Standing of insurance policyholder after assignment to creditor and classification of fire damage risk versus vandalism in insurance contract

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureş, la 9 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 448.568,72 RON, cu titlu de despăgubiri, în temeiul contractului de asigurare nr. x din 20 decembrie 2013, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 şi art. 2199 C. civ.

Prin încheierea din 17 februarie 2016, Tribunalul Specializat Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă.

Prin sentinţa nr. 29 din 20 mai 2016, Tribunalul Specializat Mureş a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 204.064,87 RON, cu titlu de despăgubiri şi a dobânzii legale aferente, de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii; a respins celelalte pretenţii; a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a diferenţei în cuantum de 6.641,44 RON.

Prin încheierea din 2 august 2019, Tribunalul Specializat Mureş a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. privind lămurirea înţelesului şi întinderii dispozitivului sentinţei primei instanţe.

Împotriva încheierii din 17 februarie 2016 şi a sentinţei primei instanţe, B. S.A. a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 454/A din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 17 februarie 2016 şi a sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 2208 alin. (1) şi art. 2214 C. civ. cu privire la cesiunea poliţei de asigurare şi desemnarea beneficiarului asigurării.

În concret, recurenta-pârâtă a arătat că beneficiarul asigurării era o altă persoană decât asiguratul iniţial, întrucât poliţa de asigurare a fost cesionată către C. S.A.

Aşadar, autoarea recursului a subliniat că era necesar acordul băncii pentru plata indemnizaţiei de asigurare, conform clauzei de la art. 60 din contractul de asigurare şi art. 6.6 din contractul de credit.

În dezacord cu instanţa de apel, recurenta-pârâtă a arătat că nu există acordul scris al beneficiarului poliţei de asigurare cu privire la pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată.

În aceste condiţii, autoarea recursului a susţinut că intimata-reclamantă nu are calitate procesuală activă cu privire la pretenţiile derivând din contractul de asigurare.

După evocarea clauzelor stipulate la art. 25.1, art. 25.2, art. 25.3 şi art. 77 din contractul de asigurare, recurenta-pârâtă a susţinut că evenimentul din 20 noiembrie 2014 nu se încadrează în riscurile asigurate (incendiu şi vandalism), definite la art. 16 şi art. 25.1 şi 25.3 din acelaşi contract.

Aceeaşi parte a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 136/1995, art. 1169, art. 1266-1267 şi art. 1270 C. civ., întrucât încadrarea în riscul asigurat reprezentat de incendiu trebuia să se facă în funcţie de cauzele şi circumstanţele evenimentului şi nu în funcţie de amploarea şi consecinţele evenimentului.

Subsecvent acestui aspect, recurenta-pârâtă a învederat că riscul de daune produs prin distrugerea cauzată de terţe persoane, în urma unor acţiuni de vandalism, a fost asigurat exclusiv prin clauza stipulată la art. 25 din contractul de asigurare.

Aceeaşi parte a arătat că instanţa de apel nu a examinat cauzele şi împrejurările în care a fost distrus bunul asigurat, deşi în baza acestora se făcea încadrarea în noţiunea de riscuri asigurate.

După evocarea unor aspecte factuale ale cauzei, recurenta-pârâtă a subliniat că evenimentul cauzator de prejudicii se circumscrie riscului definit în cuprinsul clauzei stipulate la art. 25 din contractul de asigurare.

În aceste condiţii, autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 1266 alin. (1), art. 1267 şi art. 1270 C. civ., ca urmare a încadrării evenimentului cauzator de prejudicii în riscul prevăzut de art. 16 din contractul de asigurare.

Aceeaşi parte a criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că provocarea incendiului de către o terţă persoană pentru care nu răspunde asiguratul nu este prevăzută în cauzele de excludere a acordării despăgubirilor pentru acest risc, enumerate la art. 16.1.1-16.1.5 şi nici în cele de la art. 33 din contractul de asigurare.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a arătat că, în cuprinsul clauzelor stipulate la art. 16.1.1-16.1.5 din contractul de asigurare, sunt prevăzute cauze de excludere de la riscul de incendiu. Or, evenimentul cauzator de prejudicii se încadrează în riscul de vandalism.

După evocarea dispoziţiilor art. 2201, art. 2203 şi art. 2208 C. civ., autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu a avut loc o schimbare a obiectului de activitate al intimatei-reclamante. În acest sens, a arătat că activitatea desfăşurată în imobilul asigurat la data producerii evenimentului era diferită faţă de cea declarată la data încheierii contractului de asigurare.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că intimata-reclamantă nu i-a adus la cunoştinţă schimbarea obiectului de activitate pe durata contractului de asigurare, deşi această obligaţie este instituită de art. 2203 alin. (2) C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 28 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.165 RON.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare la 19 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020 a dispus comunicarea acestuia către părţi.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a reiterat cele susţinute prin recursul formulat.

Prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă şi a admis în principiu recursul.

Analizând recursul, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează o hotărâre dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel ar fi dat o interpretare greşită prevederilor art. 2208 alin. (1) şi 2214 C. civ., cu privire la cesiunea poliţei de asigurare şi desemnarea beneficiarului despăgubirii. Susţine recurenta că intimata-reclamantă nu justifică o calitate procesuală activă în raport cu pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată şi suma acordată de prima instanţă, în condiţiile în care nu a făcut dovada calităţii de beneficiar al indemnizaţiei de asigurare.

Din analiza actelor dosarului, în conformitate cu situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, instanţa supremă reţine că, între părţi, s-a încheiat convenţia de asigurare facultativă nr. A 9025546/20.12.2013 privind imobilul asigurat, situat în municipiul Târgu Mureş, str. x, jud. Mureş.

În cuprinsul poliţei de asigurare emise de recurenta-pârâtă se menţionează că, în caz de daună, dreptul la despăgubire se cesionează în favoarea instituţiei de credit C. S.A., cu care reclamanta avea încheiat contractul de credit nr. x/20.12.2013.

Întrucât la 21.11.2014 s-a produs riscul asigurat, la solicitarea intimatei-reclamante, s-a deschis dosarul de daună nr. INC/0000224/2014/MS/MS, în cadrul căruia, în procedura amiabilă, recurenta-pârâtă a achitat direct către intimata-reclamantă suma de 50.715,13 RON, cu titlu de indemnizaţie de despăgubire.

Pentru a efectua plata direct către reclamantă, pârâta a avut în vedere adresa din 20.05.2015, emisă de C. S.A. - Sucursala Tg. Mureş, la solicitarea recurentei-pârâte B. S.A., prin care banca creditoare îşi exprimă acordul privind plata despăgubirii către A. S.R.L, în dosar de daună nr. INC/0000224/2014/MS/MS.

Instanţa supremă reţine că litigiul de faţă priveşte diferenţa de indemnizaţie de despăgubire solicitată de reclamantă de la recurenta-pârâtă, în urma estimării prejudiciului suferit, în cuantum de 448.568,72 RON.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, pe baza valorificării probatoriului administrat în cauză, cesionarea dreptului la despăgubire în favoarea C. S.A., în baza contractului de credit încheiat de această bancă cu societatea reclamantă.

Potrivit art. 2208 alin. (1) C. civ., în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract, iar dispoziţiile art. 2214 C. civ. dispun în sensul că, în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.

Instanţa supremă reţine că art. 2214 C. civ. dispune ca plata să se facă alternativ asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite, însă, cu respectarea convenţiei dintre părţi.

Pornind de la dispoziţiile de mai sus, instanţa supremă reţine că art. 60 din condiţiile privind asigurarea facultativă a bunurilor, anexă la convenţia de asigurare facultativă nr. A 9025546/20.12.2013, prevede că "despăgubirile vor fi plătite proprietarului de drept al bunului iar, în situaţia în care bunul asigurat face obiectul unor garanţii sau ipoteci, iar dreptul la despăgubire este cesionat unui terţ, plata despăgubirilor către asigurat se va face numai cu acordul scris al cesionarului".

Se reţine deci, că părţile au stabilit a priori, prin convenţie, condiţiile pentru determinarea beneficiarului plăţii, în cazul în care dreptul la despăgubire este cesionat unui terţ.

Astfel, în condiţiile în care, chiar la solicitarea recurentei-pârâte, banca cesionară, prin adresa nr. x/20.05.2015, şi-a manifestat opţiunea ca despăgubirea din dosarul de daună nr. INC/0000224/2014/MS/MS să fie plătită către asiguratul A. S.R.L., fără a menţiona expres un cuantum al acestei despăgubiri sau/şi un anume risc asigurat, într-o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 2214 C. civ. coroborat cu art. 2208 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a reţinut că reclamanta asigurată nu a pierdut dreptul la despăgubire, în baza contractului de asigurare, criticile recurentei-pârâte privind lipsa acordului băncii pentru sumele suplimentare fiind nefondate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat şi faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit încadrarea evenimentului la riscul incendiu şi nu riscul vandalism, fără a avea în vedere delimitarea riscurilor asigurate în contractul de asigurare, gradul de acoperire al poliţei de asigurare şi termenii contractuali, susţinând că hotărârea a fost dată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 2 din Legea nr. 136/1995, art. 1266, art. 1267, art. 1169 şi art. 1270 C. civ.

Înalta Curte reţine că această critică a recurentei-pârâte, deşi grefată formal pe încălcarea unor dispoziţii normative, este una de netemeinicie, iar nu de legalitate, recurenta exprimându-şi nemulţumirea cu privire la situaţia de fapt reţinută pe baza interpretării date de instanţa de apel probatoriului administrat în cauză. Astfel, Curtea de apel a confirmat concluzia primei instanţe, reţinând că, în fapt, incendiul a fost de mari proporţii, având capacitatea de a se extinde "prin propria sa putere" în întreg spaţiul şi în anexe, ceea ce a determinat încadrarea evenimentului din data de 20.11.2014 în riscul asigurat de incendiu, prin luarea în considerare nu doar a cauzei proxime a evenimentului, dar şi a amplorii şi a consecinţelor acestuia.

Stabilirea situaţiei de fapt şi încadrarea acesteia într-unul dintre riscurile asigurate, prin aplicarea clauzelor contractuale, excedează controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, iar criticile recurentei nu se referă în esenţă la încălcări ale legii substanţiale. În realitate, indicarea dispoziţiilor legale generale privind principiul forţei obligatorii a contractului şi regulile de interpretare a convenţiilor este lipsită de pertinenţă în condiţiile în care, în cauză, nu s-a pus problema încălcării unei reguli de interpretare a contractului sau a principiilor efectelor acestuia, ci a stabilirii la cazul concret a clauzei aplicabile privind riscul asigurat.

Tot o critică de netemeinicie este şi critica privind interpretarea greşită a prevederilor art. 2201, art. 2203 şi art. 2208 alin. (1) C. civ., întrucât, din analiza susţinerilor expuse în cererea de recurs, se constată că, în realitate, recurenta-pârâtă urmăreşte restabilirea situaţiei de fapt privind activităţile desfăşurate în imobilul asigurat, prin readministrarea probatoriului şi interpretarea clauzelor contractuale în vederea stabilirii unei culpe a reclamantei în executarea obligaţiilor. Or, evaluarea probelor administrate în cauză în vederea stabilirii situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive şi nu poate forma obiectul analizei în recurs.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) coroborate cu art. 494 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu factură şi chitanţă aflate în copie la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 454/A din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 4165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2020.