Validity of movable real security agreements via pledge of future receivables and the applicability of fraud in law to third-party purchasers in pre-sales contracts

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18 decembrie 2015, sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată şi modificată, reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.R.L. prin lichidator judiciar şi D. - membra a E. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

1. să constate nulitatea absolută parţială, în limita sumei totale de 224.604,61 euro, echivalentul sumei de 1.013.977,51 RON la cursul BNR din ziua depunerii acţiunii, a contractului de garanţie reală mobiliară din 12 decembrie 2006, completat prin actul adiţional nr. x din 29 februarie 2008 şi actul adiţional nr. x din 28 octombrie 2008:

2. să oblige pârâta D. - membra a E. S.A., în principal să restituie şi în subsidiar să plătească cu titlu de daune, suma totală de 224.604,61 euro, echivalentul sumei de 1.013.977,50 RON la cursul BNR din ziua depunerii acţiunii, reprezentând preţ al rezervărilor şi avansuri din preţurile de vânzare achitate, după cum urmează: A. S.R.L. - suma de 140.071,33 euro, echivalentul sumei de 632.352,01 RON la cursul BNR din ziua depunerii acţiunii şi B. S.R.L. - suma de 84.533,28 euro, echivalentul sumei de 381.625,49 RON la acelaşi curs;

3. să oblige pârâta D. - membra a E. S.A., la plata de dobânzi moratorii penalizatoare la sumele de restituit sau de plătit, de la data hotărârii definitive pana la data plăţii;

4. să oblige pârâta D. - membra a E. S.A., la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta D. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării, excepţia lipsei de interes şi a prematurităţii formulării acţiunii de către cele două reclamante, iar pârâta C. S.R.L. a invocat, prin concluziile scrise, excepţia lipsei de interes şi a inadmisibilităţii acţiunii. La termenul de la 12 octombrie 2016, pârâta D. a învederat instanţei că renunţă la susţinerea excepţiei de netimbrare, iar instanţa a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta D. ca neîntemeiată şi a apreciat că argumentele invocate de pârâta C. S.R.L. în susţinerea excepţiei lipsei de interes şi în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii reprezintă apărări pe fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 7688/2016 din 7 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele. Intimata E., prin Sucursala Londra, a depus note scrise prin care a solicitat să se ia act că nu este parte în dosar, iar prin încheierea de şedinţă de la 23 ianuarie 2018, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei intimate.

Prin decizia nr. 575/A din 20 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de reclamante împotriva pârâtei E., prin Sucursala Londra, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamante împotriva pârâtelor C. S.R.L. şi D. - membra a E. S.A.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarele recursului susţin că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii deoarece instanţa de apel a reţinut că motivele de nulitate invocate nu pot viza nevaliditatea contractelor de garanţie mobiliară, ci nevaliditatea contractului de credit, aspect care nu a format obiectul acţiunii. Pe de altă parte, aceeaşi instanţă a analizat şi înlăturat aceste motive ca fiind neîntemeiate.

Recurentele-reclamante afirmă că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi au subsumat aceste critici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în memoriul de recurs se arată că au fost încălcate principiile de drept şi normele privind regimul juridic al nulităţii absolute a contractelor de garanţie mobiliară şi al probaţiunii celor două componente ale fraudei la lege. Recurentele-reclamante susţin că frauda la lege se referă la contractele de garanţie mobiliară încheiate între cele două intimate-pârâte C. S.R.L. şi D., constând în contractele de cesiune a drepturilor de încasare izvorâte din încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare, iar nu la contractul de credit şi la actele adiţionale la acesta, şi că din împrejurările relevate rezultă că sunt prezente cele două elemente ale fraudei la lege, respectiv conivenţa frauduloasă şi mecanismul fraudulos, intimatele-pârâte folosindu-se de prevederile art. 1391-1398 şi 1402-1404 C. civ. din 1864 şi ale art. 1, 13 şi urm. din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 în scopul de a încasa şi folosi sumele de bani cu titlu de rezervări şi avansuri de preţ pentru restituirea creditului şi apoi pentru executarea construcţiilor şi nu pentru executarea obligaţiilor de a finaliza construcţiile şi a le transfera recurentelor-reclamante.

Mai arată autoarele recursului că hotărârea a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 969, 966-968, 1391-1398 şi 1402-1404 C. civ. din 1864, ale art. 1.2 lit.

a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999 şi ale art. 13 şi urm. din aceeaşi lege deoarece instanţa de apel a considerat că trebuie să existe un text de lege prin care să fie interzisă garanţia mobiliară constând în cesiunea de creanţă a drepturilor de încasare izvorâte din încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare, coroborat cu o clauză expresă în antecontracte conform căreia avansurile de preţ sunt destinare finalizării lucrărilor de construire. Viziunea instanţei de apel este greşită, în opinia recurentelor-reclamante, deoarece frauda la lege presupune tocmai existenţa unor texte de lege care permit întocmirea anumitor acte juridice care nu încalcă litera legii, dar încalcă spiritul ei.

Se mai susţine că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. din 1864 deoarece prin încheierea unor convenţii ascunse între intimatele-pârâte, intimata-pârâtă C. S.R.L. a nesocotit prevederile convenţiilor încheiate cu recurentele-reclamante, ceea ce atrage caracterul ilicit al cauzei convenţiilor dintre intimatele-pârâte. În susţinerea acestui caracter ilicit, recurentele-reclamante afirmă că, înainte de semnarea antecontractelor de vânzare-cumpărare, cele doua intimate-pârâte au convenit să încheie un contract de credit fără ca C.

S.R.L. să prezinte vreun plan de afacere, fără ca aceasta să constituie garanţii suficiente pentru rambursarea creditului (garantând în schimb cu avansurile de preţ pe care contractanţii apartamentelor le vor plăti), iar ulterior semnării antecontractelor, prin intermediul contractelor de garanţie mobiliară, intimata-pârâtă D. a devenit cesionara avansurilor de preţ, iar recurentele-reclamante au devenit debitoare cedate, fără a fi notificate conform dispoziţiilor art. 1391 -1398, ale art. 1402-1404 C. civ. din 1864 şi ale art. 2 lit.

a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999. Mai afirmă autoarele recursului că prin încheierea şi executarea contractelor de garanţie mobiliară sub forma cesiunii de creanţă a avansurilor de preţ a fost afectată forţa obligatorie a contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, cu încălcarea art. 969 C. civ. din 1864, intimata-pârâtă folosind banii proveniţi din plata avansurilor şi rezervărilor pentru a achita costurile creditului în loc să execute lucrările de construire a apartamentelor.

Recurentele-reclamante arată şi că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind componentele fraudei la lege, convenţia frauduloasă şi mecanismul fraudulos şi privind modul în care probează aceste două componente. Pe componenta convenţiei frauduloase, în mod greşit instanţa de apel ar fi reţinut că trebuia să existe un text de lege prin care să fie interzisă garanţia imobiliară constând în cesiunea de creanţă şi ar fi apreciat că nu au fost propuse şi administrate probe în dovedirea acestor susţineri, ignorând că tocmai actele şi faptele în sine, ulterioare convenţiei, dovedesc existenţa acesteia. În opinia recurentelor-reclamante, încheierea convenţiei de credit cu includerea clauzei prin care avansurile de preţ ce vor fi plătite de contractanţii de apartamente vor constitui garanţia rambursării creditului reflectă îndeplinirea condiţiei existentei cauzei de nulitate absolută înainte sau cel puţin concomitentă cu data încheierii contractului de garanţie mobiliară. Pe componenta mecanismului fraudulos, se arată că instanţa de apel a confundat actele şi faptele ce constituie acest mecanism, considerându-le acte ulterioare încheierii contractului şi ignorând legătura dintre convenţia frauduloasă şi executarea mecanismului fraudulos care trebuia analizată în mod specific şi luând în considerare situaţia financiară a intimatei-pârâte C. S.R.L. Se mai arată că pentru a stabili adevărul ar fi fost necesară o expertiză contabilă care să releve traseul banilor şi modul în care a fost acordat şi gestionat creditul în valoare de 16.500.000 euro.

Într-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, se susţine că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1391-1398 şi 1402-1404 C. civ. din 1864 şi ale art. 2 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 99/1999 privind legătura dintre cesionar şi debitorii cedaţi într-o cesiunea de creanţă având în vedere că instanţa de apel a reţinut calitatea de terţi desăvârşiţi a recurentelor-reclamante faţă de cesiunea de creanţă întrucât acestea nu au calitatea de garanţi, nu s-au obligat şi nici nu au fost obligate în vreun fel să garanteze creditul, şi a mai reţinut că banii încasaţi de D. aparţin C. S.R.L. fără să existe vreo obligaţie faţă de contractanţii de apartamente. Procedând în acest fel, curtea de apel a ignorat caracterul de operaţiune tripartită a cesiunii de creanţă, care îi implică pe creditorul cedent, pe cesionar şi pe debitorul cedat, astfel cum stabilesc prevederile C. civ. pe care instanţa le încalcă. Se mai susţine că instanţa a motivat la modul general fără a se referi în mod expres la regulile de drept şi la efectele contractelor de garanţie mobiliară încheiate sub forma cesiunii de creanţă asupra executării antecontractelor de vânzare-cumpărare. În opinia autoarelor recursului, acestea au calitatea de garanţi-debitori cedaţi, adică plătitori ai costului creditului, ca urmare acestea ar fi trebuit notificate conform prevederilor C. civ. şi ale Legii nr. 99/1999.

În memoriul de recurs se mai susţine că hotărârea este dată cu încălcarea principiilor de drept şi a normelor privind riscul contractului deoarece instanţa de apel a reţinut că riscul contractului de credit nu a trecut din sarcina intimatei-pârâte C. S.R.L. în sarcina recurentelor-reclamante, acestea suportând riscul propriilor contracte. Se arată că instanţa de apel a confundat culpa contractuală (frauda) cu riscul contractului în cazul antecontractelor de vânzare-cumpărare, iar în cazul contractului de credit, a negat noţiunea de garanţie mobiliară a avansurilor din preţ din care s-a plătit creditul.

Recurentele-reclamante critică soluţia dată capătului de cerere privind restituirea sumelor, şi, în subsidiar acordarea de daune, afirmând că au fost încălcate principiile de drept şi normele referitoare la legătura de cauzalitate şi subsumează aceste critici motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.. Astfel, apreciază ca fiind nelegale considerentele prin care curtea de apel a reţinut că recurentele-reclamante nu sunt părţi în contractul a cărui nulitate o solicită şi că repunerea în situaţia anterioară nu presupune restituirea de către intimata-pârâtă C. S.R.L. a sumelor achitate de recurentele-reclamante intimatei-pârâte D. în temeiul altor contracte. Arată în continuare că existenţa legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptele ilicite trebuia analizată în raport de motivele cererii de chemare în judecată şi de faptele ilicite şi prejudiciul produs, şi nu de întâmplările din procedura insolvenţei (procedură în care recurentele-reclamante nu au obţinut realizarea transferurilor de proprietate) şi că prin efectul restitutio in integrum al nulităţii absolute, recurentele-reclamante ar trebui să recupereze sumele pe care le-au plătit. Recurentele-reclamante consideră că instanţa de apel nu a motivat de ce nu sunt admisibile daunele atât timp cât există o legătură directă între pierderea bunurilor şi încasarea de către D. a sumelor achitate de recurentele-reclamante prin intermediul mecanismului de constituire a garanţiei mobiliare prin cesiune de creanţă.

În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se mai invocă şi încălcarea normelor privind regimul răspunderii civile în cazul prejudiciilor suferite de un terţ prin încheierea unui act juridic civil nul absolut şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. din 1864, întrucât instanţa de apel a reţinut în mod greşit că fapta ilicită în cadrul răspunderii civile delictuale nu poate fi nulitatea unui act juridic. În opinia recurentelor-reclamante, răspunderea civilă a semnatarilor unui act juridic nul absolut poate fi angajată numai în cadrul delictual, deoarece autoarele recursului nu sunt părţi în contractele de garanţie mobiliară şi nu se pot prevala de normele privind răspunderea contractuală.

În drept, recurentele-reclamante au indicat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Intimata-pârâta D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, prin raportare la criteriul valoric, iar, în subsidiar, ca nefondat. Intimata-pârâtă C. S.R.L. prin lichidator judiciar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă D. - Membră a E. S.A., a admis în principiu recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 575/A din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a constatat suspendarea judecăţii cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentele-reclamante afirmă că hotărârea dată conţine motive contradictorii deoarece pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că motivele de nulitate invocate nu vizează nevaliditatea contractelor de garanţie mobiliară, ci nevaliditatea contractului de credit însuşi, care nu poate fi cercetată pentru că instanţa nu a fost învestită cu o astfel de cerere, iar, pe de altă parte, a analizat motivele invocate şi le-a considerat nefondate.

Critica este nefondată. Din lecturarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a reţinut că în cauză nu a fost contestat contractul de credit (aspect pe care recurentele-reclamante nu l-au negat) şi din acest motiv, în mod justificat nu a analizat motivele de apel cu privire la conivenţa părţilor la încheierea contractului de credit, acordarea creditului unui client nou înfiinţat, fără active, fără structura financiara şi fără asigurarea de garanţii suficiente, acordarea acestui credit s-a făcut cu încălcarea normelor privind cunoaşterea clientelei şi a normelor privind cerinţele prudenţiale, apreciind că acestea nu au legătură cu contractul de garanţie contestat în cauză. Curtea de apel a analizat motivele de apel astfel cum au fost formulate de recurentele-reclamante, referindu-se în repetate rânduri la încheierea contractelor de garanţie mobiliară contestate în prezenta cauză, respectiv la caracterul licit şi la scopul urmărit de părţi la încheierea acestora. Din decizia atacată nu rezultă că instanţa de apel ar fi analizat ca pe o critică separată validitatea contractului de credit, referirile la acest contract fiind strict în contexul situaţiei de fapt. Înalta Curte apreciază că modul în care instanţa de apel şi-a construit motivarea nu este unul contradictoriu, ci unul coerent, din considerentele expuse rezultând în mod logic soluţia pronunţată.

Într-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, se arată că instanţa de apel face trimitere la texte de lege ce nu au legătură cu cauza deoarece reţine că prevederile art. 61, art. 62 din Legea nr. 58/1998, art. 1,6,8,12,35 din Norma nr. 3/2002 şi art. 3,4,5 şi 8 din Regulamentul nr. 9/2008 nu prezintă relevanţă în cauză. Şi această critică este nefondată deoarece prin această afirmaţie, instanţa de apel răspunde celor invocate de recurentele-reclamante în motivele de apel şi nu invocă şi nu aplică din oficiu aceste texte de lege. Nici critica conform căreia instanţa de apel ar încerca să excludă rolul instanţelor de judecată în soluţionarea prezentei cauze nu este fondată deoarece instanţa de apel nu face decât să constate că insuficienţa garanţiilor băncii şi încălcarea normelor prudenţiale, chiar dovedite, nu reprezintă cauze de nulitate absolută care să atragă nulitatea contractului de garanţie, astfel cum susţin recurentele-reclamante. Din nou afirmaţiile instanţei sunt clare şi neechivoce, în sprijinul soluţiei din dispozitiv.

Se mai invocă nemotivarea deciziei pe aspectul respingerii cererii de restituire a sumelor plătite cu titlu de avansuri şi rezervări şi a cererii subsidiare de plată a daunelor. Nici această critică nu justifică admiterea căii de atac formulate deoarece instanţa de apel explică de ce, în opinia sa, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, construind în acest sens un raţionament logico-juridic propriu, care include toate cerinţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că recurentele-reclamante arată în memoriul de recurs că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi încadrează aceste susţineri în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Având în vedere conţinutul criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că acestea se subsumează cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi le va analiza din această perspectivă.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de recurs se invocă: (i) încălcarea principiilor de drept şi a normelor privind regimul juridic al nulităţii absolute a contractelor de garanţie mobiliară şi al probaţiunii celor două componente ale fraudei la lege; (ii) încălcarea dispoziţiilor art. 969, 966-968, 1391-1398 şi 1402-1404 C. civ. din 1864, ale art. 1.2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999 şi ale art. 13 şi urm. din aceeaşi lege, inclusiv din perspectiva legăturii dintre cesionar şi debitorii cedaţi într-o cesiunea de creanţă; (iii) încălcarea dispoziţiilor legale privind componentele fraudei la lege, convenţia frauduloasă şi mecanismul fraudulos şi modul în care probează aceste două componente; (iv) încălcarea principiilor de drept şi a normelor privind riscul contractului; (v) încălcarea principiilor de drept şi normelor referitoare la legătura de cauzalitate; (vi) încălcarea normelor privind regimul răspunderii civile în cazul prejudiciilor suferite de un terţ prin încheierea unui act juridic civil nul absolut şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. din 1864.

Criticile sunt nefondate.

Recurentele-reclamante susţin că instanţa de apel a încălcat principiile de drept şi normele privind regimul juridic al nulităţii absolute a contractelor de garanţie mobiliară şi al probaţiunii celor două componente ale fraudei la lege, dar, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, nu arată cum anume au fost încălcate respectivele norme legale, limitându-se la a face simple afirmaţii în sensul că un credit poate fi acordat şi fără garanţii şi că intimata-pârâtă D. a acordat un credit fără a analiza situaţia financiară a împrumutatei şi fără a constitui garanţiile necesare. Recurentele precizează că motivul de nulitate invocat priveşte contractele de garanţie mobiliară şi relevă mai multe împrejurări de fapt cu privire la situaţia intimatei-pârâte C. S.R.L. pentru a susţine că elementele factuale enumerate constituie cele două elemente ale fraudei la lege, conivenţa frauduloasă şi mecanismul fraudulos. De altfel, recurentele-reclamante considera ca fiind cauză de nulitate absolută încheierea contractelor de cesiune a drepturilor de încasare izvorâte din încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare cu intimata-pârâtă C. S.R.L. Or, Înalta Curte observă, pe de o parte, că prin contractele de cesiune de creanţă încheiate între D. şi E., Sucursala Londra, s-au transmis drepturile de creanţă rezultând din contractul de credit nr. x din 12 decembrie 2016, împreună cu garanţiile aferente, iar nu drepturile despre care fac vorbire autoarele recursului, iar, pe de altă parte, un contract nu poate constitui în sine o cauză de nulitate absolută.

Raportat la susţinerile recurentelor-reclamante, instanţa de recurs apreciază că aspectele invocate vizează împrejurări de fapt care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, faţă de limitările impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Prin argumentele expuse, recurentele-reclamante nu au justificat şi nu au evidenţiat care sunt principiile privind regimul juridic al nulităţii absolute care au fost încălcate şi nici dispoziţiile legale referitoare la probaţiune încălcate sau greşit aplicate de către instanţele devolutive.

Recurentele-reclamante mai susţin că au fost încălcate dispoziţiile art. 969 (privind forţa obligatorie a convenţiilor), 966-968 (privind interpretarea convenţiilor), 1391-1398 şi 1402-1404 C. civ. din 1864 (privind cesiunea de creanţă), ale art. 1.2 lit.

a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999 şi ale art. 13 şi urm. din Titlul VI din aceeaşi lege (privind constituirea garanţiilor reale mobiliare), inclusiv din perspectiva legăturii dintre cesionar şi debitorii cedaţi într-o cesiunea de creanţă. Nu pot fi reţinute susţinerile recurentelor-reclamante prin care acestea arată că decizia este nelegală pe motiv că instanţa de apel concluzionează că nu este interzisă expres de lege garanţia mobiliară constând în cesiunea de creanţă a drepturilor de încasare izvorâte din încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare şi că încheierea unor contracte de garanţie reală mobiliară şi a unor contracte de cesiune de creanţă încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor.

Raportându-se la situaţia de fapt descrisă de instanţa de apel, Înalta Curte observă că obiectul contractului de garanţie reală mobiliară din 12 decembrie 2006, completat prin actul adiţional nr. x din 29 februarie 2008 şi actul adiţional nr. x din 28 octombrie 2008, a cărui nulitate absolută se invocă, este reprezentat de sumele ce urmau fi încasate în conturile deschise de intimata-pârâtă C. S.R.L. la D. şi mai observă că, prin contractele de cesiune de creanţă încheiate între D. şi E., Sucursala Londra, s-au transmis drepturile de creanţă rezultând din contractul de credit nr. x din 12 decembrie 2016, împreună cu garanţiile aferente, inclusiv drepturile de garanţie rezultând din contractul de garanţie reală mobiliară din 12 decembrie 2016.

Toate aceste convenţii au fost încheiate între intimata-pârâtă D., în calitate de creditor, şi intimata-pârâtă C. S.R.L., în calitate de debitor şi garant, respectiv între D., în calitate de cedent, şi E., Sucursala Londra, în calitate de cesionar, iar recurentele-reclamante nu sunt părţi în aceste contracte, convenţiile încheiate producând efecte numai între părţile contractante. Din memoriul de recurs nu rezultă care este raţionamentul logico-juridic pe baza căruia s-ar putea stabili că din încheierea unui contract de credit, a unui contract de garanţie aferent contractului de credit şi a unui contract de cesiune de creanţă ar rezulta că sunt afectate obligaţiile născute între debitorul contractului de credit (în speţă C.

S.R.L.) şi un terţ cocontractant al său (în speţă recurentele-reclamante) şi nici în ce mod acest terţ cocontractant ar putea deveni un garant al obligaţiilor născute în sarcina debitorului în temeiul contractului de credit. Mai reţine instanţa supremă că nici una din dispoziţiile legale pretins a fi eludate la încheierea contractelor de garanţie nu include vreo prevedere care să interzică încheierea acestor contracte. Instanţa de apel nu a avut o viziune greşită asupra condiţiei fraudei la lege, astfel cum afirmă recurentele-reclamante, ci a constatat, pe baza analizei probelor din dosar, că încheierea contractului de credit şi a contractului de garanţie reală mobiliară s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale şi fără intenţia de a frauda drepturile recurentelor-reclamante.

Nu pot fi reţinute nici criticile formulate din perspectiva legăturii dintre cesionar şi debitorii cedaţi într-o cesiunea de creanţă deoarece recurentele-reclamante confundă calitatea de debitor cedat a intimatei-pârâte C. S.R.L. cu o presupusă calitate a lor de garanţi a obligaţiilor acestei părţi de a restitui creditul contractat. Instanţa de apel nu neagă încheierea contractului de cesiune de creanţă şi reţine, în mod corect, că recurentele-reclamante nu au calitatea de garanţi, că nu s-au obligat şi nici nu au fost obligate să garanteze restituirea creditului. Ca urmare, recurentele-reclamante nefiind părţi în operaţiunea de cesiune de creanţă dintre D. şi E., Sucursala Londra, nu pot invoca, ca argument în favoarea admiterii recursului formulat, faptul că nu au fost notificate. Contractul de garanţie încheiat între intimatele-pârâte nu are caracter ascuns, iar încheierea acestui contract nu a condus în mod automat la neexecutarea promisiunii de vânzare. Simpla afirmaţie că încheierea şi executarea contractelor de garanţie mobiliară a afectat forţa obligatorie a contractelor de vânzare de bunuri viitoare nu poate constitui o argumentaţie care să justifice în mod pertinent încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 966-968 şi ale art. 969 C. civ. din 1864.

Următoarea critică se referă la încălcarea dispoziţiilor legale privind componentele fraudei la lege, convenţia frauduloasă şi mecanismul fraudulos şi modul în care probează aceste două componente. Afirmă recurentele-reclamante că cele două intimate s-au înţeles ca intimata-pârâtă C. S.R.L. să nu constituie garanţii suficiente pentru garantarea creditului acordat de intimata-pârâtă D., dar în schimb să garanteze cu avansurile de preţ pe care contractanţii de apartamente urmau să le plătească în baza tranzacţiilor ce vor fi încheiate, această convenţie fiind frauduloasă, şi că operaţiunile de încasare de către D. a dobânzilor, comisioanelor şi ratelor de credit se circumscriu unui mecanism fraudulos.

Înalta Curte reţine, pe o parte, că recurentele-reclamante nu indică concret prevederile legale referitoare la modul în care se probează cele două componente ale fraudei, iar, pe de altă parte, ignoră faptul că sub imperiul C. civ. din 1864 nu exista un text de lege care să reglementeze frauda la lege, aceasta fiind o instituţie definită de doctrină şi jurisprudenţă. Ca urmare, criticile dezvoltate sub acest aspect nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă exclusiv la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Este nefondată şi critica prin care se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiilor de drept şi a normelor privind riscul contractului deoarece se afirmă, fără a se indica prevederi legale concrete, că instanţa de apel a confundat noţiunea de culpă contractuală şi de risc al contractului şi că riscul contractului de credit este suportat de consumatori deoarece ar exista o garanţie reală mobiliară asupra avansurilor de preţ achitate de aceştia. Argumentele dezvoltate în susţinerea acestei critici nu justifică încadrarea în ipoteza cazului de casare invocat, instanţa de apel reţinând în mod corect că riscul contractului de credit nu a trecut din sarcina intimatei-pârâte C. S.R.L. în sarcina recurentelor-reclamante, acestea din urmă suportând riscul antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate de ele însele cu intimata-pârâtă şi nu pe cel al contractului de credit.

Autoarele recursului mai afirmă şi că instanţa de apel a încălcat principiile de drept şi normele referitoare la legătura de cauzalitate, precum şi normele privind regimul răspunderii civile în cazul prejudiciilor suferite de un terţ prin încheierea unui act juridic civil nul absolut şi dispoziţiile art. 998-999 C. civ. din 1864. Criticile sunt nefondate. Susţinerile recurentelor-reclamante nu reprezintă veritabile critici ale considerentelor instanţei de apel, care a reţinut în mod judicios că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatei D. deoarece nu se poate reţine o faptă ilicită în sarcina acesteia şi că nu s-a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între încheierea de către intimatele-pârâte a contractului de garanţie reală mobiliară şi prejudiciul pretins de recurentele-reclamante, reprezentând sumele achitate intimatei-pârâte C.

S.R.L. în temeiul antecontractelor de vânzare-cumpărare. Autoarele recursului nu prezintă argumente din care să rezulte că instanţa de apel nu ar fi aplicat corect legea atunci când a analizat prevederile legale ale art. 998-999 C. civ. din 1864 şi a ajuns la concluzia enunţată mai sus, aceste argumente trimiţând de fapt la evoluţia dosarului având ca obiect procedura insolvenţei intimatei-pârâte C. S.R.L. Recurentele-reclamante nu sunt de acord nici cu viziunea instanţei de apel în sensul că fapta ilicită în cadrul răspunderii civile delictuale nu poate fi nulitatea unui act juridic, considerând că numai în contextul acestui tip de răspundere pot fi despăgubiţi terţii prejudiciaţi prin încheierea unui act juridic nul.

Recurentele valorifică o premisă care nu există în cauză, aceea a nulităţii contractelor de garanţie mobiliară pentru a obţine repararea pretinsului prejudiciu cauzat prin fraudarea legii cu ocazia încheierii respectivelor contracte. Capătul de cerere privind restituirea sumelor, respectiv acordarea de despăgubiri are caracter accesoriu în raport cu cererea principală în constatarea nulităţii absolute parţiale pentru fraudă, înscriindu-se în definiţia dată de art. 30 alin. (4) C. proc. civ. acestui tip de cereri, soluţionarea sa depinzând de soluţia dată capătului de cerere principal.

Reţinând că nu sunt motive de nelegalitate întemeiate cu privire la decizia instanţei de apel de păstrare a hotărârii primei instanţe în privinţa respingerii primului capăt de cerere, rezultă că şi soluţia de păstrare a capătului accesoriu este legală prin prisma caracterului accesoriu.

Recurentele-reclamante mai susţin că au calitatea de debitori cedaţi în raport de cesiunea de creanţă intervenită între D. şi E., Sucursala Londra, iar în această calitate ar fi trebuit să fie notificate şi invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1391-1398 C. civ. din 1864. Înalta Curte observă că autoarele recursului nu au calitatea de debitori-cedaţi în raportul de cesiune, fiind terţi faţă de contractele de credit şi actele de constituire de garanţii încheiate între D. şi C. S.R.L. şi, prin urmare, nu există niciun temei legal care să susţină necesitatea notificării cesiunii de creanţă faţă de acestea.

Conform dispoziţiilor legale menţionate mai sus, operaţiunea de cesiune de creanţă este o operaţiune tripartită, în care sunt implicaţi cedentul (în speţă D.), cesionarul (E.) şi debitorul cedat (C. S.R.L.). Transferul creanţei are loc în baza contractului încheiat între cedent şi cesionar, iar legea prevede în mod expres numai formalitatea notificării debitorului cedat pentru a asigura opozabilitatea cesiunii faţă de acesta şi faţă de terţi. Sub imperiul C. civ. din 1864 nu este prevăzută nici măcar obligaţia de notificare a garanţilor, cu atât mai puţin ar putea exista o obligaţie de a înştiinţa în mod expres terţele părţi.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 575/A din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 575/A din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2020.