Former CEO’s liability capped at 38,721 RON as High Court quashes higher damages award

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 15 aprilie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei admiterea acţiunii şi pe cale de consecinţă să se constate că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtului şi să se dispună obligarea lui B. la plata sumei de 800.000 RON, reprezentând prejudiciul cauzat A. prin neexecutarea contractului denumit "C." încheiat între părţi la data de 21 decembrie 2010, care avea ca obiect prestarea de către pârât de servicii de management specifice unui CEO (Chief Executive Officer).

La data de 17.01.2014 reclamanta a depus la dosar precizări referitor la cuantumul prejudiciului cauzat S.C. A. S.R.L. de către pârât prin neexecutarea contractului, arătând următoarele:

A. Neexecutarea Contractului de către B. s-a produs prin mai multe acţiuni şi omisium şi vizează, aşa cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, următoarele obligaţii contractuale:

i. Obligaţia de fidelitate (bună-credinţă) faţă de A.;

ii. Obligaţia de a manageria societatea;

iii. Obligaţia de a aloca timpul şi atenţia necesare pentru îndeplinirea sarcinilor solicitate, utilizând aptitudinile, energia, judecata pentru îndeplinirea acestor servicii într-o modalitate corespunzătoare îndatoririlor şi poziţiei sale;

iv. Obligaţia de a respecta toate regulile şi codurile de conduită în vigoare sau cerute de orice autoritate de reglementare în legătură cu activitatea societăţii sau cu calitatea sa.

B. Astfel:

I. Prejudiciul produs prin nerespectarea obligaţiei de fidelitate (bună-credinţă) faţă de A. (paragrafele 20-34 din cererea de chemare în judecată) este în cuantum de 97.735,91 RON, respectiv suma solicitată de către D. S.R.L. pentru neplata facturilor emise în executarea contractului de închiriere autovehicul. S-a depus ataşat acestor precizări invitaţia la conciliere formulată de D. şi cererea de emitere a ordonanţei de plată.

Suma de 97.735,91 RON a fost solicitată de D. la data de 15 ianuarie 2013, iar debitul este aferent perioadei 15 martie 2013 - 25 septembrie 2013.

II. Prejudiciul produs prin neexecutarea obligaţiei de a monitoriza activitatea curentă a A. este în cuantum de 1.029.689,47 RON şi este compus din următoarele sume (punctele 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 de mai jos):

1. Prejudiciul produs prin faptul că pârâtul a tratat activitatea societăţii cu gravă neglijenţă, fără a observa modalitatea în care A. îşi executa obligaţiile asumate faţă de terţi sau modalitatea în care acţiona în realizarea propriilor drepturi (pct. 38 din cererea de chemare în judecată) este în cuantum de 96.080,78 RON şi este compus din următoarele sume:

i) Prejudiciul produs prin plata cheltuielilor de judecată către E. S.R.L. ca urmare a litigiului iniţiat împotriva A. pentru recuperarea facturilor neachitate emise în perioada 1 februarie 2012 - 30 iunie 2012. Prejudiciul este în cuantum de 2.480 RON, sumă plătită de A. către E. la 22.03.2013.

ii) Prejudiciul produs prin neplata la termen a facturilor emise de F. S.R.L., în cuantum de 93.600,78 RON, care reprezintă penalităţi de întârziere pentru neplata la termen a facturilor emise de F. în perioada februarie 2010 - 11 mai 2012.

2. Prejudiciul produs prin neplata la termen a obligaţiilor fiscale (pct. 41-44 din cererea de chemare în judecată), în cuantum de 506.586 RON, şi care reprezintă penalităţi de întârziere şi dobânzi plătite de A. pentru neachitarea la timp a obligaţiilor fiscale aferente intervalului 2011-31 august 2012.

3. Prejudiciul produs prin neplata la termen a facturilor emise de către G. S.R.L. (pct. 45 - 48 din cererea de chemare în judecată), în cuantum de 242.566,88 RON, şi care reprezintă penalităţile de întârziere pretinse şi calculate de către G. S.R.L. prin cererea de chemare în judecată a A., aferente contractului de prestări servicii contabile pentru perioada septembrie 2010 - septembrie 2012.

4. Prejudiciul produs prin lipsa oricăror diligente în legătură cu monitorizarea inventarierii, amortizării echipamentelor medicale achiziţionate prin leasing financiar (pct. 49 - 50 din cererea de chemare în judecată). Acesta este în cuantum de 27.068,57 euro şi reprezintă diferenţa de dobândă dintre dobânda datorată conform contractelor de leasing iniţiale (scadenţarele) şi dobânda datorată conform actelor adiţionale la acestea (scadenţarele).

5. Prejudiciul produs prin lipsa informării Boardului şi acţionariatului cu privire la capitalurile proprii negative (pct. 53 din cererea de chemare în judecată) este în cuantum de 1 leu şi reprezintă prejudiciul cauzat reclamantei prin tulburarea activităţii curente a acesteia şi, prin urmare, prin periclitarea posibilităţilor de a intra în relaţii economice cu terţe părţi (spre ex. condiţiile de creditare au fost mai îngreunate, închirierea spaţiilor necesare desfăşurării activităţii a fost mai anevoioasă, etc).

6. Prejudiciul produs prin fraudarea patrimoniului societăţii reclamante prin supraevaluarea unor cheltuieli făcute în calitate de CEO (pct. 58 din cererea de chemare în judecată). Acesta este în cuantum de 61.939,76 RON şi reprezintă diferenţa dintre limita contractuală a cheltuielilor cu transportul aerian la care era îndreptăţit pârâtul (a se vedea art. 5.4.1. din C.) şi valoarea acestor cheltuieli decontată efectiv de pârât. Sumele excesive au fost decontate de A. în perioada 23 februarie 2011 - 7 iunie 2012.

La data de 08.12.2016 reclamanta a depus la dosar precizări referitor la cuantumul prejudiciului cauzat A. de către pârât prin neexecutarea contractului, arătând că prejudiciul solicitat prin cererea de chemare în judecată este în cuantum de 968.731,95 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969, 1073, 1075, 1082 şi 1083 din C. civ., precum şi art. 30 şi 192 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 87/18.01.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 336.588,59 RON cu titlu de despăgubiri şi 8.888,06 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul B., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii formulate de S.C. A. S.R.L. ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2637 din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 87 din data de 18 ianuarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L.

A schimbat sentinţa atacată, în sensul că:

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 38.721 RON cu titlu de despăgubiri şi 2.766,63 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâtul B. şi recurs incident reclamanta S.C. A. S.R.L.

Recursul principal. Recurentul-pârât B. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 2637 din 18 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivare, a susţinut că obligarea sa la plata sumei de 1 RON este întemeiată pe motive contradictorii şi este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material.

Din perspectiva contradictorialităţii motivelor reţinute de către instanţa de apel, a precizat că, deşi în decizia atacată se reţine ca recurentul a fost angajat în calitate de CEO, funcţie ce îi conferea calitatea de lider global al companiei, în motivarea soluţiei de obligare la plata sumei de 1 RON se arată că recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare, supraveghere şi monitorizare faţă de Consiliul de Administraţie al S.C. A. S.R.L.

Potrivit instanţei de apel, informările transmise domnului H. nu reprezintă îndeplinirea obligaţiei contractuale de informare, supraveghere si monitorizare, reţinându-se că această persoană nu deţinea calitatea de membru al Consiliului de Administraţie.

Cu toate acestea, recurentul-pârât a precizat că persoana menţionată exercita conducerea în fapt a societăţii (inclusiv stabilirea strategiei), astfel cum rezultă din chiar susţinerile intimatei (dacă domnul I. ar fi cunoscut situaţia economică a societăţii, ar fi asigurat fondurile necesare), precum şi din argumentele instanţei de apel ("apelantul a adus la cunoştinţă în mai multe rânduri faptul că A. are o situaţie dificilă din punct de vedere financiar (...). Cu toate acestea, dl. I. a acordat un împrumut către S.C. A. S.R.L. abia la data de 01.05.2012 şi într-o sumă modică faţă de nivelul datoriilor intimatei de la acel moment") (pagina 32, paragraful al cincilea al deciziei recurate).

A considerat că instanţa de apel a reţinut motive contradictorii în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor recurentului-pârât, în sensul în care, pe de-o parte, astfel de obligaţii au legătură cu direcţia de dezvoltare a societăţii şi determinarea strategiei generale, caz în care informările către domnul I. au produs efecte, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte presupusa obligaţie de raportare către Consiliul de Administraţie, s-a apreciat că informările către domnul I. nu au produs efecte.

Sub aspectul interpretării greşite a normelor de drept material aplicabile în speţă, pornind de la dispoziţiile art. 4.3 din contractul din 21 decembrie 2010 şi prevederile art. 969 C. civ. din 1864, a precizat că avea obligaţia, sub condiţie suspensivă, de raporta în scris orice aspect cu privire la societate, condiţia fiind reprezentată de solicitarea acestor informaţii de către Consiliul de Administraţie.

Cu toate acestea, deşi la dosarul cauzei nu există nicio dovadă referitoare la eventuale cereri de raportare formulate de către S.C. A. S.R.L., instanţa de apel a stabilit neîndeplinirea de către recurentul-pârât a obligaţiei de raportare către Consiliul de Administraţie.

A mai susţinut că obligarea sa la plata sumei de 38.720 RON, reprezentând valoarea cu care a fost depăşită limita anuală alocată pentru transportul aerian, este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material aplicabile în speţă (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

A menţionat că în baza dispoziţiilor art. 5.4.1. din contractul din 21 decembrie 2010, valoarea medie lunară pentru decontarea cheltuielilor este de 2.300 Euro (27,600 Euro pe an).

În conformitate cu opinia separată formulată de către expertul parte J., limita deconturilor pentru transportul aerian, în perioada 21 decembrie 2010 - 06 iunie 2012, a fost de 40.301,94 Euro, în timp ce costurile suportate de societate cu deconturile pentru călătoriile cu avionul au fost în cuantum total de 31.113 Euro.

A criticat modul în care expertul desemnat de instanţă în cauză a determinat, într-un mod eronat, valoarea cheltuielilor decontate de societate pentru călătoriile cu avionul în perioada de referinţă, precum şi concluzia acestuia, în sensul că pentru anul 2012, a fost depăşită limita maximă de decont cu suma de 8.689,53 Euro.

Ignorând concluziile expertului formulate în cadrul completării raportului de expertiză, instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor contractuale şi o interpretarea eronată a costurilor facturilor emise în 2012 pentru servicii din anul 2011, considerând ca plafonul anual s-ar raporta la data plăţilor, nu la data călătoriilor (prestării serviciilor de transport aerian).

Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului formulat de recurentul-pârât şi, în subsidiar, respingerea acestei căi de atac ca fiind inadmisibilă, întrucât motivele invocate în susţinerea recursului nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-pârât, ca nefondat.

Recursul incident. Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat, odată cu întâmpinarea, recurs incident împotriva deciziei civile nr. 2637 din 18 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând instanţei admiterea recursului incident, casarea, în parte, a deciziei recurate, în ceea ce priveşte următoarele soluţii:

(i) Admiterea apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte prejudiciul produs prin nerespectarea obligaţiei de fidelitate (bună-credinţă) faţă de S.C. A. S.R.L. - intermedierea unui contract de închiriere deosebit de oneros pentru un autovehicul de lux cu societatea D., pe care pârâtul o controla (cuantumul prejudiciului este de 19.000 RON);

(ii) Admiterea apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte prejudiciul produs prin neplata la termen a obligaţiilor fiscale, respectiv penalităţi de întârziere şi dobânzi plătite de S.C. A. S.R.L. pentru neachitarea la timp a obligaţiilor fiscale aferente intervalului 2011-31 august 2012 (cuantumul prejudiciului este de 50.481 RON, reprezentând suma economistă de către societate dacă ar fi fost utilizat împrumutul de 120.000 Euro pentru plata datoriilor către bugetul de stat şi cel al asigurărilor sociale).

Recurenta-reclamantă a susţinut, în principal, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că decizia atacată este pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute de dispoziţiile art. 434 şi 435 din C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Arătând că cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a fost întemeiată pe hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2014, a precizat că, potrivit textului art. 434 C. proc. civ., hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic, iar art. 435 alin. (2) din actul normativ menţionat stabileşte că hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane, atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

A menţionat că hotărârile judecătoreşti pronunţate de către instanţele de judecată anterior soluţionării prezentului litigiu, care au avut ca obiect situaţii juridice litigioase incidente în prezentul litigiu, trebuie să fie avute în vedere la soluţionarea cauzei, aşa cum corect a procedat instanţa de fond.

Or, prin decizia civilă atacată, instanţa de apel a nesocotit hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2014 şi a reţinut că recurentului-pârât:

"nu i se poate imputa săvârşirea vreunei fapte ilicite de natură sa atragă răspunderea pentru încălcarea obligaţiei de fidelitate faţă de reclamantă"(pagina 28 primul paragraf al deciziei) şi că:

"există un conflict de interese în ceea ce îl priveşte pe K." (pagina 28 paragraful trei al deciziei).

Or, existenţa conflictului de interese a fost reţinută, în mod definitiv, de către instanţele judecătoreşti naţionale, în dosarul nr. x/2014, recurenta-reclamantă făcând referire la sentinţa civilă nr. 22826/2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin respingerea apelului.

Întrucât hotărârea pronunţată în apel a nesocotit hotărâri judecătoreşti anterioare, recurenta-reclamantă a considerat-o nelegală.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia instanţei de apel încalcă autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti anterioare, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În acest sens, a menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014, prin care s-a constatat că recurentul-pârât a săvârşit fapte ilicite, constând în încălcarea obligaţiei de fidelitate şi nerespectarea regimului conflictului de interese, trebuiau să fie respectate de către instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în legătură cu împrejurarea că, prin hotărârea atacată, în mod nelegal, respectiv cu încălcarea normelor de drept material, instanţa de apel a reţinut că nefolosirea în întregime, de către societatea S.C. A. S.R.L., a facilităţii de credit pentru plata datoriilor restante nu prezintă caracter ilicit, respingând cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte prejudiciul produs prin neplata la termen a obligaţiilor fiscale, constând din penalităţi de întârziere şi dobânzi plătite de societate pentru neachitarea la timp a obligaţiilor fiscale aferente intervalului 2011 - 31 august 2012.

A menţionat că pronunţând această soluţie, instanţa de apel s-a substituit conducerii societăţii, singura abilitată legal să decidă cu privire la utilizarea fondurilor sale băneşti şi a încălcat astfel prevederile art. 70 alin. (1) şi ale art. 197 din Legea societăţilor nr. 31/1990.

A considerat că decizia referitoare la utilizarea resurselor societăţii este una de administrare şi cade în competenţa administratorilor societăţii, instanţa de judecată neputând decide cu privire la caracterul legal/ilegal al modalităţii în care sunt utilizate resursele societăţii, în lipsa unei prevederi legale exprese care să-i atribuie asemenea competenţă.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a nesocotit atribuţiile care revin exclusiv conducerii societăţii, atribuite de art. 70 şi 197 din Legea societăţilor nr. 31/1990, încălcând astfel normele de drept material citate.

În cauză a fost întocmit, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii recursurilor, care, potrivit dispoziţiilor instanţei cuprinse în încheierea de şedinţă din data de 17 ianuarie 2020, a fost comunicat părţilor din proces, cărora li s-a pus în vedere să formuleze, în scris, un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

La data de 6 februarie 2020, la dosar s-a înregistrat punctul de vedere al recurentei-reclamante, în cadrul căruia a arătat că recursul principal este nul şi, în subsidiar nefondat, iar recursul incident este fondat, motiv pentru care a solicitat admiterea acestuia.

Prin încheierea din 15 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins excepţia nulităţii recursului declarat recurentul-pârât B. şi s-au admis în principiu recursurile formulate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurentul-pârât B. şi s-a fixat termen pentru judecarea recursurilor la data de 26 iunie 2020, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de părţi cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile), clauzele contractuale şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Se constată că, prin recursul principal, recurentul-pârât B. a invocat incidenţa în cauză a motivelor de nelegalitate reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., norme care se referă la situaţiile, "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" şi "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Deşi invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica privind greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a clauzelor din contractul încheiat în data de 21.12.2010, a facturilor emise în 2012 şi a concluziilor raportului de expertiză, se referă la o interpretare eronată a probelor şi o greşită stabilire a situaţiei de fapt şi vizează netemeinicia deciziei recurate, invocându-se doar formal încălcarea unor norme legale.

Prin urmare, recurentul-pârât nu a arătat în concret care sunt normele de drept material pretins încălcate sau greşit aplicate, susţinerile sale vizând exclusiv aspecte de apreciere şi interpretare a clauzelor contractuale şi înscrisurilor depuse în probaţiune, motiv pentru care nu pot fi analizate în această etapă procesuală.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă contrarietatea hotărârii atacate, întrucât deşi instanţa de apel a reţinut că recurentul a fost angajat în calitate de CEO (sens în care informările transmise de recurent către dl. I. au produs efecte), în motivarea hotărârii a interpretat în mod contradictoriu sfera atribuţiilor unui CEO în raport de sfera obligaţiilor asumate punctual de către recurent prin contractul din 20.12.2020 (sens în care informările trimise către dl. I. nu au produs efecte).

Critica este nefondată.

Contrar celor invocate de recurentul-pârât, nu există nicio contradicţie în motivarea instanţei de apel, întrucât în mod corect instanţa a reţinut, pe de o parte, că un CEO, în calitatea sa de lider global al companiei, are o anumită sferă de atribuţii şi obligaţii de leadership şi gândire strategică şi, pe de altă parte, a făcut aplicarea contractului din 20.12.2020, art. 4, care prevede anumite obligaţii punctuale ale recurentului de a informa Consiliul, fără a exista vreo condiţie referitoare la o cerere prealabilă din partea Consiliului de administraţie al societăţii A. S.R.L. Cele două ipoteze nu se exclud, ci se completează.

Aşa cum a reţinut şi instanţa anterioară, recurentul-pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa Consiliul, conform art. 4 din Contract, iar informările transmise către dl. I. nu reprezintă o executare a obligaţiilor contractuale întrucât acesta nu făcea parte din Consiliu în perioada în care recurentul era CEO al societăţii reclamante.

În concluzie, în decizia recurată instanţa de apel nu redă argumente contradictorii în ceea ce priveşte atribuţiile recurentului, astfel că se vădesc a fi nefondate criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2637 din 18 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Înalta Curte constată că a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate reţine încălcarea prin decizia atacată a prevederilor art. 434 şi art. 435 C. proc. civ. (caracterul de înscris autentic, forţa obligatorie a hotărârii judecătoreşti şi opozabilitatea faţă de terţi).

Contrar susţinerilor din recursul incident, nu se poate reţine că instanţa de apel a nesocotit hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2014 având ca obiect nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între S.C. A. S.R.L. şi D. S.R.L.

Articolul 435 C. proc. civ. reglementează în mod expres efectul substanţial al hotărârii judecătoreşti. Precum un contract, hotărârea produce drepturi şi obligaţii doar faţă de părţi şi succesorii acestora, obligativitatea actului jurisdicţional fiind cea care impune ca părţile să se supună efectelor lucrului judecat şi să îşi conformeze conduita corespunzător. Relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti reprezintă o transpunere, în plan procesual, a raportului de drept substanţial, fiind just şi echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părţile litigante; ea nu trebuie să creeze situaţii avantajoase pentru terţi, dar nici să dăuneze acestora.

Prin urmare, faţă de împrejurarea că s-a statuat, în mod definitiv, în dosarul nr. x/2014 faptul că există un conflict de interese în ceea ce îl priveşte pe K., acesta fiind cel care a semnat, în calitate de administrator al ambelor societăţi, atât contractul de închiriere cât şi actul adiţional la acesta, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu i se poate imputa recuentului-pârât B. săvârşirea vreunei fapte ilicite cu referire la contractul de locaţiune, de natură să atragă răspunderea pentru încălcarea obligaţiei de fidelitate faţă de reclamantă.

În consecinţă, s-a constatat cu justeţe că decizia de încheiere a contractului de locaţiune prin care se afirmă că reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost prejudiciată nu a aparţinut recurentului-pârât, ci administratorului K., astfel că nu se poate reţine că recurentul ar fi cauzat reclamantei pretinsul prejudiciu.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că prin decizia recurată Curtea de Apel Bucureşti a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014, prin care s-a statuat că recurentul-pârât a săvârşit fapte ilicite, constând în încălcarea obligaţiei de fidelitate şi nerespectarea regimului conflictului de interese.

Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă în recursul incident este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Se reţine că, în dosarul pendinte, Curtea de Apel Bucureşti a făcut referire la sentinţa civilă nr. 22826/17.12.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului, prin care s-a constatat că există un conflict de interese în ceea ce îl priveşte pe K., care a angajat societatea reclamantă într-un contract deosebit de oneros şi nicidecum în persoana recurentului B..

Ca atare, la data soluţionării apelului, referitor la conflictul de interese şi obligaţia de fidelitate a pârâtului faţă de reclamantă privind încheierea contractului de locaţiune, instanţa de apel a avut în vedere şi a analizat hotărârile judecătoreşti invocate, neputându-se reţine îndeplinirea condiţiilor de operare a unei eventuale autorităţi de lucru judecat a considerentelor acestor hotărâri cu privire la săvârşirea unor fapte ilicite cauzate societăţii reclamante de către recurentul-pârât.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 70 şi art. 197 din Legea nr. 31/1990, nesocotind atribuţiile ce revin exclusiv conducerii societăţii atribuite de aceste norme de drept material.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, republicată, administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv; astfel, puterea de administrare se concretizează în actele de conservare, de administrare şi de dispoziţie pe care administratorul este în drept să le îndeplinească în exercitarea mandatului său, acestea putând fi limitate prin actul constitutiv.

Totodată, art. 197 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală a asociaţilor.

Administratorii societăţii comerciale cu răspundere limitată, fiind însărcinaţi cu tratarea unor afaceri comerciale, în numele şi pe seama societăţii comerciale, aceştia îndeplinesc un mandat comercial.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel în mod corect, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, a constatat că dispoziţiile legale evocate nu sunt incidente în speţă, întrucât pârâtul B. nu a îndeplinit funcţia de administrator statutar al reclamantei, constatând că acesta a încheiat cu pârâta un contract de mandat intitulat C., prin care atribuţiile conferite erau specifice funcţiei de director general executiv (Chief Executive Ofiicer), calitate în care deţinea conducerea executivă a societăţii. De altfel, reclamanta A. a arătat că avea un consiliu de administraţie înregistrat la ONRC.

La art. 4 din contract s-a prevăzut că recurentul-pârât B. răspunde de conducerea societăţii pe teren, respectă toate cerinţele şi deciziile consiliului, obligându-se să-şi folosească toată abilitatea şi energia în vederea obţinerii rezultatului dorit de către mandant, să îmbunătăţească şi să promoveze afacerea în teritoriu, să respecte toate regulile incidente şi codurile de conduită în vigoare ori cele pe care consiliul director al societăţii le va aprecia în mod rezonabil necesare pentru buna desfăşurare a activităţii societăţii.

Prin urmare, atribuţiile pârâtului B. nu se suprapun cu cele ale departamentului contabilitate al reclamantei, care avea atribuţia de efectua plata facturilor şi obligaţiilor fiscale la termenele scadente, pentru a evita plata de penalităţi sau majorări de întârziere, critica recurentului sub acest aspect nefiind de natură a fundamenta o ipoteză de nelegalitate de deciziei ce face obiectul prezentului recurs.

În raport de aspectele factuale ale cauzei, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu avea ca atribuţie şi supravegherea în detaliu a modului în care societatea reclamantă îşi achita facturile şi obligaţiile fiscale (aceste drepturi avându-le administratorii), astfel că nu se poate reţine în sarcina acestuia că ar fi produs A. prejudiciile constând în: 59.850,45 RON penalităţi de întârziere achitate societăţii F.; 50.841 RON penalităţi de întârziere şi dobânzi plătite de A. către bugetul public şi penalităţi în cuantum de165.696,14 RON plătite către G. S.R.L. şi că nu poate fi atrasă răspunderea sa contractuală cu privire la aceste sume.

Contrar susţinerii recurentei potrivit căreia pârâtul B. este răspunzător de nefolosirea diferenţei de 120.000 euro din facilitatea de credit acordată A., s-a constatat că posibilitatea ca organele de conducere ale unei societăţi să folosească anumite credite/linii de creditare în întregime pentru achitarea unei părţi din debitele restante sau, din contra, să le folosească doar în parte, creând posibilitatea astfel ca diferenţa să fie folosită în caz de urgenţă, reprezintă o chestiune de oportunitate, lăsată la libera alegere a acestor organe de conducere, şi care excede sferei ilicitului contractului de mandat.

Sub acest aspect criticile ce vizează trimiterea la probele administrate antamează temeinicia hotărârii atacate şi prin urmare ele nu vor fi examinate în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ. care limitează controlul instanţei de recurs numai la legalitatea hotărârii atacate.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, atât recursul principal declarat de recurentul-pârât B., cât şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2637 din 18 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 2637 din 18 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2637 din 18 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2020.