Extraordinary appeal inadmissible in social insurance litigation: statutory prohibition of cassation review of final appellate decisions

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 6 iulie 2017 sub nr. x/2017, astfel cum a fost modificată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti şi Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă solicitând instanţei să dispună obligarea acestora la plata daunelor morale pentru lipsa dispozitivelor medicale destinate recuperării unor deficienţe funcţionale solicitate prin cererea nr. x din 27 decembrie 2016 şi prin cererile depuse într-un interval de 3 ani anterior promovării acţiunii, precum şi daune cominatorii executorii pentru viitor, pentru fiecare zi de întârziere peste termenul de 30 de zile în cuantum de 2 - 2,5 ori din valoarea dispozitivelor medicale. A solicitat, de asemenea, cheltuieli de judecată.

În susţinerea acţiunii s-a învederat că, prin cererea înregistrată sub nr. x din 27 decembrie 2016 la Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, reclamantul a solicitat aprobarea achiziţionării unui dispozitiv medical, în temeiul art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, conform prescripţiei medicale nr. 102768 din 20 decembrie 2016 şi procesului-verbal de cercetare a evenimentului din 6 octombrie 2003, care atestă producerea accidentului în muncă în care a fost implicat reclamantul.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 346/2002 şi ale Ordinului nr. 450/825/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 1150 din 12 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti şi a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 823/2019 din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1150 din 12 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de daune-morale.

A fost păstrată în rest sentinţa apelată.

S-a respins ca nefondată cererea de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în apel.

La data de 2 mai 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 823/2019 din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1150 din 12 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, atunci când a reţinut că "atribuţiile casei teritoriale de pensii rezultă din prevederile art. 24 din Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi al Ministerului Sănătăţii Publice nr. 450/825 din 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 436/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale"şi atunci când a statuat asupra caracterului neîntemeiat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, din perspectiva art. 26 din Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi al Ministerului Sănătăţii Publice nr. 450/825 din 2006 şi a art. 22 alin. (2) lit. f) şi a) art. 23 alin. (2) din Lega nr. 346/2002.

Cea de-a doua critică se referă la faptul că instanţa de apel a făcut aprecieri asupra modului în care a fost respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (2) coroborat cu art. 23-25 din Ordinul nr. 450/2006, deşi nu a fost învestită cu o atare cerere. Consideră recurentul că, procedând astfel, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil; învederează faptul că şi-a întemeiat în drept acţiunea numai pe dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Ordinul nr. 450/825/2006.

A treia critică vizează faptul că instanţa de apel a aplicat un algoritm greşit de calcul în stabilirea cuantumului daunelor morale.

În cadrul celei de-a patra critici, recurentul învederează nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva faptului că extinderea termenului general de prescripţie de 3 ani pentru cererile din perioada 28 noiembrie 2014 - 4 august 2016 nu este justificată, raportat la încălcarea autorităţii de lucru judecat şi faptul că pretenţia din litigiu nu a fost calificată de prima instanţă ca fiind o modificare a cererii iniţiale de chemare în judecată.

La data de 7 august 2019, intimatul-pârât Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, având în vedere că motivele expuse în dezvoltarea cererii de recurs nu reprezintă veritabile critici aduse hotărârii instanţei de apel, care să poată fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi care să conducă la concluzia nelegalităţii hotărârii judecătoreşti contestate.

Totodată, intimata-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere şi termenul de depunere al cererii de recurs, termen ce este consfinţit de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind 30 zile de la comunicarea hotărârii.

La data de 27 august 2019, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor invocate de intimată şi să fie admis recursul astfel cum a fost formulat, indicând drept al criticilor formulate dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 3, 5 şi 7 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimatul-pârât Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă a depus punct de vedere la raport prin care a achiesat la concluziile de respingere a recursului ca inadmisibil.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi de atac, chestiune a cărei soluţionare face de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti şi Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă la plata daunelor morale pentru lipsa dispozitivelor medicale destinate recuperării unor deficienţe funcţionale, precum şi daune cominatorii, ca urmare a soluţionării cererii sale privind achiziţionarea unui dispozitiv medical cu depăşirea termenului legal, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Art. 103 din Legea nr. 346/2002 prevede că "jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale se realizează prin secţiile de asigurări sociale sau, după caz, prin completele specializate pentru asigurări sociale, constituite la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel".

Din coroborarea dispoziţiilor art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 cu modificările ulterioare, ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi ale art. 483 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. care conţin prevederea expresă că hotărârile pronunţate într-un litigiu de asigurări sociale sunt supuse numai apelului, rezultă că pentru acţiunile introduse după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., cum este acţiunea în speţă, hotărârea curţii de apel este definitivă.

Art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că hotărârile pronunţate în cererile privitoare la conflicte de muncă şi de asigurări sociale nu sunt supuse recursului.

Având în vedere prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, rezultă că decizia atacată în speţă, având ca obiect un litigiu de asigurări sociale, este definitivă, nefiind supusă prin lege cenzurii căii de atac a recursului.

Astfel, decizia recurată are caracter definitiv de la pronunţarea sa, motiv pentru care nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, aceasta neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căreia hotărârile susceptibile de recurs sunt cele date în apel, cele date potrivit legii fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

În accepţiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate în art. 634 din C. proc. civ. sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv, cu recurs, fie pentru că a expirat termenul pentru exercitarea căii de atac - care dobândesc caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac - fie pentru că legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunţării lor.

În raport cu prevederile legale evocate, decizia recurată nu este supusă controlului de legalitate prevăzut în calea extraordinară a recursului, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 din C. proc. civ.

Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile stabilite de aceasta.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual civilă constituie o încălcare a legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

În consecinţă, având în vederea dispoziţiile legale evocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 823 din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 823 din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2020.