceasta asigură previzibilitatea executării contractului, părţile reglementând şi comportamentul permis acestora în situaţia în care s-ar concretiza un risc de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat, în mod efectiv, la cercetarea celor două clauze menţionate - prin prisma analizei susţinerilor părţilor, a înscrisurilor dosarului şi a temeiului de drept invocat, aspecte ce nu satisfac exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor din art. 3.5 şi art. 3.4 din contractul de credit, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din art. 3.5 şi art. 3.4 din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare credit (în cauza de faţă de procesare).

În concluzie, în temeiul în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 15 din 11 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 15 din 11 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2020.