Revocatory action: inopposability of credit and fiduciary contracts to insolvent estate and third-party complicity requirement under Article 1562 Civil Code

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. reprezentată prin lichidator judiciar CII B. a chemat în judecată pe pârâţii C., D. - CABINET DE AVOCAT, E. şi S.C. F. S.A., solicitând instanţei pe calea acţiunii revocatorii să declare inopozabilitatea faţă de ea a următoarelor contracte: contractul de fiducie autentificat sub nr. x/30.01.2017 de BNP G. încheiat între primii doi pârâţi, contractele de credit nr. x/06.04.2017 şi nr. y/26.04.2017 încheiate între pârâtele C., E. şi S.C. F. S.A., contractele de ipotecă autentificate sub nr. x/06.04.2017 şi nr. y/26.04.2017 de BNP H. încheiate între C. şi S.C. F. S.A.. Reclamanta a arătat că a încheiat cu prima pârâtă un antecontract de vânzare-cumpărare vizând achiziţia unui teren, pentru care a achitat suma de 650.000 RON; vânzarea nu a fost finalizată, ulterior fiind deschisă procedura insolvenţei faţă de reclamantă. În cadrul procedurii de insolvenţă, lichidatorul judiciar a notificat primei pârâte denunţarea antecontractului, fiind obţinută în instanţă obligarea aceleiaşi pârâte la restituirea sumei primite; în cadrul executării silite demarate pentru recuperarea sumei de 650.000 Euro, a constatat că pârâta C. a încheiat actele ce fac obiectul acţiunii în scopul diminuării patrimoniului pentru a împiedica recuperarea sumei la care a fost obligată prin hotărâre definitivă.

Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 4403 din 29 noiembrie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a constatat inopozabilitatea faţă de reclamantă a contractelor de credit nr. x/06.04.2017 şi nr. y/26.04.2017 încheiate între pârâtele E., C. şi S.C. F. S.A., precum şi contractele de ipotecă autentificate sub nr. x/06.04.2017 şi nr. y/26.04.2017 de BNP H. încheiate între pârâtele C. şi S.C. F. S.A..

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea inopozabilităţii contractului de fiducie.

Apelul:

Împotriva sentinţei de fond a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar CII B., în timp ce pârâta F. S.A. a promovat cerere de recurs. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub acelaşi număr unic 22659/3/2017.

Prin decizia civilă nr. 379 din 16 noiembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în complet de recurs, a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâta F. S.A., dispunând, totodată, măsuri procesuale pentru soluţionarea apelului declarat de reclamantă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018. În cadrul acestui dosar, faţă de soluţia de respingere ca inadmisibilă a căii de atac a recursului, pârâta F. S.A. a depus cerere de apel.

Prin decizia civilă nr. 585 din 29 martie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta F. S.A.; a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar CII B., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a constatat şi inopozabilitatea faţă de reclamantă a contractului de fiducie încheiat între pârâţii C. şi CABINET DE AVOCAT D. autentificat sub nr. x/30.01.2017 de BNP G..

Recursul:

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel au declarat recurs motivat pârâţii F. S.A. şi CABINET DE AVOCAT D., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub nr. x/2018.

Motivarea recursurilor:

După o prezentare succintă a parcursului procesual din perspectiva cererilor părţilor, a apărărilor invocate şi a soluţiilor pronunţate în fond şi apel, recurenta - pârâtă F. S.A. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin neexaminarea probelor aflate la dosarul cauzei şi nevalorificarea acestora la aflarea adevărului, precum şi prin formularea unor motivări fără existenţa unui probatoriu, nefiind solicitată suplimentarea acestuia în cadrul obligaţiei legale a instanţei de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Recurenta - pârâtă a susţinut că instanţele devolutive, reţinând complicitatea terţului, şi-au limitat analiza la contractul a cărui inopozabilitate s-a solicitat, fără a analiza celelalte contracte încheiate în aceleaşi condiţii, depuse la dosar, nefiind considerente cu privire la aceste probatoriu; a mai arătat că analiza complicităţii terţului trebuie analizată prin raportare la prevederile art. 14 C. civ. referitoare la buna credinţă care instituie o prezumţie legală ce trebuie răsturnată de cel care susţine contrariul. Recurenta - pârâtă a arătat, totodată, că instanţa de apel îşi motivează soluţia prin raportare la condiţiile de creditare, precum şi asupra procedurii urmate anterior acordării creditului către intimata - pârâtă E., în condiţiile în care apelul era limitat la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute pentru acţiunea revocatorie reglementate de art. 1562 C. civ. De asemenea, a arătat că nu a fost administrată nicio probă care să formeze convingerea instanţei care a judecat apelul că nu au fost analizate situaţiile financiare şi veniturile celor două pârâte, astfel încât în măsura în care aprecia că se impune o asemenea analiză era necesar să dispună suplimentarea probatoriului.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de apel a depăşit atribuţiile sale jurisdicţionale intervenind într-un domeniu de competenţa exclusivă a Băncii Naţionale a României. În acest context, a arătat că instanţa de apel, statuând ca s-a analizat "în mod simplist" situaţia datoriilor debitoarei şi garantului ipotecar, fără analizarea urmărilor ce se pot produce asupra patrimoniului celor două echivalează cu a susţine că Normele BNR sunt simpliste, întrucât la acordarea creditului nu a fost încălcată nicio normă legală din cele care reglementează activitatea de creditare. A mai susţinut că legislaţia specială nu stabilea un grad maxim de îndatorare la data acordării creditului, invocând în faţa instanţei de apel prevederile art. 19 din Regulamentul BNR nr. 17/2012, aspect neanalizat.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1562 C. civ., intimata-reclamantă nedovedind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de textul legal. A arătat că în ce priveşte prima condiţie nu s-a dovedit existenţa prejudiciului, instanţa de apel făcând confuzie între creanţa cu care intimata-pârâtă C. figurează în evidenţele intimatei-reclamantei şi eventualul prejudiciu pe care aceeaşi parte l-ar fi suferit prin încheierea contractelor de credit; de asemenea, a susţinut că prin contractele de credit nu s-a generat ori mărit starea de insolvabilitate, patrimoniul intimatei - pârâte nefiind diminuat prin încheierea acelor contracte. A arătat, în continuare, că nu poate fi dedus scopul ilicit urmărit la momentul încheierii celor două contracte din caracterul excesiv de oneros al obligaţiilor asumate, acestea fiind încheiate în condiţiile ofertei curente şi publice, că s-au negociat condiţiile de creditare, că valoarea comisioanelor a fost diminuată faţă de oferta standard, că în calitate de terţ nu cunoştea la momentul încheierii contractelor că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate, urmărirea silită fiind notată în cartea funciară ulterior perfectării contractelor.

Recurenta-pârâtă a reluat critica referitoare la inexistenţa unui grad de îndatorare ce ar fi trebuit respectat la momentul creditării, invocând din nou art. 19 din Regulamentul BNR nr. 17/2012, apreciind că instanţa de apel a folosit un act normativ inaplicabil în speţă.

În acelaşi context, recurenta-pârâtă a susţinut că art. 1562 C. civ. nu vorbeşte de existenţa unei complicităţi, normele dreptului civil reglementând conceptul de bună-credinţă; totodată, reia susţinerile referitoare la buna sa credinţă la momentul perfectării contractelor de credit în condiţiile în care nu avea cunoştinţă despre existenţa vreunui raport juridic între intimata-pârâtă C. şi intimata-reclamantă.

Pentru toate aceste critici, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel, rejudecarea cauzei pe fond şi respingerea acţiunii.

Recurentul-pârât I. AVOCAT D., după o prezentare a parcursului procesual, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

A susţinut nelegalitatea considerentelor din decizia de apel în care se reţine calitatea sa de avocat al recurentei-pârâte F. S.A., arătând că a avut un contract de asistenţă cu aceasta care a încetat în anul 2016 (anterior perfectării actelor ce fac obiectul acţiunii), că actul de fiducie a fost încheiat cu trei luni înaintea contractelor de credit când nu mai reprezenta societatea de creditare, fiind astfel greşit aplicată dispoziţia art. 327 C. proc. civ.

Subsumat celor două motive de casare invocate prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a prezentat operaţiunea fiduciară, susţinând că prin încheierea contractului de fiducie s-a constituit un patrimoniu de afectaţiune - masa fiduciară ce urma a fi administrată de el, nefiind, deci, în prezenţa unui act de înstrăinare. În consecinţă, a apreciat că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că încheierea acestui contract ar fi determinat o majorare a stării de insolvabilitate, în condiţiile în care masa fiduciară s-ar fi întors în patrimoniul constitutoarei, cu titlu gratuit, la expirarea termenului contractual - 01.02.2017.

A mai susţinând că în mod nelegal instanţa de apel a analizat clauzele contractului de fiducie, nefiind investită cu analiza acestuia.

Recurentul-pârât a mai susţinut existenţa considerentelor contradictorii, criticând acele considerente care fac referire la preţul contractului şi onorariul cuvenit.

În sfârşit, recurentul-pârât critică decizia de apel din perspectiva greşitei extinderi a unei nulităţi a contractului de fiducie în analiza condiţiilor reglementate pentru acţiunea revocatorie, greşita apreciere a momentului la care se apreciază cunoaşterea de către terţ a măririi de către debitor a stării de insolvabilitate (arătând că a cunoscut abia la momentul formulării cererii de chemare în judecată acest aspect), greşita aplicare a normelor ce reglementează prezumţiile simple (art. 327-329 C. proc. civ.).

Pentru toate aceste critici, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Regularitatea recursurilor:

Cererile de recurs au fost depuse cu respectarea prevederilor art. 460 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., recursurile fiind declarate şi motivate în termenul legal de 30 zile, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Referitor la condiţiile intrinseci, s-a constatat că cererile de recurs îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la condiţiile extrinseci, s-a constatat că cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă F. S.A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., fiind depusă la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul legal, astfel cum s-a dispus de către instanţa supremă.

Cererea de recurs formulată de recurentul - pârât CABINET DE AVOCAT D. nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., nefiind făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă căii extraordinare de atac.

Recurentul pârât a formulat în cauză cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, cerere respinsă în şedinţa din Camera de consiliu din data de 10 octombrie 2019; recurentul - pârât nu a formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii de şedinţă din 10 octombrie 2019.

Admisibilitatea recursurilor:

Recursurile au ca obiect decizia civilă nr. 585 din 29 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru verificarea admisibilităţii căii de atac a recursului s-a avut în vedere obiectul cauzei deduse judecăţii care, în speţă, vizează declararea inopozabilităţii unor contracte în temeiul art. 1562 C. civ. Raportat la art. 98 alin. (1) C. proc. civ., art. 101 C. proc. civ., coroborat cu art. 483 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 astfel cum a fost modificată, s-a apreciat că decizia de apel este susceptibilă a fi cenzurată în calea de atac a recursului.

A fost întocmit şi comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

La termenul din 23 ianuarie 2020 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis excepţia de netimbrare a recursului declarat de recurentul - pârât CABINET DE AVOCAT D.; a admis în principiu recursul declarat de recurenta - pârâtă F. S.A. şi stabilit termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionare recursului acesteia.

Analiza recursului declarat de recurentul - pârât CABINET DE AVOCAT D.:

În temeiul art. 24 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 32 şi at. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere motivele de casare invocate prin memoriul de recurs, Înalta Curte a stabilit în sarcina recurentului - pârât obligaţia de achitare a unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 17.278,68 RON.

Deşi s-a comunicat recurentului - pârât, în procedura prealabilă, obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru, acesta nu a dovedit îndeplinirea obligaţiei până la termenul stabilit pentru analiza admisibilităţii recursului, moment în care este analizată îndeplinirea condiţiilor intrinseci şi extrinseci ale cererii de recurs, astfel cum sunt reglementate de art. 486 C. proc. civ.

Având în vedere textele legale menţionate, precum şi faptul că recurentul - pârât nu a dovedit îndeplinirea obligaţiei stabilite în sarcina de achitare a taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., urmare a admiterii excepţiei de netimbrare în şedinţa din data de 23 ianuarie 2020, va dispune anularea recursului declarat în cauză.

Analiza motivelor de casare invocate de recurenta - pârâtă F. S.A.:

Faţă de actele dosarului, de înscrisurile administrate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica vizând depăşirea de către instanţa de apel a atribuţiilor puterii judecătoreşti, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondată. O primă observaţie care se impune este aceea că susţinerea recurentei - pârâte privind neexaminarea de către instanţa de apel a probelor aflate la dosarul cauzei şi nevalorificarea acestora la aflarea adevărului nu se încadrează în motivul de casare invocat de parte. Se reţine, totodată, că în raport de dezvoltarea criticii, cele susţinute sub acest aspect de către recurenta-pârâtă nu pot fi încadrate în motivele de casare astfel cum sunt reglementate în cuprinsul art. 488 C. proc. civ., în condiţiile în care partea nu critică decizia de apel din perspectiva neadministrării unor probe, ci este nemulţumită de pretinsa neanalizare a unor înscrisuri depuse la dosar. Or, asemenea critici, ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt nu pot determina o nelegalitate a deciziei de apel, instanţa fiind suverană în aprecia, din ansamblul înscrisurilor depuse de părţi la dosar, care sunt relevante pentru stabilire situaţiei de fapt, fără a fi obligată să se pronunţe, să analizeze fiecare înscris în parte.

Tot în cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat o pretinsă neaplicare a dispoziţiilor art. 14 C. civ. Nici această critică nu se încadrează în motivul de casare invocat de parte, el putând fi încadrat, în raport şi de cele arătate în memoriul de recurs, în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că se referă la modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra îndeplinirii condiţiilor acţiunii revocatorii. Plecând de la aceste statuări, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al criticii formulate, în speţă neputând fi reţinută nelegalitatea deciziei de apel prin neaplicarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 14 C. civ. Se reţine că dispoziţia legală invocată de recuerenta-pârâtă este una cu caracter general, stipulând că orice persoană (fizică sau juridică) trebuie să-şi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună credinţă. Această normă nu influenţează analiza efectuată de instanţa de apel în ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale acţiunii revocatorii, în condiţiile în care art. 1562 C. civ. (sediul materiei) impune verificarea împrejurării că terţul contractant cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. Această condiţie impusă de lege în cazul contractelor cu titlu oneros a fost definită atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, ca fiind complicitatea terţului la fraudarea de către debitor a creditorului său. În consecinţă, principiul general al bunei credinţe reglementat de art. 17 C. civ. este subsumat şi înglobat în analiza acestei complicităţi a terţului la fraudarea creditorului, urmând a se administra, de principiu, probele necesare dovedirii şi acestei condiţii specifice contractelor cu titlu oneros. În concluzie, chiar plecând de la prezumţia de bună credinţă, în cadrul acţiunii revocatorii, având în vedere condiţiile de admisibilitate ale acesteia, sunt administrate probatorii care să conducă la răsturnarea prezumţiei, tocmai pentru a se determina caracterul fondat al acţiunii promovate de creditor.

O a doua critică formulată de recurenta-pârâtă subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. vizează neadministrarea tuturor probelor în cadrul obligaţiei instanţei de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Nici această critică nu se încadrează în motivul de casare invocate ci, faţă de cele susţinute în memoriul de recurs, ar putea fi încadrată în motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Concret, recurenta-pârâtă critică decizia de apel sub aspectul formării convingerii instanţei cu privire la situaţia de fapt fără să administreze sau să dispună din oficiu administrare unor probe care să conducă la concluzia reţinută, invocând, probabil, (fără să indice în mod expres) o încălcare a art. 22 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că în materia probelor, legea are dispoziţii speciale, aplicabile în speţă. Se reţine, astfel, că soluţia primei instanţe a fost defavorabilă recurentei-pârâte, aceasta fiind cea care a declarat apel faţă de dispoziţia de declarare a inopozabilităţii faţă de intimata-reclamantă a celor două contracte de credit, împreună cu cele două contracte de ipotecă. Faţă de cele dispuse de instanţa de fond, având în vedere şi criticile formulate în calea devolutivă de atac, recurenta-pârâtă avea dreptul, dar şi obligaţia de a propune administrarea oricăror probe necesare pentru susţinerea criticilor sale. În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. care prevăd că partea nu poate invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care nu le-a propus şi administrat în condiţiile legii. Se observă, astfel, că una din criticile părţii în calea devolutivă de atac viza modalitatea în care instanţa de fond a apreciat asupra condiţiei complicităţii terţului, motivat de comportamentul recurentei-pârâte în acordarea celor două credite. Fiind cea care contesta această situaţie de fapt, recurenta-pârâtă avea, aşa cum s-a arătat, dreptul şi obligaţia de a propune toate probele care să demonstreze temeinicia susţinerilor sale. În speţă, însă, în cadrul recursului, recurenta-pârâtă este nemulţumită de neadministrarea, în opinia sa, a unui probatoriu care să susţină cele reţinute de instanţa de fond şi confirmate de instanţa de apel. Or, în raport de art. 254 alin. (6) C. proc. civ., partea nu poate invoca acest aspect în calea de atac, în lipsa unei propuneri proprii de probatoriu, critica recurentei fiind, în consecinţă, înlăturată.

În final, recurenta-pârâtă critică decizia de apel sub aspectul intervenirii într-un domeniu care este de competenţa exclusivă a Băncii Naţionale a României. Deşi formal critica este încadrată corect, prin modul de formulare conturând sfera de aplicare a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. care are în vedere acte săvârşite de instanţa judecătorească ce intră în atribuţiile unor alte organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat, ea nu este fondată. Se reţine că instanţa de apel nu a depăşit sfera sa de atribuţii şi nici nu a intrat în domeniul de reglementare al Băncii Naţionale a Romăniei.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut în memoriul de recurs că prin faptul că instanţa de apel a apreciat că s-ar fi analizat în mod simplist situaţia datoriilor împrumutatei şi ale garantei ipotecare, ar fi enunţat, în mod implicit, şi caracterul simplist al reglementării adoptate de Banca Naţională a României. Trecând peste faptul că nu este nicio interdicţie pentru instanţele de judecată de a aprecia caracterul lacunar, confuz sau deficiar al unui act normativ - aspect care nu are semnificaţia depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, în speţă nu se regăseşte nici măcar o asemenea situaţie. Instanţa de apel nu a apreciat în nicio măsură actul normativ emis de Banca Naţională a României, ci doar a concluzionat asupra modalităţii în care recurenta-pârâtă a aplicat respectivul act normativ în activitatea de acordare a creditelor supuse analizei.

Recurenta-pârâtă mai critică decizia de apel sub aspectul unei pretinse nemotivări în ce priveşte susţinerea sa privind neaplicarea în cauză a unui grad maxim de îndatorare, prin raportare la art. 19 din Regulamentul BNR nr. 17/2012. Critica, ce ar putea fi încadrată în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată. Se observă că instanţa de apel a răspuns acestei critici, în considerentele deciziei recurate fiind făcută menţiunea că sunt însuşite concluziile instanţei de fond privind depăşirea gradului de îndatorare.

În acelaşi context al criticii se poate aprecia că recurenta-pârâtă susţine şi o greşită aplicare a legii, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul neaplicării în cauză a dispoziţiilor art. 19 din Regulamentul BNR nr. 17/2012 (critică reluată în memoriul de recurs în expunerea subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Se observă, din această perspectivă, că recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 19 din actul normativ menţionat, fără a proba incidenţa acestuia în speţă. Astfel, textul legal nu poate fi interpretat decât coroborat cu restul actului normativ din care face parte, în sensul că pentru a se verifica incidenţa sa este necesară dovedirea respectării normelor ce vizează stabilirea gradului de îndatorare - respectiv a art. 12 - 13 din Regulamentul BNR. nr. 17/2012. Or, recurenta-pârâtă s-a limitat în calea devolutivă de atac doar să invoce prevederile art. 19 din Regulament - citate incomplet, susţinând că nu este reglementat un grad maxim de îndatorare pentru activitatea de creditare

Înalta Curte reţine, într-un prim aspect, că chiar textul art. 19 din regulament menţionează existenţa unui grad maxim de îndatorare (cel stabilit de instituţia financiară nonbancară în aplicarea criteriilor reglementate de art. 12) şi că acela poate fi depăşit, dar numai în anumite condiţii - respectiv pentru împrumutătorii care respectă dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. f) şi g) şi alin. (2). În speţă, recurenta-pârâtă nu a dovedit îndeplinire condiţiilor de aplicare a art. 19 din Regulamentul, singurele sale apărări vizând nivelul dobânzii aşa cum este afişat pe site-ul acesteia, precum şi prin depunerea unor contracte încheiate cu terţi pentru exemplificarea ratei dobânzii. Or, simpla depunere a acestor documente nu este de natură a determina aplicarea în speţă a textului legal invocat de recurenta-pârâtă, fiind necesar a se dovedi îndeplinirea condiţiilor cuprinse în actul normativ pentru stabilirea unui prag maxim de îndatorare, conform criteriilor enunţate în document.

Sub al doilea aspect, plecând de la nedovedirea de către recurenta-pârâtă a îndeplinirii condiţiilor stipulate de art. 19, Înalta Curte reţine dispoziţile art. 20 din Regulament care prevăd în mod expres că pentru împrumutătorii care nu aplică art. 12 alin. (1) lit. f) şi g) şi alin. (2), nivelul maxim al gradului de îndatorare total este limitat la 35 % (în forma în vigoare a actului normativ la momentul acordării creditelor).

În consecinţă, critica este nefondată, actul normativ invocat de recurenta-pârâtă menţionând în mod expres un grad maxim de îndatorare, nefiind dovedit de către parte că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a legii prin valorificarea considerentelor primei instanţe vizând existenţa unui grad maxim de îndatorare.

Criticile dezvoltate în memoriul de recurs în cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi analizate de Înalta Curte întrucât, deşi se invocă formal o greşită aplicare a legii din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 1562 C. civ., susţinerile recurentei-pârâte determină o analiză a situaţiei de fapt. Astfel, sub critica de neaplicare legală a temeiul de drept al acţiunii revocatorii, recurenta-pârâtă invocă aspecte ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt, ori de probatoriul administrat. Sub acest aspect, înalta Curte reţine că sub aparenţa criticii de nelegalitate, recurenta-pârâtă invocă aspecte ce ţin de situaţia de fapt sau de modul de interpretare a probatoriului administrat.

Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte examinează, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecinţă, criticile vizând existenţa prejudiciului, a situaţiei de generare ori mărire a stării de insolvabilitate şi a complicităţii terţului nu pot fi analizate, presupunând o evaluare atât a situaţiei de fapt, cât şi a probatoriului administrat de instanţele devolutive.

Pentru toate considerentele reţinute, în temeiul art. 496 C. proc. civ. recursul declarat de recurenta - pârâtă S.C. F. S.A. va fi respins ca nefondat.

Recursul declarat de recurentul - pârât CABINET DE AVOCAT D., faţă de neîndeplinirea obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, va fi anulat ca netimbrat în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul-pârât CABINET DE AVOCAT D. împotriva deciziei civile nr. 585 din 29 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII B. şi intimatele-pârâte C. şi E..

Respinge ca nefondat recursul declarat de S.C. F. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Fără cale de atac în ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât CABINET DE AVOCAT D..

Definitivă în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. F. S.A..

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2020.