Mortgage survival after prescription of main loan: accessory extinguishes with principal under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa: să se constate că dreptul la acţiune privind creanţa ce decurge din contractul de credit nr. x/10.07.2008 s-a prescris; să se constate că odată cu stingerea dreptului la acţiune privind creanţa principală s-a stins şi dreptul la acţiune privind accesoriile, respectiv stingerea interdicţiilor şi a ipotecii, ca drepturi accesorii şi, în consecinţă: să se dispună radierea interdicţiilor notate sub B3 şi a ipotecii înscrise la poziţia CI din CF nr. x Săcălaz, nr. Cadastral Cc544/1; C. civ. 544/2; C. civ. 544/3; C. civ. 544/4/22 (CF nr. Vechi 2514 Sacalaz).

Prin sentinţa civilă nr. 511 din 18 ianuarie 2018, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Timişoara, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 16 martie 2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a aceleiaşi instanţe.

Cauza fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 521/PI din 16 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia lipsei de interes şi, totodată, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind lipsită de interes.

Împotriva sentinţei civile nr. 521/PI din 16 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., pe de-o parte, cât şi pârâta C. S.A., pe de altă parte, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 818/A din 5 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă au fost admise apelurile declarate de pârâta C. S.A. şi de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 521/PI din 16 mai 2018 pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

A fost anulată sentinţa atacată şi, în judecarea cauzei pe fond, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea.

Instanţa de apel a reţinut că ambele apeluri sunt fondate, prima instanţă valorificând în mod greşit excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii.

În acest sens, s-a considerat că temeiul juridic trebuia identificat ca fiind art. 34 din Legea nr. 7/1996, pe deplin aplicabil câtă vreme este vorba despre acte juridice încheiate şi înscrise în cartea funciară în anul 2008, adică anterior intrării în vigoare a noului C. civ., iar conform art. 76 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a noului C. civ. (Legea nr. 287/2009), dispoziţiile art. 876-915 din C. civ. referitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.

Scopul principal al acţiunii reclamanţilor a fost radierea dreptului de ipotecă şi a interdicţiilor din cartea funciară, ca efect al constatării stingerii acestui drept accesoriu, context în care prima instanţă a apreciat în mod greşit că lipseşte caracterul imediat al interesului acestora de a obţine radierea ipotecii şi a interdicţiilor din cartea funciară, pe motiv că prin sentinţa civilă nr. 5625 din 25 mai 2016 a Judecătoriei Timişoara s-a constatat intervenită prescripţia extinctivă a dreptului de a cere executarea silită a sumelor decurgând din contractul de credit încheiat de părţi în anul 2008.

A fost considerată ca fiind fondată şi critica apelantei-pârâtă cu privire la considerentele suplimentare adăugate de către prima instanţă în penultimul alineat din motivarea hotărârii care au fost apreciate ca excesive şi eronate, întrucât susţin o soluţie de respingere a acţiunii reclamantului ca fiind lipsită de interes, statuând însă cu privire la un drept al pârâtului, fără o analiză contradictorie a existenţei ori a stingerii acestuia, mai precis asupra dreptului de a obţine executarea silită a contractului de ipotecă.

Curtea a apreciat relevantă împrejurarea că ceea ce a făcut obiectul judecăţii în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Timişoara, a fost dreptul de a cere executarea silită a obligaţiei conţinute în titlul executor reprezentat de contractul de credit nr. x/10 iulie 2008.

Prin urmare, ceea ce s-a constatat în litigiul anterior a fost intervenirea prescripţiei executării silite, cu consecinţa pierderii puterii executorii a titlului (contractul de credit), iar nu prescripţia dreptului la acţiune al pârâtei.

Plecând de la aceste premise, Curtea a apreciat că cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect constatarea stingerii ipotecii şi a interdicţiilor, ca o consecinţă a prescripţiei dreptului la acţiune privind creanţa principală, este neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă, este neîntemeiat şi capătul al treilea de cerere prin care s-a solicitat radierea din cartea funciară.

Curtea a constatat că nu este aplicabil principiul înscris în art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform căruia "odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii".

S-a apreciat că în favoarea creditoarei C. S.A. nu s-a născut un drept la acţiune în sens material (în sensul art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), ci direct un drept de a cere executarea silită a fiecărui titlu executoriu în parte, astfel că, referitor la cele două titluri executorii - contractul de credit şi contractul de ipotecă - sunt incidente regulile cuprinse în art. 405-4053 din C. proc. civ. anterior, în vigoare la data naşterii celor două titluri şi care reglementează prescripţia executării silite.

S-a considerat că în materia executării silite nu există vreo reglementare care să dea eficienţă principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, invocat ca argument de reclamanţi în motivarea cererii de chemare în judecată şi în sensul indicat de aceştia, respectiv ca prescripţia executării titlului principal să genereze prescripţia executării titlului executor în accesoriu.

Dimpotrivă, fiecare titlu executoriu are o individualitate proprie şi un regim juridic distinct, iar efectul împlinirii prescripţiei executării silite a titlului constă în pierderea puterii executorii a acestuia (art. 405 alin. (3) C. proc. civ. 1865).

Fiecare titlu executoriu trebuie analizat individual, sub aspectul prescripţiei, prin raportare la exigenţele art. 450 alin. (1) C. proc. civ. anterior (1865), conform cărora "dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani".

Curtea a conchis în sensul că intervenirea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit a avut drept consecinţă doar pierderea puterii executorii a acestui titlu şi nu a determinat stingerea obligaţiei de restituire a creditului, aşa cum susţin reclamanţii prin acţiune, deoarece prescripţia extinctivă nu stinge nici dreptul subiectiv civil, nici obligaţia corelativă, nefiind incidente dispoziţiile art. 1800 pct. 1 din C. civ. de la 1864.

Împotriva deciziei civile nr. 818/A din 5 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, au declarat recurs reclamanţii B. şi A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea acestuia şi casarea deciziei atacate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 481 din C. proc. civ., iar prin hotărârea recurată situaţia reclamanţilor a fost agravată. Sub acest aspect, s-a arătat că au fost exercitate două apeluri, respectiv apelul declarat de reclamanţi împotriva dispozitivului şi cel promovat de pârâta C. S.A., care viza exclusiv considerentele sentinţei primei instanţe, fără a putea conduce la modificarea dispozitivului sentinţei apelate. Soluţia instanţei de apel, de a anula sentinţa apelată şi, în rejudecare, de a respinge pe fond acţiunea, putea să fie determinată de admiterea apelului reclamanţilor, iar nu de admiterea apelului pârâtei.

Consideră recurenţii că şi în situaţia în care instanţa de apel ar fi apreciat că nu a operat prescripţia dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă, în temeiul principiului disponibilităţii părţii şi a regulii tantum devolutum quantum apellatum, dispozitivul sentinţei apelate nu putea să fie schimbat.

Apreciază recurenţii că inexistenţa la momentul soluţionării cererii a unui interes actual nu echivalează cu o soluţie de respingere pe fond a acţiunii. În schimb, soluţia de respingere pe fond a acţiunii constituie pentru titularul acesteia o situaţie mai gravă, raportat la interesele acestuia şi la demersurile pe care ar putea să le realizeze în viitor. Or, soluţia instanţei de apel de a respinge, în rejudecare, acţiunea reclamanţilor şi de a reţine, în considerente, că dreptul Băncii de a obţine executarea contractului de ipotecă nu este prescris şi că aceasta poate continua executarea silită, constituie, evident, o înrăutăţire a situaţiei reclamanţilor.

În final, s-a solicitat să se constate că, în speţă, a avut loc o încălcare a principiului non reformatio in pejus, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. s-a arătat că problemele de drept supuse analizei vizează contractele de credit şi de ipotecă încheiate sub imperiul C. civ. din 1864, respectiv efectele prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Astfel, contractul de ipotecă fiind un accesoriu al contractului de împrumut bancar, iar obligaţia de plată a creditului, fiind prescrisă potrivit dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, se impune concluzia că este stins şi dreptul accesoriu de garanţie.

Dreptul de creanţă al Băncii, întemeiat pe contractul de credit s-a prescris, atât din punct de vedere material, cât şi din perspectiva dreptului de a se cere executarea silită.

Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că dreptul Băncii de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă nu s-a prescris, deoarece prin sentinţa civilă nr. 5625 din 25 mai 2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2016, instanţa ar fi statuat doar cu privire la dreptul de creanţă aferent contractului de credit.

Raţionamentul instanţei de apel este eronat, în opinia recurenţilor. Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, contractul de ipotecă, care dă naştere unui drept real de ipotecă în favoarea Băncii, nu constituie un "titlu emis în materia acţiunilor reale imobiliare", pentru a se aplica termenul de prescripţie de 10 ani.

Potrivit dispoziţiilor din C. civ. din 1864, ipoteca este strâns legată de creanţa principală, astfel că dacă se stinge creanţa principală se stinge şi ipoteca.

Intimata-pârâtă C. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia netimbrării recursului, având în vedere că în cadrul cererii de recurs nu se face referire la taxa datorată cu acest titlu, în cuantum de 6.834 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, în raport cu art. 496 din C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu pot fi reţinute deoarece recurenţii-reclamanţi, în etapa apelului, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., au solicitat respingerea excepţiei procesuale soluţionate de prima instanţă, anularea hotărârii atacate şi judecarea procesului evocând fondul, de către instanţa de apel. Aplicarea principiului instituit de art. 481 din C. proc. civ. este limitată de atitudinea procesuală a părţii care a recurs la calea de atac. Astfel, dacă aceasta renunţă la beneficiul său, hotărârea poate să-i fie defavorabilă pentru că se dă eficienţă principiului disponibilităţii.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Dreptul de ipotecă nu este un accesoriu al unui contract, ci al unei obligaţii de plată, care există şi în prezent, este viabilă, nu a fost stinsă prin niciuna din modalităţile reglementate: plată, compensaţie, confuziune, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare. Norma care instituie termenul special de prescripţie de 10 ani în materia drepturilor reale imobiliare se regăseşte atât în legislaţia anterioară intrării în vigoare a noului C. civ., cât şi în actuala legislaţie procedurală.

Trimiterile instanţei de apel la normele de drept se realizează doar din perspectiva faptului că acelaşi cadru legislativ a existat şi anterior, iar după intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, dispoziţiile au fost explicitate, iar instanţa supremă a recunoscut caracterul executoriu independent al contractului de ipotecă, precum şi termenul de valorificare a drepturilor recunoscute prin decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, în dosarul nr. x/2017.

Dreptul de ipotecă este un drept real, fiind aplicabile prevederile art. 405 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., astfel încât, executarea silită a contractului se prescrie în 10 ani, iar dreptul intimatei-pârâte de a recupera creanţa, în opinia sa, nu este prescris.

Recurenţii-reclamanţi B. şi A. au formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei C. S.A., prin care au solicitat respingerea excepţiei netimbrării recursului, precum şi respingerea apărărilor pârâtei, fiind reluate argumentele dezvoltate în susţinerea motivelor de casare.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 28 ianuarie 2020, a respins excepţia netimbrării recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A., prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 818/A din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Prin încheierea din 17 martie 2020, Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluţiei existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 23 iunie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenţii-reclamanţi invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, determinată de pretinsa încălcare a principiului "non reformatio in pejus", privind interdicţia înrăutăţirii situaţiei părţii în propria cale de atac, motiv de recurs ce nu poate fi reţinut.

În speţă, împotriva sentinţei pronunţate de instanţa fondului, prin care acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca lipsită de interes, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta. Instanţa de apel a admis ambele apeluri, a anulat sentinţa atacată şi, în judecarea cauzei pe fond, a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.

Cu valoare de principiu, prin dispoziţiile art. 481 din C. proc. civ. este instituită regula că părţii nu i se poate crea o situaţie mai rea în propria cale de atac, dar totuşi se poate înrăutăţi în calea de atac a adversarului. Această ultimă ipoteză nu era incidentă, cum susţin, de altfel, şi recurenţii, întrucât apelul pârâtei se limita la schimbarea considerentelor sentinţei şi nu urmărea o altă soluţie asupra cererii de chemare în judecată, în sensul modificării dispozitivului.

Regula instituită prin dispoziţiile art. 481 din C. proc. civ. cunoaşte două excepţii în care, în chiar propria cale de atac, situaţia pârâtei se poate aparent înrăutăţi şi anume, în cazul în care consimte expres la aceasta, principiul nefiind de ordine publică, ori în cazurile prevăzute de lege, în speţă constatându-se că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 480 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

În ipoteza art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ., legiuitorul a înlăturat incidenţa dublului grad de jurisdicţie, reclamanţii fiind cei care, în lipsa unei solicitări de trimitere spre rejudecare, au învestit instanţa de apel cu reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.

Principiului "non reformatio în pejus", ce trebuie respectat nu doar cu prilejul soluţionării căii de atac, ci şi cu ocazia rejudecării după admiterea apelului, nu i s-a adus atingere prin respingerea acţiunii în evocarea fondului de catre instanţa de apel, întrucât instanţa fondului, la rândul său, respinsese acţiunea reclamanţilor, limitându-se la soluţionarea unei excepţii preliminare, fără a se efectua nicio analiză asupra fondului, astfel încât părţile nu au beneficiat de acest prim grad de jurisdicţie.

Potrivit art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, devoluţiunea a operat cu privire la întreaga cauză, instanţa de apel fiind îndrituită să rejudece cauza sub toate aspectele, în virtutea faptului că prin apelul reclamanţilor se invocase nulitatea hotărârii primei instanţe, urmare a greşitei admiteri a excepţiei lipsei de interes a acţiunii introductive.

Prin urmare, instanţa de apel care, în temeiul dispoziţiilor speciale ale art. 480 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., constatând că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, a anulat hotărârea atacată şi a judecat procesul, nu a încălcat nici regula "tantum devolutum quantum apellatum", respectiv limitele învestirii sale şi nici principiul disponibilităţii.

Analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. porneşte de la observaţia că prin cererea de chemare în judecată s-au solicitat constatarea stingerii ipotecii şi a interdicţiilor pe cale accesorie, urmare a constatării intervenirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit nr. x din 10 iulie 2008 încheiat cu intimata, precum şi radierea din cartea funciară, în legătură cu care instanţa de apel a reţinut că erau îndeplinite condiţiile procedurale privind exercitarea dreptului la acţiune.

Instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere ca nefondată a acţiunii prin inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 ("o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiunea privind drepturile accesorii), întrucât, potrivit art. 405-4053 din C. proc. civ. din 1865, nu ar fi fost prescrisă executarea contractului de ipotecă, în termenul de prescripţie de 10 ani.

Înalta Curte, validând punctul de vedere al recurenţilor-reclamanţi, în sensul nelegalităţii hotărârii atacate, constată incidenţa acestui motiv de recurs, privind încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, art. 1800 pct. 1, precum şi ale art. 1091 din C. civ. de la 1864.

Regula generală instituită prin art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 constituie aplicaţia principiului "accesorium sequitur principale" şi stabileşte că odată cu prescripţia dreptului la acţiune, privitor la un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privitor la drepturile accesorii, categorie în care intră şi dreptul de ipotecă imobiliară instituit prin contractul nr. x din 15 iulie 2008, încheiat de recurenţii-reclamanţi cu intimata-pârâtă.

Această regulă generală nu ar fi fost incidentă în situaţia în care prin lege s-ar fi prevăzut că dreptul accesoriu nu se stinge odată cu cel principal de care depinde, dispoziţiile care conferă un caracter de relativitate principiului "accesorium sequitur principale" şi conferă ipotecii caracterul de drept autonom din noul C. civ. (art. 2504 C. civ.) nefiind incidente. Instanţa de apel, prin decizia criticată s-a raportat, de altfel, doar la dispoziţiile din C. civ. 1864, aspect lipsit de controversă în calea extraordinară de atac a recursului.

Ipoteca, drept real accesoriu, însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor, a cărei soartă o împărtăşeşte. Astfel, potrivit art. 1800 pct. 1 din C. civ., ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale.

Contrar concluziilor instanţei de apel, potrivit art. 1091 din C. civ. 1864, incident raporturilor juridice deduse judecăţii, spre deosebire de noua reglementare, prescripţia figurează printre modurile de stingere a obligaţiilor.

Odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, regimul juridic al prescripţiei extinctive a fost modificat, stabilindu-se că prin prescripţie se stinge dreptul material la acţiune prin care se valorifică dreptul subiectiv civil.

Cu toate acestea, nici existenţa unei obligaţii "imperfecte" care se limiteaza la executarea benevolă a debitorului şi la lipsa dreptului său la repetiţiune asupra obligaţiilor executate în această modalitate după prescrierea dreptului la acţiune (art. 20 din Decretul nr. 167/1958) nu ar putea conduce la o altă concluzie, obiectul acţiunii cu care a fost învestită instanţa privind constatarea inexistenţei dreptului creditoarei de a mai putea valorifica acţiunea personală şi dreptul de garanţie.

În situaţia în care titlul executoriu nu este o hotărâre judecătorească, cum este şi cazul contractului de credit nr. x din 10 iulie 2008 încheiat de părţile în litigiu, dreptul material la acţiune al creditoarei (intimata-pârâtă C.) se reduce la dreptul de a obţine executarea silită a acestuia şi poate fi exercitat de îndată ce obligaţiile cuprinse în titlul executoriu sunt exigibile.

Or, stingerea prin prescripţie a acestui drept a fost constatată definitiv prin sentinţa nr. 5622 din 25 mai 2016 a Judecătoriei Timişoara, cu privire la toate debitele decurgând din contractul de credit, ceea ce i-a înlăturat intimatei-pârâte creditoare, titular al dreptului subiectiv civil substanţial, dreptul de a mai obţine un nou titlu executoriu, în lipsa dreptului material la acţiune.

Prin acţiunea introductivă, recurenţii-reclamanţi au făcut apel la funcţia specifică a contractului de ipotecă încheiat cu intimata-pârâtă, de instrument de garantare şi la principiul potrivit cu care, având caracter accesoriu, ipoteca subzistă atâta timp cât există obligaţia de restituire a împrumutului pe care o garantează.

Din conţinutul art. 1800 pct. 1 din C. civ. 1864 şi al art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, se desprinde concluzia că odată cu stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiunea executorie a creditorului ce deţine un titlu executoriu (contractul de credit) privind dreptul principal de creanţă, se sting şi drepturile la acţiune privind garanţiile reale ce constituie accesoriul acestui drept principal, chiar dacă termenul de prescripţie nu s-ar fi împlinit încă, neavând relevanţă dispoziţiile art. 405 alin. (1) din Codul de procedură 1865 privind prescripţia dreptului de a cere executarea silită în materia acţiunilor reale imobiliare, la care face referire instanţa de apel.

Argumentul intimatei, însuşit de către instanţa devolutivă de control judiciar, în sensul că ipoteca s-ar putea stinge şi prin moduri proprii de încetare, independente de raportul principal de obligaţie, cum este prescripţia, nu poate fi validat în vederea respingerii unei acţiuni prin care nu a fost supusă judecăţii solicitarea de a se constata prescrierea executării ipotecii, ci constatarea stingerii pe cale accesorie a ipotecii, în virtutea dispoziţiilor speciale ale art. 1800 pct. 1 din C. civ. de la 1864 şi ale art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor, va casa în parte decizia recurată şi va trimite aceleiaşi instanţe cauza spre o nouă judecată a apelului acestora, cu privire la evocarea fondului, urmând a fi menţinute în rest celelalte dispoziţii din decizia atacată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 818/A din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelului reclamanţilor.

Menţine în rest decizia atacată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 7 iulie 2020.