Jurisdictional conflict resolved in favor of plaintiff's chosen forum for medication reimbursement claim.

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 6 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu "Dr. Nicolae Kretzulescu" (CMDTA), şi Centrul Medical Dâmboviţa al M.A.I. ca prin hotărârea ce se va pronunţa, primul pârât să fie obligat la plata sumei de 283,14 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor pentru lunile mai- iulie 2020, sumă ce va fi indexată lunar cu indicele de inflaţie şi la care se va calcula şi dobânda legală penalizatoare, începând cu data introducerii acţiunii, iar al doilea pârât să fie obligat să îi emită reţetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumirea comercială de către medicii specialişti.

Pârâtul CMDTA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Centrului Medical Judeţean Dâmboviţa, arătând că începând cu 1 iulie 2016, prin Ordinul ministerului afacerilor interne nr. 1/1865 din 17 iunie 2016, Centrul Medical Judeţean Dâmboviţa a intrat în subordinea CMDTA "Dr. Nicolae Kretzulescu" Bucureşti şi nu mai are calitate de ordonator de credite.

Prin sentinţa civilă nr. 1295 din 1 octombrie 2020, tribunalul a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 154 din Legea nr. 263/2010, cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul, iar celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul. Mai reţine instanţa că obiectul dosarului de faţă este un litigiu de asigurări sociale, iar competenţa este reglementată de teza doua a art. 154 din Legea nr. 263/2010 în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, care este în Bucureşti. Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, s-a constatat că obiectul acestuia este o obligaţie de a face pentru care competenţa este reglementată de norme de ordine privată, astfel că operează prorogarea judiciară de competenţă, prin raportare la competenţa teritorială exclusivă a primului capăt de cerere.

Ca urmare, cauza a fost trimisă spre soluţionare Tribunalului Bucureşti.

La termenul de judecată de la 18 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 6451 din 18 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis, la rândul său, excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea cauzei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În esenţă, instanţa a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 360/2002 coroborate cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, rezultă că prevederile Legii nr. 223/2015 referitoare la jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.. În ceea ce priveşte stabilirea instanţei competente din punct de vedere teritorial, s-a reţinut că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 111 coroborate cu cele ale art. 116 C. proc. civ., în temeiul cărora reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public, fie la instanţa de la domiciliul său, fie la instanţa de la sediul oricăruia dintre pârâţi, având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente. Or, domiciliul reclamantului este în localitatea Târgovişte, jud. Dâmboviţa şi acesta a ales să sesizeze Tribunalul Dâmboviţa. A mai reţinut instanţa că necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, daca întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, iar în cauză, excepţia a fost invocată de instanţă din oficiu.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Curtea reţine că obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamantului de a i se deconta contravaloarea medicamentelor pentru perioada menţionată şi de a i se elibera reţetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumire comercială de către medicii specialişti, natura prezentei cauze fiind aceea de litigiu de asigurări sociale, iar drepturile invocate de reclamant derivă din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 360/2002 coroborate cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, rezultă că prevederile Legii nr. 223/2015, referitoare la jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.

În ceea ce priveşte instanţa competentă din punct de vedere teritorial, se reţine că în temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public, fie la instanţa de la domiciliul său, fie la instanţa de la sediul oricăruia dintre pârâţi.

Pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.. În speţă, reclamantul, cu domiciliul în judeţul Dâmboviţa, a ales să sesizeze Tribunalul Dâmboviţa.

Conform dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, daca întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată. Excepţia a fost invocată de instanţă din oficiu, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe. Din analiza textului de lege evocat mai sus rezultă cu claritate că numai pârâtul poate invoca o astfel de excepţie.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.