Inadmissibility of cassation against dismissal of arbitral award annulment action under pre-2017 non-appellability rule

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 6 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A. - (lider de asociere), B. şi C. S.A. în calitate de membri ai "ASOCIERII A.-B.-C. S.A." au solicitat, în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE - S.A. (denumită în continuare "CNAIR") anularea deciziei arbitrale definitive pronunţate în dosarul x la data de 29.09.2017, de către Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris, ca fiind nelegală şi netemeinică şi trimiterea cauzei spre rejudecare către tribunalul arbitral - Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris, spre competentă şi legală soluţionare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. c) şi h) C. proc. civ., art. 613 C. proc. civ., O.U.G. nr. 34/2006, H.G. nr. 405/2010, Contractul nr. x/32503/7.06.11 privind "Proiectarea şi execuţia Autostrăzii Orăştie-Sibiu, lot. 4:km 65+965 - km 82+070".

Prin încheierea din 13 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale invocate de pârâta CNAIR şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamante, în favoarea uneia dintre secţiile civile specializate în materia litigiilor între profesionişti, din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

La data de 17 octombrie 2018, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 11 din 19 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de reclamantele A., B. şi C. S.A.

Împotriva sentinţei civile nr. 11 din 19 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs reclamantele A., B. şi C. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând:

- în principal, în raport de incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în raport de faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază;

- în raport de incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în raport de faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor art. 550, art. 1114, art. 1115 C. proc. civ. şi art. 977- art. 985 C. civ. din 1864;

- în raport de incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, faţă de împrejurarea că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 608 pct. h) C. proc. civ.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantele învederează faptul că instanţa de fond a achiesat în mod mecanic şi superficial la apărările pârâtei intimate, fără a trece printr-o analiză proprie prevederile clauzei compromisorii şi modalitatea în care această clauză compromisorie ar trebui să fie interpretată în raport de dispoziţiile legale incidente.

În aprecierea reclamantelor, instanţa de fond s-a limitat practic doar la enumerarea dispoziţiilor legale referitoare la interpretarea clauzelor contractuale şi la redactarea conţinutului sub-clauzei 20.6, pentru ca, ulterior acestei enumerări, să concluzioneze, fără a prezenta raţionamentul logico-juridic care ar fi condus la această concluzie, că instituţia de arbitraj competentă să soluţioneze disputele arbitrale este Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Din această perspectivă, reclamantele susţin că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor, aceste cerinţe fundamentale fiind necesar a fi respectate tocmai pentru a da instanţelor superioare posibilitatea reală de a exercita controlul judiciar. Astfel, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Conchid reclamantele că motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Motivarea hotărârii presupune examinarea în mod real a problemelor esenţiale deduse judecăţii şi nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, însă implică obligativitatea oferirii unei soluţii privitoare la toate aceste probleme de drept supuse dezbaterii.

Astfel, reclamantele învederează că instanţa de fond, după enumerarea unor texte legale şi a unor prevederi contractuale, s-a limitat la a reţine că "în raport de faptul că legea contractului este reprezentată de normele române, de faptul că limba contractului este româna, limba de arbitraj este româna, iar locul arbitrajului este la Bucureşti, rezultă că interpretarea corectă a menţiunii Curtea de Arbitraj Comercial este Curtea de Arbitraj Internaţional Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României".

În opinia reclamantelor, conform art. 1114 si art. 1123 C. proc. civ., coroborat cu art. 550 C. proc. civ., trebuie observat că niciunul dintre elementele de mai sus nu sunt de natură să contureze instituţia de arbitraj competentă să soluţioneze disputele dintre părţi, în condiţiile în care, potrivit acestor dispoziţii legale, singurul element care poate contura instituţia de arbitraj competentă este ori menţiunea clară cu privire la instituţia de arbitraj ori menţiunea privitoare la aplicarea regulilor de procedură ale instituţiei care urmează să organizeze arbitrajul. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, pentru a fi validă, o clauză compromisorie trebuie să arate modalitatea de numire a arbitrilor. Singura excepţie acceptată de la această regulă este dată de ipoteza în care, în clauza compromisorie, părţile fac referire ori la instituţia care organizează arbitrajul ori la regulile de procedura ale instituţiei care organizează arbitrajul.

Cu alte cuvinte, acestea susţin că menţiunea referitoare la Regulile de procedura aplicabile va atrage în mod automat şi instituţia de arbitraj care va urma să organizeze arbitrajul, astfel că, independent de limba stabilită de părţi în care se va desfăşura procedura, locul arbitrajului sau legea aplicabilă contractului, atât timp cât părţile au ales Regulile de procedură aplicabile de către o instituţie de arbitraj, rezultă dincolo de orice dubiu că aceasta va fi instituţia în faţa căreia vor fi deduse disputele.

Reclamantele arată că, deşi prevederile Sub-Clauzei 20.6 stabilesc în mod expres că disputa arbitrală se va soluţiona conform Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ, ce, prin raportare la dispoziţiile art. 550 C. proc. civ. nu conduce decât la concluzia că instituţia de arbitraj va fi Curtea de Arbitraj Internaţional de la Paris, cu toate acestea, deşi instanţa de fond redă aceste prevederi, totuşi, soluţionând cauza, pe de o parte reţine că Sub-Clauza 20.6 din H.G. nr. 1405/2010 nu prevede regulile de arbitrare aplicabile, iar, pe de altă parte, în stabilirea competenţei instituţiei de arbitraj se referă la cu totul alte elemente decât acelea în baza cărora o astfel de competenţă ar putea fi stabilită, ceea ce face ca motivarea instanţei de fond să fie incoerentă, incompletă şi să cuprindă o serie de elemente contradictorii, ce nu sunt de natură să răspundă problemelor de drept deduse judecăţii.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele invocă nelegalitatea hotărârii atacate faţă de împrejurarea că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 550 C. proc. civ. şi art. 977-art. 984 C. civ.

Sub acest aspect, reclamantele susţin că lipsa unei analize reale a cauzei deduse spre soluţionare a condus instanţa de fond să pronunţe o hotărâre judecătorească care, pe lângă faptul că este nemotivată, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privitoare la clauza compromisorie, dar şi a dispoziţiilor referitoare la interpretarea convenţiilor.

Astfel, în viziunea reclamantelor, întâi de toate trebuia analizat ce stabileşte Sub-Clauza 20.6 din Condiţiile Generale de Contract (H.G. nr. x/2010, denumite mai departe "CGC"), apoi trebuia analizat dacă aceste prevederi au fost modificate prin Condiţiile Speciale ale Contractului (Ordin nr. 146/2011, denumite mai departe "CSC") şi de abia la final dacă Anexa la Ofertă vine să adauge elemente noi, să clarifice sau să modifice vreun aspect din cele incluse în Sub-Clauza 20.6.

Conchid reclamantele că, dacă instanţa de fond ar fi făcut acest exerciţiu de logică juridică, ar fi observat că, potrivit Sub-Clauzei 20.6 din CGC şi în raport de dispoziţiile art. 550 C. proc. civ., odată desemnate Regulile de Arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ, instituţia de arbitraj competentă este reprezentată de Curtea de Arbitraj Internaţional de la Paris, pentru ca, ulterior, să observe că aceste prevederi contractuale nu au fost modificate prin Sub-Clauza 20.6 din CSC, dimpotrivă, prevederile Sub-Clauzei 20.6 din CGC fiind preluate întocmai de prevederile Sub-Clauzei 20.6 din CSC.

În ceea ce priveşte interpretarea privind Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional competentă, reclamantele arată că denumirea unei curţi de arbitraj organizate pe lângă o anumită cameră de comerţ trebuie să includă şi identificarea camerei de comerţ respective. Astfel, simpla sintagmă "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" din Anexa la Ofertă, privită izolat, nu poate servi pentru identificarea unei anumite forme de arbitraj instituţionalizat. În opinia reclamantelor, menţiunea din Anexa la Ofertă nu trebuie interpretată separat şi în mod izolat. Interpretată în coroborare cu celelalte părţi ale clauzei compromisorii, sintagma "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" desemnează Curtea Internaţionala de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ. Ea face parte dintr-o clauză compromisorie. Astfel, trebuie interpretată, în conformitate cu articolul 982 din vechiul C. civ., în relaţie cu celelalte părţi ale clauzei compromisorii: (i) cu sub-clauza 20.6 a CGC si CSC, care stipulează desfăşurarea arbitrajului în conformitate cu Regulile de Arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ, (ii) cu părţile din Anexa la Ofertă care stipulează locul arbitrajului, limba arbitrajului şi legea aplicabilă.

Concluzionează reclamantele că, odată ce a fost constatat faptul că instituţia de arbitraj competentă să soluţioneze disputele dintre părţi este Curtea de Arbitraj Internaţional de la Paris, nu se poate constata altceva decât că decizia arbitrală pronunţată în dosarul nr. x este de natură să încalce clauza compromisorie stabilită între părţi.

Prin prisma aceluiaşi motiv de casare, reclamantele invocă şi nelegalitatea hotărârii recurate în raport de aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Sub acest aspect, reclamantele solicită instanţei să observe că, prin cererea de chemare în judecată, acestea au solicitat anularea hotărârii arbitrale în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 608 lit. c) si lit. h) C. proc. civ.. În ceea ce priveşte art. 608 lit. h), poziţia reclamantelor este în sensul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că "reclamantele nu au arătat dispoziţia de ordine publică încălcată, prevederile art. 969, art. 970, art. 977, art. 985 vechiul C. civ. sau dispoziţiile H. G. neavând caracter de ordine publică şi nici conţinutul unor dispoziţii imperative ale legii."

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, reclamantele învederează că H.G. nr. 1405/2010 stabileşte norme imperative, în condiţiile în care nici autoritatea contractantă şi nici antreprenorul nu pot deroga de la obligaţia utilizării contractelor de tip FIDIC, iar, atâta timp cât legiuitorul stabileşte obligaţia utilizării unor anumite clauze contractuale, fiind vorba de materia achiziţiilor publice, nu se poate concluziona altfel decât în sensul că normele H.G. nr. 1405/2010 sunt norme imperative. Ori, din această perspectivă, pronunţarea unei hotărâri arbitrale cu încălcarea clauzei compromisorii stabilite nu în mod voluntar de către părţi, ci ca urmare a voinţei legiuitorului, printr-o serie de dispoziţii imperative, pe lângă faptul că încalcă această clauză compromisorie, este de natură să încalce şi dispoziţiile imperative prin care a fost constituită şi prin care părţile au fost obligate să o respecte şi să o insereze în contractul de achiziţie publică încheiat între acestea.

Pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE - S.A. nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 17 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurentele-reclamante A., B. şi C. S.A. au depus punct de vedere la raport prin care au învederat că, în opinia lor, recursul este admisibil şi au solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, constituită în completul de filtru, luând în examinare cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea căii extraordinare de atac, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din lucrările dosarului şi din verificările instanţei se constată că, la data de 30 ianuarie 2015, la Curtea Internaţională de Arbitraj a Camerei Internaţionale de Comerţ, reclamantele A., B. şi C. S.A. au formulat o cerere de arbitraj în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE - S.A.

Dispoziţiile art. 613 alin. (4), coroborate cu art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data la care a fost pornită acţiunea arbitrală (30 ianuarie 2015), prevăd că numai hotărârea prin care curtea de apel a admis acţiunea în anulare şi a anulat hotărârea arbitrală este supusă recursului.

Prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi a unor acte normative conexe, care a intrat în vigoare la data de 24 martie 2017, a fost modificat art. 613 alin. (4) din noul C. proc. civ., în sensul că "(4) hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului."

Potrivit art. 27 C. proc. civ.:

"hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul", ceea ce înseamnă că legea civilă nu retroactivează, legiuitorul optând pentru regula previziunii, potrivit căreia faza judecăţii, în întregul ei, este guvernată de dispoziţiile legii în vigoare la momentul iniţierii litigiului, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată la instanţa arbitrală.

Raportat la faptul că acţiunea arbitrală a fost înregistrată la data de 30 ianuarie 2015 pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj a Camerei Internaţionale de Comerţ, la momentul înregistrării acţiunii fiind în vigoare dispoziţiile art. 613 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., potrivit cu care hotărârile curţii de apel erau supuse recursului numai în cazul admiterii acţiunii în anulare, împotriva sentinţei civile nr. 11 din 19 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în anulare, nu putea fi exercitată calea de atac a recursului.

Prin urmare, hotărârea ce formează obiectul recursului dedus judecăţii are caracter definitiv de la pronunţare, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că art. 457 C. proc. civ. reglementează principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 100/2017 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 532 din 7 martie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 613 lin. (4) din C. proc. civ., constată că "în cazul respingerii acţiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, hotărârea curţii de apel, în acest caz, confirmând definitiv hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală. Prin exercitarea recursului împotriva hotărârilor de respingere ale curţii de apel ar însemna că părţile urmăresc, în realitate, o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa lor, pronunţată de o instanţă judecătorească, şi nu de o instanţă arbitrală. Or, hotărârea arbitrală confirmată prin hotărârea curţii de apel reprezintă finalizarea procedurii arbitrale în cadrul căreia părţile au beneficiat de toate garanţiile oferite de aceasta. Aşadar, incidenţa dispoziţiilor procedurale criticate este subsecventă acordului de voinţă intervenit între părţi, care au optat, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, pentru soluţionarea litigiilor de către o instanţă arbitrală, părţile trebuind să recunoască consecinţele juridice ale aplicării prevederilor legale privind desemnarea unei asemenea instituţii, inclusiv dispoziţiile procedurale care reglementează condiţiile desfiinţării hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare. Scopul unei asemenea modalităţi de soluţionare a litigiilor este menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă, în care părţile pot fi apărate şi pot solicita toate dovezile apreciate necesare, judecata finalizându-se cu adoptarea unei hotărâri susceptibile de executare silită. În aceste condiţii, Curtea reţine că nu se poate pune problema încălcării drepturilor consacrate în Constituţie, atât timp cât părţile sunt cele care decid prin convenţia arbitrală cu privire la modalitatea de soluţionare a litigiului.

În continuare, Curtea reţine că normele legale criticate nu operează nicio distincţie între subiectele de drept supuse incidenţei lor, de vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrale. Orice parte interesată în exercitarea unei căi de atac are acces la o instanţă de judecată prin promovarea unei acţiuni în anulare, iar în situaţia respingerii acesteia niciuna dintre părţi nu are deschisă calea de atac a recursului. Însă, admiterea acţiunii în anulare plasează părţile pe o poziţie inegală, partea care a pierdut litigiul în arbitraj dobândeşte un avantaj prin admiterea acţiunii în anulare, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului"

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Aşa fiind, în condiţiile în care recursul declarat în cauză nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate în principiu, la care se referă art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantele A. - (lider de asociere), B. şi C. S.A., în calitate de membri ai "ASOCIERII A.-B.-C. S.A." împotriva sentinţei civile nr. 11 din 19 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantele A. - (lider de asociere), B. şi C. S.A., în calitate de membri ai "ASOCIERII A. - B. - C. S.A." împotriva sentinţei civile nr. 11 din 19 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2020.