Statute of limitations for loan repayments due at creditor’s request; rejection of suspensive term classification

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 7 august 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 4.067.644,19 euro şi la 755.556,19 euro dobândă, la plata dobânzii legale de 6% pe an aferente debitului principal, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a invocat excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La 5 februarie 2015, reclamanta a depus o cerere modificatoare în care a arătat că îşi întemeiază acţiunea, în subsidiar, pe dispoziţiile art. 1067 şi art. 1069 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi pe dispoziţiile Regulamentului I Bruxelles. Totodată, a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata sumelor din cererea introductivă.

Ulterior, reclamanta a depus precizări în care a arătat că, în raport de abrogarea Regulamentului nr. 44/2001 şi intrarea în vigoare a Regulamentului UE nr. 1215/2012, începând cu 15 ianuarie 2015, conform art. 80 din acest act, trimiterile la Regulamentul Bruxelles I se interpretează ca trimiteri la Regulamentul nr. 1215/2012.

Prin sentinţa civilă nr. 3147 din 5 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetentei internaţionale si a respins acţiunea ca nefiind de competenta jurisdicţiei române.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs care a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia nr. 219 din 18 aprilie 2016, sentinţa atacată fiind casată şi cauza fiind trimisă spre competentă soluţionare aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 1181 din 4 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2017.

Prin decizia nr. 2092 din 28 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat ca nefondat şi a obligat reclamanta la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

După prezentarea istoricului cauzei şi a argumentelor susţinute în faţa instanţelor devolutive, recurenta-reclamantă afirmă că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei pentru ca apoi să arate că instanţa de apel a intepretat în mod greşit susţinerile sale legate de data scadenţei afectată de un termen suspensiv. Instanţa de apel a analizat în mod limitat termenul suspensiv ca fiind dependent strict de voinţa creditorului, fără a ţine seama de caracterul celor trei contracte care împrumută din trăsăturile contractului de depozit. În opinia recurentei-reclamante, data scadenţei contractelor depindea de un eveniment sigur, şi anume de notificarea pe care creditoarea ar fi trebuit să o transmită, aspect asupra căruia părţile îşi dăduseră acordul prin semnarea contractelor.

Autoarea căii de atac enumeră, în continuare, motivele pentru care apreiază că cele trei contracte se aseamănă cu contractul de credit şi cu contractul de depozit bancar, considerând că acest caracter atipic al celor trei contracte (care nu sunt considerate contracte obişnuite de împrumut) influenţează modul de interpretare şi de aplicare a prevederilor legale privind prescripţia extinctivă. Astfel, se arată că intimatul-pârât ar fi primit sumele cu titlu de depozit şi că ar fi avut obligaţia de a le menţine la dispoziţia recurentei-reclamante până la transmiterea notificării de restituire.

Recurenta-reclamantă solicită instanţei să analizeze contractele luând în considerare reprezentările pe care părţile le-au avut la încheierea acestora, precum şi modul specific de redactare a clauzelor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi anularea recursului ca nemotivat şi, în subsidiar, respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 17 decembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus puncte de vedere prin care a arătat că nu este de acord cu concluziile raportului.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii, a admis în principiu recursul formulat şi a constatat suspendarea judecăţii cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat, între altele, atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. Din perspectiva acestui motiv de recurs se invocă greşita interpretare a susţinerilor recurentei-reclamante legate de data scadenţei afectate de un termen suspensiv, precum şi incorecta înţelegere a instanţei de apel, în dezacord cu intenţiile părţilor, a prevederilor celor trei contracte încheiate între acestea.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi încadrarea menţionată în memoriul de recurs face referire la prevederile pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din detalierea cazului de casare, rezultă că intenţia, cel puţin formală, a autoarei căii de atac a fost să invoce motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol. De fapt, sub aparenţa existenţei unei contradicţii între considerentele hotărârii şi dispozitiv şi a unei lipse de legătură cu cauza a motivării instanţei de apel (pe care recurenta încearcă să le argumenteze citând paragrafe disparate din decizie), aceeaşi parte reia conţinutul motivelor de apel şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care curtea de apel a interpretat prevederile contractuale şi a făcut aplicarea art. 7 alin. (2) şi (3) din Decretul nr. 167/1958.

Criticile formulate nu se încadrează în ipoteza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar având în vedere că se invocă greşita aplicare a unor norme materiale (dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958), Înalta Curte apreciază că ele pot fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Criticile sunt nefondate.

Prin cererea de chemare în judecată, instanţa a fost învestită cu o acţiune în pretenţii prin care recurenta-reclamantă a solicitat, în esenţă, obligarea intimatului-pârât la restituirea sumelor achitate acestuia în temeiul a trei contracte de împrumut încheiate în anul 2007. Prin sentinţa pronunţată, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intimatul-pârât, şi a respins acţiunea ca prescrisă. Instanţa de apel, în mod corect, a respins apelul şi a menţinut soluţia instanţei de fond, reţinând că în contractele încheiate între părţi nu s-a stabilit un termen de restituire a sumelor împrumutate intimatului-pârât, obligaţia de restituire urmând să se execute la cererea creditoarei, şi că momentul de la care se calculează termenul de prescripţie se stabileşte conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi curge de la data naşterii raportului de drept.

Din situaţia de fapt, corect stabilită de instanţa de apel şi pe care recurenta-reclamantă nu o contrazice, rezultă că prin contractele în discuţie, recurenta-reclamantă a pus la dispoziţia intimatului-pârât sume de bani, care au fost achitate prin transfer bancar, în contul acestuia, în perioada iunie- iulie 2007.

Din conţinutul contractelor, indifent de varianta de traducere la care s-a raportat instanţa, rezultă că părţile nu au stabilit o scadenţă clar determinată a obligaţiei de restituire a sumelor împrumutate, aspect pe care recurenta-reclamantă îl subliniază şi în motivele de recurs atunci când arată că această obligaţie este afectată de un termen suspensiv şi determinabil.

Instanţa de apel a motivat corect şi logic soluţia adoptată, prin raportare la circumstanţele cauzei şi la susţinerile părţilor, atunci când a stabilit că în cauză este vorba de o obligaţie ce urmează să se execute la cererea creditoarei, respectiv a recurentei-reclamante, şi nu de o obligaţie afectată de un termen suspensiv, aşa cum se încearcă a se demonstra prin memoriul de recurs.

Susţinerea recurentei potrivit căreia "instanţa de fond aduce un argument incompatibil cu celelalte elemente ale speţei şi anume că termenul nu ar reprezenta un eveniment sigur că se va produce" este nefondată. Instanţa de apel a reţinut că termenul este un eveniment sigur că se va produce, care nu trebuie să depindă de voinţa uneia din părţi şi că emiterea notificării de restituire a sumelor împrumutate depinde de voinţa creditorului, ceea ce susţine concluzia că termenul pentru restituirea sumelor împrumutate este unul stabilit în favoarea creditorului, în sensul prevăzut de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Modalitatea termenului suspensiv presupune că executarea obligaţiei este afectată de un eveniment viitor, dar sigur că se va produce, astfel cum statuează dispoziţiile art. 1022 C. civ. din 1864, în interpretarea lor doctrinară. Prevederile art. 3 din contractele de împrumut stabilesc obligaţia debitorului de a restitui sumele primite conform instrucţiunilor creditoarei, instrucţiuni ce vor fi comunicate cu 7 zile înainte de data plăţii care urma a fi stabilită pe baza notificării emise de creditor. Aceste prevederi contractuale au rolul de a determina modalitatea în care debitorul urmează să restituie sumele împrumutate, potrivit instrucţiunilor primite, referitoare la modul şi detaliile efectuării plăţii, aspecte care ţin de executarea obligaţiei de plată şi nu au valenţele instituirii unui termen suspensiv la împlinirea căruia obligaţia de restituire devine scadentă. Ca urmare, emiterea notificării depinde exclusiv de voinţa creditorului, ceea ce exclude calificarea obligaţiei contractuale de restituire ca o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă care să amâne curgerea termenului de exigibilitate a creanţei.

Contractele încheiate între părţi nu sunt supuse unei condiţii suspensive, ţinând seama şi de efectul specific pe care îl produce condiţia suspensivă, acela că de împlinirea ei depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor specifice.

În cauză nu se contestă naşterea sau eficacitatea drepturilor şi obligaţiilor corelative, ci doar momentul la care devine exigibilă obligaţia de restituire, aspect care ţine de executarea acestei obligaţii. Notificarea pe care creditorul obligaţiei de plată ar urma să o emită, conţinând cererea de plată şi detaliile legate de modalitatea în care va fi efectuată plata, este un act ce depinde exclusiv de voinţa creditorului, împrejurare care are semnificaţia că obligaţia de restituire a sumelor împrumutate urmează să se execute la cererea creditorului, situaţia ce atrage incidenţa prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Cât priveşte natura contractelor încheiate între părţi, instanţa de recurs reţine că acestea sunt contracte de împrumut cu dobândă întrucât stipulaţiile pe care le conţin în art. 1, 2 şi 3 din cuprinsul lor pun în evidenţă că în sarcina împrumutatului, în schimbul remiterii materiale a sumei de bani, s-a născut obligaţia de a restitui, la cererea creditoarei, sumele de bani împrumutate, şi obligaţia de a plăti o remuneraţie numită dobândă. Aceste clauze permit încadrarea acestor contracte în categoria contractelor de împrumut cu dobândă, în sensul prevăzut de art. 1587 C. civ. din 1864, aplicabil în cauză în temeiul art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1576, art. 1577 şi art. 1587 C. civ. din 1864 rezultă că împrumutul cu dobândă este un contract real, pentru a cărui perfectare este necesară remiterea materială a lucrului (a sumelor de bani), moment de la care se naşte raportul juridic în temeiul căruia creditoarea are dreptul de a primi, iar debitorul obligaţia de a restitui sumele remise.

Întrucât obligaţia de restituire, astfel cum este definită în contractele în discuţie, este o obligaţie ce se execută la cererea creditorului, în cauză sunt aplicabile dipoziţiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care, în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.

Având în vedere că sumele au fost transferate în contul intimatului-pârât în perioada iunie- iulie 2007, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă de la acest moment şi s-a împlinit în lunile iunie- iulie 2010, cu mult înainte de data introducerii acţiunii, respectiv 7 august 2014.

Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la natura nenumită a contractelor, argumentată pe ideea că acestea conţin atât caracteristicile unui contract de împrumut, cât şi prevederi specifice unui contract de credit bancar şi de depozit bancar sunt lipsite de fundament, în absenţa unor clauze contractuale care să instituie reguli particulare privind validitatea şi executarea obligaţiei de plată a sumelor împrumutate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2092 din 28 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2092 din 28 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2020.