Nullity of post-insolvency compensation orders lacking judicial administrator authorization under Law No. 85/2014

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia Civilă, la 12 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. B. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 836.600,63 RON derivată din contractul de împrumut nr. 15 din 5 ianuarie 2013, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 30 iulie 2014 şi contractul de închiriere nr. x din 30 aprilie 2012, încheiate între părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 307F din 27 februarie 2018, Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. şi a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 207.840 RON reprezentând contravaloare produse; a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar.

Prin decizia civilă nr. 2083A din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă prin administrator judiciar şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 662.769,37 RON.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta S.C. C. S.R.L., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

După prezentarea istoricului cauzei şi a soluţiilor pronunţate, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta susţine că este valabil contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 23 iunie 2017, având în vedere că încheierea acestuia nu reprezintă o depăşire a limitelor activităţilor curente şi, ca urmare, nu intervine obligativitatea avizării acestui contract de către administratorul judiciar. Totodată, recurenta arată că semnificaţia sintagmei de "supraveghere a activităţii debitorului" a fost definită în cadrul art. 5 la pct. 66 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, supravegherea exercitată de administratorul judiciar, în condiţiile în care nu s-a ridicat dreptul de administrare al debitorului constă în analiza permanentă a activităţii acestuia şi avizarea prealabilă atât a măsurilor care implică patrimonial debitorul, cât şi a celor menite să conducă la restructurarea/reorganizarea acesteia. Prin urmare, susţine recurenta, dacă avizarea are la bază o raportare întocmită de administratorul special, rezultă că administratorul special este cel care verifică legalitatea, oportunitatea şi temeinicia operaţiunii, avizul administratorului judiciar fiind necesar doar pentru confirmarea celor constatate de administratorul special.

De aceea, apreciază că nulitatea contractului nu poate interveni doar pentru lipsa avizului administratorului judiciar, atâta timp cât celelalte condiţii de valabilitate ale contractului sunt îndeplinite şi verificate de administratorul special. Dispoziţiile Legii nr. 85/2014 prevăd necesitatea avizului la încheierea contractelor, utilizând un termen general, fără a menţiona categoria de contracte unde este obligatoriu avizul administratorului judiciar, acest aspect fiind lăsat la latitudinea instanţei de judecată.

Recurenta-pârâtă consideră că, în speţă, pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 iunie 2017 nu era necesar şi avizul administratorului judiciar având în vedere că administratorul special a verificat şi a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind realitatea şi oportunitatea operaţiunii juridice, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest contract a fost încheiat cu recurenta care face parte din acelaşi grup de firme "D.", recurenta a fost de bună-credinţă, recunoscând debitul real şi au fost respectate la încheierea acestui contract condiţiile de fond şi de formă prevăzute de Noul C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen de judecată în sedinţă publică la 24 martie 2020.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecăţii cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei-pârâte C. S.R.L. la plata sumei de 836.600,63 RON, reprezentând pretenţii izvorâte din contractul de închiriere nr. x din 30 aprilie 2012 (7.721,37 RON), din contractul de împrumut nr. 15 din 5 ianuarie 2013 (73.961 RON) şi din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 30 iulie 2014 (755.048 RON). Din considerentele deciziei recurate (ca urmare a stabilirii situaţiei de fapt de către instanţa de apel), rezultă că recurenta-pârâtă a achitat suma de 100.000 de RON prin transfer bancar drept pentru care intimata-reclamantă şi-a restrâns pretenţiile la suma de 736.600,36 RON.

Constatând că instanţa de apel a stabilit în mod corect situaţia de fapt, Înalta Curte observă că suma la plata căreia a fost obligată recurenta-pârâtă prin decizia atacată, respectiv 662.769,37 RON, reprezintă pretenţii născute în temeiul contractului nr. x din 30 aprilie 2012 (factura nr. x din 31 martie 2016 în valoare de 7.721,37 RON) şi al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 30 iulie 2014 (facturile neachitate în valoare totală de 755.048 RON) din care a fost scăzută plata efectuată de 100.000 de RON.

Instanţa supremă mai reţine că prin încheierea de şedinţă din 5 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în dosarul nr. x/2016 a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva intimatei-reclamante A. S.R.L. şi că la 23 iunie 2017, între părţi a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 44 (prin care recurenta-pârâtă, în calitate de vânzătoare, urma să livreze intimatei-reclamante, în calitate de cumpărătoare, cereale al căror preţ urma să fie compensat cu debitul deja existent) în temeiul căruia au fost emise ordinele de compensare din 19 decembrie 2017 prin care recurenta-pârâtă arată că ar fi stins parţial pretenţiile intimatei-reclamante. La semnarea acestui contract, intimata-reclamantă a fost reprezentată de administratorul special.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de recurs se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 deoarece instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că ordinele de compensare născute în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 iunie 2017 nu produc efecte întrucât contractul este nul, nefiind avizat de administratorul judiciar.

Criticile sunt nefondate.

Instanţa de apel a aplicat corect prevederile Legii nr. 85/2014 atât în ceea ce priveşte tipul de creanţe ce pot fi compensate în raport de data naşterii lor, cât şi în ceea ce priveşte atribuţiile administratorului judiciar şi efectele juridice ale rolului de supraveghere a acestuia asupra actelor încheiate de societatea în insolvenţă în perioada de observaţie.

Art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 (Compensarea legală a creanţelor) statuează că orice creditor (în speţă C. S.R.L.) are dreptul a invoca compensarea creanţei sale faţă de debitorul aflat în insolvenţă (în speţă A. S.R.L.) cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală (art. 1615 C. civ.) sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii (în speţă 5 februarie 2016). Întrucât recurenta-pârâtă a solicitat compensarea creanţelor pe care le deţine faţă de intimata-reclamantă în temeiul contractului nr. x din 23 iunie 2017, dată ulterioară deschiderii procedurii insolvenţei, cu creanţele pe care intimata-pârâtă le deţine faţă de aceasta, care sunt cel puţin parţial aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, rezultă că la data deschiderii procedurii insolvenţei societăţii A. S.R.L. nu sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei legale prevăzute de art. 1615 C. civ., fiind corectă concluzia instanţei de apel în sensul că nu se poate invoca compensaţia creanţelor anterioare deschiderii procedurii cu cele ulterioare acestui moment.

În ceea ce priveşte creanţele aferente raporturilor juridice desfăşurate după data deschiderii procedurii insolvenţei, recurenta-pârâtă invocă ordinele de compensare emise la 19 decembrie 2017 în temeiul unui contract semnat cu intimata-pârâtă la 23 iunie 2017, deci după data deschiderii procedurii, în timpul perioadei de observaţie. Văzînd dispoziţiile art. 84 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, Înalta Curte reţine că toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii insolvenţei sunt nule de drept, cu trei excepţii: (i) se înscriu în unul din cazurile de la art. 87, (ii) au fost autorizate de judecătorul-sindic sau (iii) au fost avizate de administratorul judiciar. Cum în cauză nu este vorba de o autorizare a judecătorului sindic, iar administratorul judiciar a arătat că nu a avizat nici contractul, şi nici ordinele de compensare, devin relevante prevederile art. 87 din Legea nr. 85/2014, pentru a stabili dacă, în speţă, recurenta-pârâtă putea să încheie contractul nr. x şi să emită ordinele de compensare numai în baza semnăturii administratorului special. Debitorului nefiindu-i ridicat dreptul de administrare, rezultă că acesta poate continua activitatea curentă şi poate face plăţi către creditorii cunoscuţi sub supravegherea administratorului judiciar, supraveghere care constă în analiza permanentă a activităţii debitorului şi avizarea prealabilă a măsurilor care implică patrimonial debitorul (între care art. 5 pct. 66 din aceeaşi lege include plăţile, încheierea contractelor în perioada de observaţie, operaţiunile care implică diminuarea patrimoniului).

Faţă de faptul că operaţiunile în discuţie, respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 iunie 2017 şi emiterea ordinelor de compensare în luna decembrie 2017, reprezintă operaţiuni de tipul celor care se desfăşoară sub supravegherea administratorului judiciar şi care necesită avizarea prealabilă a acestuia şi faţă de lipsa oricărei aprobări prealabile din partea organului abilitat cu privire la efectuarea acestor operaţiuni, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect legea şi că nu pot fi reţinute argumentele aduse de recurenta-pârâtă în sensul că acest aviz nu era necesar pe motiv că cele două părţi contractante sunt din acelaşi grup, că recurenta-pârâtă a fost de bună-credinţă sau că au fost respectate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de C. civ.. Aspectele legate de relaţiile dintre părţi sau de buna lor credinţă nu au relevanţă în cauză, iar prin încheierea contractului fără avizul administratorului judiciar, recurenta-pârâtă nu a respectat tocmai condiţiile de fond, angajându-se într-un raport juridic cu nerespectarea unor prevederi legale prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2083A din 24 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2083A din 24 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2020.