Insurer bound by res judicata from parallel ruling that civil-party claim triggers compensation deadline; claimants' late-payment penalty award quashed and remanded.

Deliberând, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 3 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C. şi D. i-au în judecată pe pârâta E. S.A. şi intervenientul forţat F., solicitând instanţei să o oblige pe pârâtă la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, aferente perioadei cuprinse între 13 august 2017 şi 20 noiembrie 2017, la această din urmă dată fiind plătite reclamanţilor despăgubirile stabilite prin decizia penală nr. 1141 din 19 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 emisă de A.S.F. şi Directiva nr. 2009/103/CEE.

Prin sentinţa civilă nr. 3434 din 14 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 818A din 13 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva sentinţei primei instanţe.

Instanţa de apel a reţinut că o cerere de constituire de parte civilă în procesul penal nu poate avea valoarea unei cereri de despăgubire/avizare de daune prevăzută de Norma ASF nr. 23/2014. De asemenea, s-a mai reţinut că prevederile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 au fost corect aplicate în speţă.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei pronunţate în apel, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că depunerea unei cereri de constituire ca parte civilă, comunicată asiguratorului în procesul penal, nu echivalează cu formularea unei avizări de daună în condiţiile Normei A.S.F. nr. 23/2004, principiul echipolenţei actelor procesuale fiind de strictă interpretare.

În acest sens, autorii recursului a arătat că avizarea de daună/cererea de despăgubiri reprezintă aducerea la cunoştinţa asigurătorului a evenimentului asigurat şi a pretenţiilor concrete ale victimei.

Or, prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, asigurătorul ia cunoştinţă atât de evenimentul asigurat, cât şi de pretenţiile concrete ale victimei. Astfel, constituirea ca parte civilă în procesul penal înglobează şi avizarea de daună.

După evocarea dispoziţiilor art. 36-38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, recurenţii-reclamanţi au subliniat că cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal îndeplineşte toate cerinţele unei cereri de despăgubire/avizări de daună.

Aceleaşi parţi au mai susţinut că niciun text de lege nu interzice înştiinţarea asigurătorului direct în procesul penal.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au arătat că legislaţia asigurărilor impune asigurătorului nu numai deschiderea unui dosar de daună, ci şi constituirea unor provizioane în funcţie de pretenţiile concrete ale victimei.

În plus, niciun text de lege nu scuteşte asigurătorul de îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Norma A.S.F. nr. 23/2014 atât timp cât a fost notificat, pe orice cale, cu privire la cele patru elemente necesare pentru transmiterea unei oferte de despăgubire: victima, pretenţiile sale, autorul şi evenimentul asigurat.

În acest context, asigurătorul are obligaţia fie de a formula o ofertă de despăgubire, fie de a refuza justificat plata despăgubirilor, în termen de 3 luni de la data de primirii cererii de despăgubire.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia anterior evocată, întrucât nu a formulat o ofertă de despăgubire şi nici nu a formulat un refuz de plată a despăgubirii.

Astfel, autorii recursului au subliniat că asigurătorul a luat cunoştinţă de riscul asigurat şi de pretenţiile persoanelor vătămate cel mai târziu la 4 mai 2017, când a primit cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal. Prin raportare la această dată, asigurătorul avea obligaţia de a formula o ofertă de despăgubire cel mai târziu la 4 august 2017.

Având în vedere că nu a formulat o astfel de ofertă, asigurătorul datora penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi pentru despăgubirile stabilite de instanţa penală, începând cu 5 august 2017 şi până la data achitării acestor despăgubiri, respectiv 20 noiembrie 2017, conform art. 37 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în interpretarea dată prin decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aceleaşi părţi au susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit art. 37 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014. În acest sens, au arătat că această dispoziţie, care instituie obligaţia asigurătorului de plată a penalităţilor în termen de 10 zile de la primirii unei hotărâri judecătoreşti definitive, se aplică doar dacă asigurătorul fie a făcut o ofertă de despăgubire, fie a refuzat justificat plata despăgubirii în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului.

Astfel, penalităţile de întârziere sunt datorate începând cu a 91-a zi din momentul în care asigurătorul a luat cunoştinţă de evenimentul asigurat şi de pretenţiile victimei, dacă nu s-a conformat obligaţiei impuse de art. 37 alin. (1) din Norma A.S.F nr. 23/2014.

După evocarea unor prevederi din Directiva nr. 2009/103/CE şi a art. 36 alin. (1)-(2) din Norma A.S.F. nr. 14/2011, recurenţii-reclamanţi au conchis că se impune obligarea intimatei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiei anterior evocate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 29 decembrie 2019, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar note scrise, prin care au invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 300/18.02.2020 a Judecătoriei Bârlad, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1445/A/04.11.2020 a Tribunalului Vaslui, hotărâre prin care pârâta a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere faţă de alte părţi civile din dosarul penal, în baza aceleiaşi poliţe de asigurare, a aceleiaşi stări de fapt (acelaşi accident rutier) şi în aceeaşi cauză, penalităţile fiind solicitate în raport de aceeaşi dată, respectiv de la 13.08.2017, până la data plăţii.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Instanţa de apel a analizat critica formulată de apelanţii-reclamanţi referitoare la echivalenţa dintre constituirea de parte civilă în procesul penal şi avizarea de daună prevăzută de art. 36-37 din Norma ASF nr. 23/2014 şi a reţinut, în mod argumentat, că aceste două proceduri sunt diferite, astfel încât în mod corect prima instanţă ar fi considerat că lipseşte notificarea (avizarea de daună) trimisă asigurătorului de către reclamanţi.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că sunt aplicabile în speţă prevederile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât modul de producere a accidentului a fost cercetat de organele competente, în procesul penal, iar despăgubirile au fost stabilite pe cale de hotărâre judecătorească.

2.2. În susţinerea motivului de recurs constând în greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material din Norma ASF nr. 23/2014, recurenţii-reclamanţi au invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 300/18.02.2020 a Judecătoriei Bârlad, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1445/A/04.11.2020 a Tribunalului Vaslui pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate, pârâta Societatea de Asigurare E. S.A. a fost obligată la plata penalităţilor prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, aferente despăgubirilor stabilite prin decizia penală nr. 1141/19.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, calculate în perioada 13.08.2017-20.11.2017, în favoarea persoanelor prejudiciate G., H. şi I..

Atât persoanele anterior menţionate, cât şi recurenţii din prezenta cauză sunt persoane prejudiciate prin acelaşi accident rutier produs în data de 29.08.2015 din culpa intervenientei forţate F., participând în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, în calitate de părţi civile.

Aşadar, pretenţiile formulate de reclamanţii din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Vaslui sunt similare cu pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză de reclamanţii-recurenţi, fiind întemeiate pe aceeaşi cauză şi îndreptate împotriva aceluiaşi asigurator.

Din considerentele Deciziei nr. 1445/A/04.11.2020 a Tribunalului Vaslui rezultă că pârâta asigurator a criticat obligarea sa la plata penalităţilor pe motiv că nu a fost avizată pe cale amiabilă de către reclamanţi, nefiind respectate prevederile art. 36 din Norma ASF nr. 23/2014, cu toate că a primit cererile de constituire de parte civilă formulate de reclamanţi în procesul penal la data de 12.05.2017.

Tribunalul a reţinut, pentru a respinge apelul pârâtei asigurator, că "în cauză, constituirea ca parte civilă are valoarea unei avizări de daună, intimaţii notificând practic apelanta cu privire la dorinţa acestora de a fi despăgubiţi. De vreme ce au formulat această cerere într-un dosar în care apelanta era parte, era de prisos a mai formula încă o cerere de avizare prin care să îşi exteriorizeze dorinţa de a fi despăgubiţi".

De asemenea, tribunalul a mai reţinut că, întrucât asiguratorul RCA nu a răspuns solicitărilor părţilor civile, "nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 37 alin. (4)" din Norma ASF nr. 23/2014, "acest text fiind incident în ipoteza în care se efectuează o ofertă de despăgubire, ce nu este agreată de partea solicitantă, fiind nevoie de concursul instanţei pentru stabilirea despăgubirilor".

2.3. Efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, astfel cum rezultă din prevederile art. 431 alin. (2) raportat la art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Însă, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

Cu toate acestea, hotărârea este opozabilă şi terţilor, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) C. proc. civ. Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terţilor cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumţie relativă).

Pârâta E. S.A. a fost parte în procesul civil soluţionat definitiv prin Decizia nr. 1445/A/04.11.2020 a Tribunalului Vaslui. Ca urmare, faţă de această pârâtă, hotărârea este pe deplin opozabilă şi nu poate fi ignorată.

În ceea ce priveşte pe reclamanţii din prezenta cauză, deşi nu au fost părţi în procesul anterior menţionat, aceştia pot invoca dezlegările date aceleiaşi chestiuni litigioase în contra unei părţi, astfel cum rezultă implicit din dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., neavând interesul de a face dovada contrară.

2.4. Analiza criticilor de nelegalitate invocate de recurenţi prin prisma efectelor Deciziei nr. 1445/A/04.11.2020 a Tribunalului Vaslui se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit jurisprudenţei CEDO referitoare la art. 6 paragraful 1 din Convenţie (cauzele Beian - nr. 1 şi S.C. J. S.A. împotriva României), pentru a asigura respectarea principiului securităţii juridice, rolul instanţei supreme este de a regla contradicţiile de jurisprudenţă care sunt consecinţa inerentă a unui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială.

În cele două cauze similare, soluţiile instanţelor de judecată sunt contradictorii în privinţa valorificării cererii de constituire de parte civilă în procesul penal ca o avizare de daună în sensul art. 36-37 din Norma ASF nr. 23/2014 şi a incidenţei prevederilor art. 37 alin. (4) teza a II-a din aceleaşi norme.

Or, această situaţie, invocată de recurenţi, nu poate fi menţinută, indiferent de calitatea argumentelor reţinute în decizia Curţii de Apel Bucureşti, atacată cu prezentul recurs, în condiţiile în care apărările identice ale intimatei-pârâte E. S.A. au fost respinse deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

2.5. Pentru argumentele anterior expuse, găsind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 818A din 13 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.