Annulment of ad-hoc arbitral award for defective arbitration agreement and lack of legal summons, upheld tort claim dismissal due to lack of certain damage

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, la data de 6 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Comuna Frânceşti, prin primar, în contradictoriu cu pârâtul A., a formulat acţiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale nr. 40/A din 10.06.2013, a încheierii de şedinţă din 11.06.2013 şi a încheierii de şedinţă din 30.07.2013, toate pronunţate de Tribunalul Arbitral Bucureşti, în dosarul arbitral nr. x/2012, fiind invocate patru motive de anulare a hotărârii.

În primul rând, s-a arătat că tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală, caz prevăzut de art. 364 lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, s-a evidenţiat faptul că se pretinde, în mod nereal, în Hotărârea arbitrală nr. 40/A din 10 iunie 2013 a Tribunalului Arbitral Bucureşti existenţa unei convenţii între părţi în care să fie menţionată clauza arbitrală ce atrage competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea instanţei arbitrale.

Totodată, s-a susţinut că hotărârea arbitrală, deşi menţionează în detaliu o serie de acte, cu număr şi dată, indicate în mod expres, menţionează în termeni vagi existenţa unei convenţii, fără a indica, în concret, un număr şi o dată a încheierii acesteia.

Reclamanta a arătat faptul că este imposibil să se fi încheiat o convenţie, întrucât daunele au fost cerute şi acordate pentru neîndeplinirea obligaţiei de punere în posesie, fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală or, clauza arbitrală este indisolubil legată de existenţa unei convenţii între părţi.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de anulare s-a arătat că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii. Astfel, s-a menţionat că singura instanţă de arbitraj instituţionalizat, potrivit art. 29 din Legea nr. 335/2007, este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional ce funcţionează pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Cel de-al treilea motiv de anulare a vizat faptul că hotărârea arbitrală nu cuprinde locul pronunţării, fiind indicată în cuprinsul acesteia doar localitatea, respectiv Bucureşti, fără a exista alte date suplimentare de individualizare în spaţiu a locului unde a avut loc judecarea pricinii de către arbitrul unic.

Prin cel de-al patrulea motiv s-a invocat faptul că partea nu a fost niciodată citată de Tribunalul Arbitral Bucureşti pentru judecarea dosarului nr. x/2012

În drept, reclamanta Comuna Frânceşti, prin primar, a invocat prevederile art. 364 din C. proc. civ. de la 1865.

La dosarul cauzei s-au depus înscrisuri, respectiv hotărârea arbitrală nr. 40/A din 10 iunie 2013, încheierea de şedinţă din 11 iunie 2013, încheierea de şedinţă din 30 iulie 2013, adresa din 12 mai 1997, emisă de Prefectura Judeţului Vâlcea, adresa din 31 august 2016, emisă de Curtea de Arbitraj Comercial Instituţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi jurisprudenţă.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare la data de 18 octombrie 2016, prin care a solicitat respingerea acţiunii în anulare, raportat la dispoziţiile art. 364 C. proc. civ.. Totodată, a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Vâlcea, excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare şi excepţia nulităţii acţiunii.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că, pentru a se pronunţa, Tribunalul Arbitral Bucureşti a analizat şi a îndeplinit toate actele de procedură, analizând întregul material probator aflat la dosarul arbitral, respectiv înscrisurile despre care se face vorbire în hotărârea arbitrală.

La 24 octombrie 2016 Comuna Frânceşti, prin primar, a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a susţinut că excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale nu poate fi soluţionată în lipsa dosarului arbitral. S-a mai arătat că din interpretarea prevederilor art. 365 alin. (1) şi art. 342 din C. proc. civ. de la 1865 rezultă că acţiunea în anulare este de competenţa Tribunalului Vâlcea.

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare, reclamanta Comuna Frânceşti, prin primar, a menţionat faptul că hotărârea arbitrală nu a fost comunicată aşa cum prevăd dispoziţiile art. 365 alin. (2) din acelaşi cod, iar în ceea ce priveşte excepţia nulităţii acţiunii, a arătat că primarul Comunei Frânceşti a semnat personal cererea.

De asemenea, reclamanta a solicitat instanţei să-i pună în vedere pârâtului să depună la dosar originalul convenţiei arbitrale şi a reiterat argumentele cuprinse în acţiunea în anulare.

Prin sentinţa civilă nr. 1725 din 25 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 19 decembrie 2016.

La termenul de judecată din 14 martie 2017 Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondate, excepţia necompetenţei materiale şi excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti şi a acordat termen la 16 mai 2017, cu citarea părţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 105/F din 16 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis acţiunea în anulare formulată de petenta Comuna Frânceşti prin primar, în contradictoriu cu intimatul A. şi s-a anulat hotărârea arbitrală nr. 40/A din 10.06.2013 şi încheierile de şedinţă din 30 iulie 2013 şi din 11 iunie 2013, pronunţate de Tribunalul Arbitral Arbitru Unic B..

Curtea a procedat la verificarea temeiniciei acţiunii în anulare, în considerarea prevederilor art. 364 - art. 366 C. proc. civ., reţinând următoarele:

În raport de susţinerile părţilor, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a înţeles să efectueze demersuri pentru a verifica dacă dosarul în cadrul căruia au fost pronunţate hotărârea arbitrală nr. 40/A/10.06.2013 şi încheierile de şedinţă din 30 iulie 2013 şi din 11 iunie 2013 a fost depus la instanţa judecătorească prevăzută de dispoziţiile art. 3631 din C. proc. civ.

În acest sens, au fost emise adrese către Tribunalul Vâlcea şi Tribunalul Bucureşti, instanţe care au comunicat Curţii că dosarul arbitral nr. x/2012 nu a fost identificat în arhiva acestor instituţii .

Petenta Comuna Frânceşti a învederat că a făcut demersuri pentru identificarea instanţei arbitrale. De asemenea, a susţinut faptul că nu există, în opinia sa, instanţa Tribunal Arbitral Bucureşti şi că nu este de datoria sa, ca reclamant în acţiunea în anulare, să arate unde se află dosarul cauzei arbitrale.

Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că pârâtul C. a menţionat în cuprinsul memoriului depus la Tribunalul Vâlcea în data de 24 noiembrie 2016 că nu a avut nicio competenţă legală să verifice activitatea arbitrului unic B., modul cum a întocmit dosarul arbitral şi unde l-a depus. S-a mai arătat că arbitrul a decedat, iar demersurile părţii pârâte pentru identificarea dosarului, adresate avocatului care l-a reprezentat la şedinţele tribunalului arbitral, au rămas fără răspuns. Pârâtul a apreciat că actele dosarului se află la Primăria Frânceşti, care a declarat, cu rea-credinţă, că nu le are.

În acest context, Curtea a concluzionat că persoana care a realizat arbitrajul nu a respectat prevederile art. 3631 din C. proc. civ., astfel încât hotărârea ce urmează a fi pronunţată în prezenta cauză va valorifica probele administrate de către părţi în faţa instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii în anulare.

S-a constatat că motivele pentru care petenta cere desfiinţarea hotărârii arbitrale au fost circumscrise prevederilor art. 364 lit. b), d), g) şi i) din C. proc. civ.

În analiza primului caz de desfiinţare, Curtea a reţinut că se contestă de către petentă existenţa unei convenţii arbitrale.

Astfel, petenta Primăria Frânceşti a afirmat că o astfel de convenţie nu a fost încheiată şi, în măsura în care pârâtul A. va depune vreo convenţie din care să reiasă clauza compromisorie, înţelege să formuleze cerere de înscriere în fals.

Verificând cuprinsul hotărârii arbitrale nr. 40/A din 10 iunie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012, încheierile de şedinţă din 11 iunie 2013 şi din 30 iulie 2013, precum şi înscrisul depus, în copie, de către pârâtul A. şi intitulat Convenţie arbitrală/clauză compromisorie, aflat la dosarul Tribunalului Vâlcea, Curtea a constatat că în cauză se contestă legalitatea unei hotărâri pronunţate, aparent, în cadrul unui arbitraj ad-hoc a cărui organizare a fost atribuită domnului B. în baza unui compromis încheiat la data de 3 mai 2012.

Compromisul a fost depus la dosarul cauzei în copie, argumentându-se de către pârât că nu deţine actele originale, astfel încât Curtea s-a aflat în situaţia de a nu putea efectua procedura prevăzută de art. 183 şi art. 184 din C. proc. civ. de la 1865.

Pârâtul a susţinut că respectivul compromis a fost încheiat la data de 3 mai 2012, însă Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că este unul inoperant, întrucât conţinutul său nu satisface cerinţele minime impuse de către prevederile art. 3432 şi art. 343 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ.

Astfel, s-a reţinut că acel compromis nu indică, în concret, obiectul litigiului în legătură cu care a fost încheiat, ci se rezumă la a menţiona, în mod echivoc şi generic, că priveşte orice litigiu decurgând din sau în legătură cu această acţiune/litigiu, dar fără a specifica şi acţiunea în legătură cu care se încheie.

Or, prevederile art. 3432 din C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea o astfel de omisiune.

În aceste condiţii, Curtea a găsit întemeiat motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale, reglementat de art. 364 lit. b) din C. proc. civ.

Curtea a constatat că este întemeiat şi motivul prevăzut de art. 364 lit. d), potrivit căruia hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată atunci când partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.

Astfel, în condiţiile în care dosarul arbitral nu a fost depus la tribunal conform art. 3631 din C. proc. civ. şi nici nu a fost ataşat ulterior dosarului având ca obiect acţiunea în anulare, Curtea a concluzionat că nu s-a făcut dovada legalei citări a pârâtei Comuna Frânceşti în cadrul dosarului arbitral.

Referitor la motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. g), Curtea a constatat, în urma verificării copiei hotărârii şi a încheierilor depuse la dosar, că în conţinutul acestora nu se specifică locul pronunţării.

S-a reţinut că tribunalul care a pronunţat hotărârea a menţionat denumirea sa ca fiind Tribunalul Arbitral Bucureşti, însă această împrejurare nu suplineşte lipsa menţiunii exprese a locului pronunţării, astfel încât, şi din această perspectivă, hotărârea şi încheierile se impun a fi anulate.

Curtea a considerat că nu poate fi primit motivul de anulare prin care se reclamă încălcarea de către hotărârea arbitrală a ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii.

Instanţa a reţinut că argumentul petentei în susţinerea acestui motiv de anulare constă în aceea că nu există ca instanţă de arbitraj instituţionalizat Tribunalul Arbitral Bucureşti.

Din această perspectivă şi, raportat la motivarea deficitară a cererii, Curtea a analizat în ce măsură au fost respectate prevederile art. 340-3411 din C. proc. civ., în legătură cu organizarea arbitrajului.

S-a arătat că hotărârea şi cele două încheieri au fost pronunţate în cadrul unui arbitraj ad-hoc, a cărui organizare a fost atribuită domnului B. în baza unui compromis.

Contrar susţinerilor petentei Comuna Frânceşti, curtea de apel a reţinut că organizarea arbitrajului poate fi încredinţată nu doar unei instituţii permanente de arbitraj, ci şi unei terţe persoane, conform art. 3401 din C. proc. civ., arbitrajul ad-hoc fiind manifestarea principiului autonomiei de voinţă a părţilor, care au deplină libertate în a-şi stabili normele privind constituirea tribunalului arbitral.

Or, în prezentul litigiu, nu au fost formulate de către pârât apărări în sensul că părţile compromisului ar fi apelat la o instanţă de arbitraj instituţionalizat, iar probele administrate în cauză nu conduc la o astfel de concluzie.

Pe cale de consecinţă, acest motiv de anulare nu a fost găsit întemeiat.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 366 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a admis acţiunea şi a anulat hotărârea arbitrală nr. 40/A din 10 iunie 2013 şi încheierile de şedinţă din 11 iunie 2013 şi din 30 iulie 2013, pronunţate de Tribunalul Arbitral Arbitru Unic B..

Totodată, reţinând că este necesară administrarea de probe, Curtea a stabilit termen la 13 iunie 2017 pentru judecarea cererii în fond, cu citarea părţilor. Prin sentinţa civilă nr. 24/F din 13 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Frânceşti prin primar, ca neîntemeiată.

În argumentarea soluţiei pronunţate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Prioritar analizei cererii cu care a fost învestită ca efect al invalidării hotărârii arbitrale, Curtea a considerat necesar să menţioneze faptul că, în urma demersurilor întreprinse de părţile litigante, dar şi ca urmare a cercetărilor efectuate de către instanţa de judecată, a rezultat că singurele înscrisuri în legătură cu care se prezumă că au stat la baza pronunţării hotărârii arbitrale sunt cele aflate, în copie, la dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Vâlcea, reprezentând convenţia arbitrală şi la dosar, reprezentând acţiunea în pretenţii.

În ceea ce priveşte înscrisul aflat la dosar, despre care reclamantul a afirmat, în şedinţa publică din data de 12 septembrie 2017, că reprezintă acţiunea arbitrală care a fost transmisă arbitrului în anul 2012, Curtea a arătat că nu îl va avea în vedere, întrucât conţinutul acestuia nu se coroborează cu aspectele menţionate în hotărârea arbitrală şi indică alte părţi decât cele ce se regăsesc în hotărârea arbitrală.

În aceste condiţii, procedând la verificarea temeiniciei cererii reclamantului A., Curtea a constatat că acesta a formulat o acţiune în pretenţii, solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Comuna Frânceşti pentru acoperirea pretinsului prejudiciu cauzat prin fapta acesteia, în sensul că nu a procedat la retrocedare şi nu l-a pus pe reclamant în posesia terenurilor ce i se cuveneau.

În motivarea cererii, reclamantul a menţionat că a efectuat toate demersurile legale posibile, încă de la adoptarea şi aplicarea Legii nr. 18/1991, dar nu a fost pus în posesia tuturor terenurilor cuvenite.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998 şi art. 999 din C. civ. de la 1864, reclamantul indicând şi dispoziţiile de drept material corespunzătoare din C. civ. (2009), respectiv art. 1357.

Avându-se în vedere că pretinsa faptă ilicită a fost săvârşită începând cu anul 2012, Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

S-a arătat că, în cursul procesului desfăşurat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul şi-a detaliat cererea, evidenţiind că terenurile în discuţie au aparţinut autorilor săi.

La data de 28 decembrie 2017, apărătorul ales al reclamantului a depus la dosarul cauzei o precizare, prin care a menţionat că obiectul cererii priveşte daunele aferente diferenţei de teren ce trebuia reconstituită în proprietatea reclamantului (7,9 ha), suplimentar celei de 6,72 ha.

Curtea a constatat că precizarea, în aparenţă, se coroborează cu menţiunile cuprinse în hotărârea arbitrală şi în încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 11 iunie 2013.

În acest context, raportându-se la probele administrate în cauză de către ambele părţi, Curtea a constatat că reclamantul este fiul defunctului C. (tata decedat în anul 1996) şi al defunctei D. (mama decedată în anul 1989), de pe urma cărora au fost emise certificatul de moştenitor nr. x din 16 mai 2002 şi certificatul de moştenitor suplimentar şi act de partaj succesoral nr. 78 din 16 mai 2002 .

S-a mai reţinut că autorul reclamantului, numitul C., a solicitat, prin cererea de reconstituire nr. x din data de 6 martie 1991, restituirea în proprietate a terenului agricol care a intrat în Cooperativa agricolă de producţie din comuna Frânceşti, respectiv suprafaţa de 15,5 ha, reclamantul declarând că a avut-o în posesie mama sa, D. .

Prin Hotărârea nr. 55 din 24 septembrie 1991 a fost validată documentaţia Comisiei comunale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din comuna Frânceşti, împrejurare care rezultă din cuprinsul adresei nr. x din 18.09.1992 .

Autorul reclamantului a formulat contestaţie, iar prin H.C.J. nr. 55 din 27 august 1992 aceasta a fost respinsă, fiind menţinută validarea pentru suprafaţa de 6,72 ha .

Prin sentinţa civilă nr. 9482 din 22 septembrie 1992, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul nr. x/1992, contestaţia formulată de C. a fost respinsă, iar, ulterior, acesta s-a adresat Prefecturii Judeţului Vâlcea, în cursul anilor 1994 şi 1995, reclamând faptul că i s-a refuzat punerea în posesie de către Comisia Locală Frânceşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 489 din data de 21 septembrie 1994, a admis acţiunea formulată de C. împotriva Comisiei comunale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 de pe lângă Consiliul Local Frânceşti, judeţul Vâlcea, pârâta fiind obligată să procedeze la punerea în posesie a reclamantului pentru suprafaţa de 6,72 ha, ce i-a fost reconstituită în exclusivitate şi împreună cu moştenitorii E., F. şi G. pentru suprafaţa de 4,06 ha pe raza comunei Frânceşti, judeţul Vâlcea .

Curtea a constatat că reconstituirea dreptului de proprietate s-a materializat prin emiterea proceselor-verbale de punere în posesie .

Raportat la această situaţie de fapt şi, constatând că reclamantul a adresat o cerere arbitrului în cursul anului 2012, care a vizat o suprafaţă de teren suplimentară celei în legătură cu care s-a recunoscut autorului reclamantului dreptul de proprietate prin hotărârea nr. 55 din 24 septembrie 1991 a Comisiei judeţene de aplicare a legii fondului funciar, Curtea a ajuns la concluzia că în speţă nu sunt întrunite, cumulativ, condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul art. 998-999 C. civ.

Astfel, instanţa a constatat că fapta ilicită imputată pârâtei constă în privarea reclamantului, în calitate de moştenitor al numitului C., de la exercitarea dreptului de folosinţă asupra unei suprafeţe de 7,9 ha situate pe raza comunei Frânceşti, teren în legătură cu care tatăl său a solicitat, în cursul anului 1991, reconstituirea dreptului de proprietate.

Or, astfel cum s-a arătat, asupra legalităţii modului de stabilire şi reconstituire a dreptului de proprietate, instanţa de judecată a fost sesizată, anterior, în condiţiile şi termenele expres prevăzute de normele speciale ale Legii nr. 18/1991.

Curtea a reamintit faptul că prin sentinţa civilă nr. 9482 din 22 septembrie 1992, pronunţată de Judecătoria Vâlcea, în dosarul nr. x/1992, s-a respins plângerea petiţionarului C., autorul reclamantului din prezenta cauză, formulată în legătură cu suprafaţa de teren pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate şi persoanele pe numele cărora a operat reconstituirea.

Faţă de caracterul irevocabil al acestei sentinţe, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu poate, la acest moment, să invalideze efectele unei hotărâri judecătoreşti, care conferă legitimitate faptei reclamate.

În aceeaşi măsură, şi sub aspectul vinovăţiei, s-a reţinut că pârâta a acţionat în limitele hotărârii judecătoreşti care a cenzurat legalitatea şi temeinicia hotărârii comisiei judeţene de aplicare a legii fondului funciar.

Tot astfel, în ceea ce priveşte prejudiciul pretins suportat de către reclamant, Curtea a observat că acesta nu are caracter cert sub aspectul întinderii sale, partea înţelegând să se raporteze la o evaluare care, aparent, a avut loc în cadrul dosarului arbitral, respectiv la expertiza efectuată de către S.C. EVALUĂRANU S.R.L., ing. H..

S-a arătat că în această fază procesuală expertiza nu poate fi valorificată, întrucât dosarul arbitral nu a fost pus la dispoziţia instanţei şi, mai mult decât atât, hotărârea instanţei arbitrale a fost invalidată şi pentru motivul că pârâtei i-a fost încălcat dreptul la apărare, faţă de nelegala sa citare.

Prin urmare, Curtea a apreciat că nu poate să reţină întocmirea expertizei în condiţii de contradictorialitate, constatând, totodată, că reclamantul nu a solicitat administrarea altor probe în afara înscrisurilor depuse cu ocazia rejudecării litigiului după anularea hotărârii arbitrale.

În aceste împrejurări, Curtea a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada caracterului cert al prejudiciului pretins.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa a concluzionat în sensul că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei în condiţiile art. 998-999 din C. civ.

La data de 2 noiembrie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de reclamantul C. împotriva sentinţei civile nr. 105/F din 16 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 24/F din 13 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurentul-reclamant C. a solicitat, în temeiul art. 304 şi art. 3041 şi urm. din C. proc. civ. de la 1865, admiterea recursului, anularea sentinţei civile nr. 105/F din 16 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus anularea hotărârii arbitrale, precum şi anularea sentinţei civile nr. 24/F din 13 martie 2018 a aceleiaşi curţi de apel.

În opinia recurentului, excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare, invocată prin întâmpinarea depusă la dosarul curţii de apel, se impunea a fi admisă, raportat la dispoziţiile art. 365 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, care stabilesc că acţiunea în anulare se depune în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii acţiunii, invocată prin aceeaşi întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat să se constate că lipseşte atâta dovada calităţii de reprezentant, cât şi semnătura persoanei care a înţeles să formuleze şi să depună acţiunea în anularea hotărârii arbitrale.

Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni în anularea hotărârii arbitrale este ţinută să se pronunţe stricto sensu cu privire la cererea formulată, ţinând cont de înscrisurile depuse la dosar, care trebuie să fie coroborate cu probatoriul administrat, şi nu pe baza jurisprudenţei.

Astfel, a arătat că normele care reglementează arbitrajul nu cuprind o asemenea dispoziţie, care se regăseşte doar în materia asigurărilor, respectiv atunci când trebuie să se stabilească cuantumul daunelor morale într-o acţiune având ca temei răspunderea civilă delictuală.

Recurentul a apreciat că instanţa a anulat, în mod greşit, hotărârea arbitrală atâta timp cât arbitrul unic B. a decedat, fără a mai putea să înregistreze dosarul arbitral la instanţa competentă.

Totodată, a susţinut faptul că s-a făcut dovada încheierii convenţiei arbitrale şi că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că hotărârea arbitrală a fost comunicată către partea adversă.

În susţinerea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 24/F din data de 13 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, recurentul-reclamant C. a arătat că, la solicitarea acestei instanţe, a înţeles să formuleze şi să depună la dosar precizări cu privire la întinderea şi cuantificarea pretenţiilor sale.

A menţionat faptul că instanţa a calificat o cerere în revendicare ca fiind una în atragerea răspunderii civile delictuale şi, fără a cerceta fondul cauzei, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Mai mult, recurentul a considerat că instanţa de fond era ţinută de întinderea convenţiei arbitrale, pe care a apreciat-o a fi incompletă.

Pentru aceste argumente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor sentinţe recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Analizând sentinţele recurate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, trebuie reamintit că în cazul acţiunii în anulare controlul judecătoresc se declanşează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 364 C. proc. civ., iar instanţa poate efectua acest control numai în limitele în care legea îi permite.

Acţiunea în anulare nu este asimilată apelului în privinţa devoluţiunii, astfel că prin intermediul recursului se realizează controlul judiciar asupra sentinţei pronunţate în acţiunea în anulare, în condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. coroborat cu art. 364 lit. a) - i) din acelaşi cod.

Susţinerile recurentului-reclamant nu pot fi examinate prin prisma art. 3041 C. proc. civ. din 1865, aşa cum se solicită, deoarece în situaţia recursului exercitat împotriva sentinţei pronunţate în acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale, un astfel de control nu este permis, atât timp cât însăşi judecata acţiunii în anulare nu are caracter devolutiv.

În speţă, Curtea de Apel Bucureşti a realizat controlul judiciar asupra hotărârii arbitrale şi a găsit întemeiate motivele de anulare reglementate de art. 364 lit. b), d) şi g) C. proc. civ., dispunând, în mod corect, anularea hotărârii arbitrale nr. 40/A din 10.06.2013 şi a încheierilor de şedinţă din 30 iulie 2013 şi din 11 iunie 2013, pronunţate de Tribunalul Arbitral Arbitru Unic B..

Recurentul din prezenta cauză nu a înţeles să invoce motive de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 105/F din 16 mai 2017, ci a reiterat apărările formulate în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul curţii de apel, respectiv excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare şi excepţia nulităţii acţiunii.

Faptul că soluţia pronunţată nu corespunde opiniei recurentului nu constituie o critică de nelegalitate.

În acest sens, se cuvine menţionat că recurentul s-a limitat la a susţine că instanţa a anulat, în mod greşit, hotărârea arbitrală atâta timp cât arbitrul unic B. a decedat, fără a mai putea să înregistreze dosarul arbitral la instanţa competentă.

În plus, recurentul a susţinut faptul că s-a făcut dovada încheierii convenţiei arbitrale şi că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că hotărârea arbitrală a fost comunicată către partea adversă.

Or, sub acest aspect, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a reţinut că este inoperant compromisul încheiat la data de 3 mai 2012, întrucât conţinutul său nu satisface cerinţele minime impuse de către prevederile art. 3432 şi art. 343 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ.

De asemenea, s-a reţinut că acel compromis nu indică, în concret, obiectul litigiului în legătură cu care a fost încheiat, ci se rezumă la a menţiona, în mod echivoc şi generic, că priveşte orice litigiu decurgând din sau în legătură cu această acţiune/litigiu, fără a specifica şi acţiunea în legătură cu care se încheie, omisiune care se sancţionează cu nulitatea, raportat la prevederile art. 3432 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant nu combate cu niciun argument pertinent concluzia la care a ajuns curtea de apel atunci când a analizat cazul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 364 lit. d) C. proc. civ., în sensul că nu s-a făcut dovada legalei citări a pârâtei Comuna Frânceşti în cadrul dosarului arbitral.

Va fi înlăturată şi critica ce vizează sentinţa civilă nr. 24/F din 13 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care recurentul-reclamant a invocat faptul că instanţa, fără a cerceta fondul cauzei, a respins ca neîntemeiată acţiunea, calificând o cerere în revendicare ca şi o acţiune în atragerea răspunderii civile delictuale.

O astfel de susţinere este lipsită de fundament, în condiţiile în care reclamantul C. a indicat expres prin "acţiunea în pretenţii", aflată la fila x, volumul II al dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, dispoziţiile art. 1357-1371 din C. civ. (2009), care reglementează "Răspunderea pentru fapta proprie" şi art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

Mai exact, s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Comuna Frânceşti pentru acoperirea pretinsului prejudiciu cauzat prin fapta acesteia, în sensul că nu a procedat la retrocedare şi nu l-a pus pe reclamant în posesia terenurilor ce i se cuveneau în calitate de moştenitor, iar Curtea de Apel Bucureşti a verificat, în mod judicios, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a fi antrenată o astfel de răspundere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C. împotriva sentinţei civile nr. 105/F din 16 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 24/F din 13 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant C. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă COMUNA FRÂNCEŞTI PRIN PRIMAR.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2020.