Nullity of financial lease contract: Recurs annulled for failure to state valid cassation grounds

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 20 martie 2017 pe rolul Tribunalului Timiş, sub număr de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună constatarea nulităţii Contractului de leasing imobiliar nr. 01/28 februarie 2006, repunerea în situaţia anterioară şi restituirea sumelor achitate de către reclamant cu titlu de "rate de leasing" în cuantum de 622.879,27 RON la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încheierii contractului de leasing imobiliar şi până la data restituirii efective, cu menţiunea că până la data de 31.12.2016 dobânda legală era în cuantum de 409.231,68 RON. S-a solicitat şi plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 372/PI din 20 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâta S.C. C. S.A. prin întâmpinare şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată de reclamantul A., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A respins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei de interes a reclamantului A. invocată de pârâta S.C. C. S.A. prin întâmpinare.

A respins excepţia lipsei de interes a reclamantului B. invocată de pârâta S.C. C. S.A. prin întâmpinare.

A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.

A constatat nulitatea absolută a Contractului de leasing imobiliar nr. 01/28.02.2006.

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea către reclamant a sumei de 622879,27 RON achitate în baza contractului de leasing.

A respins în rest cererea.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 24906 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 497/NLP/PI din 7 mai 2018, pronunţată în dosar nr. x/2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a respins cererea de completare a dispozitivului formulată de petenta D., în contradictoriu cu intimaţii A., B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 372/PI din 20 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta S.C. C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 565/A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B..

Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A., a fost schimbată hotărârea apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.A., având ca obiect constatare nulitate contract de leasing imobiliar nr. 1/28 februarie 2006.

Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi A. şi B. să-i plătească apelantei-pârâte S.C. C. S.A., suma de 10.953 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 565/A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Fără a-şi încadra criticile în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă şi menţinerii sentinţei civile nr. 372/PI din 20 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.

După scurte referiri cu privire la admisibilitatea căii de atac exercitate şi la situaţia de fapt, recurenţii susţin, în esenţă, că instanţa de apel a îngrădit drepturile reclamantului şi s-a pronunţat asupra unor aspecte de fapt ce nu au fost menţionate şi nici solicitate prin acţiunea introductivă şi nici de către pârât, prin demersurile procedurale efectuate.

Se arată că, în speţă, nu s-a pus în discuţie sancţionarea societăţii prin dizolvarea şi radierea acesteia, ci sancţionarea actelor încheiate în mod fraudulos prin nerespectarea dispoziţiilor legale aplicabile societăţilor ce desfăşoară activitate de creditare sub forma "leasing-ului financiar", consecinţa ce intervine fiind constatarea nulităţii actelor încheiate, respectiv a Contractului de leasing financiar nr. 01/28.02.2006.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 17 martie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., Completul de filtru, în unanimitate, a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La data de 30 aprilie 2020, recurenţii au formulat punct de vedere la raport prin care şi-au reconsiderat şi structurat criticile în raport de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., acestea prezentând un evident caracter de noutate în raport cu cele din cererea iniţială de recurs.

Noile critici aduse deciziei atacate, formulate prin punctul de vedere la raport, nu vor fi analizate, întrucât au fost formulate cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 248, raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., reţinând următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, partea care a exercitat calea de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situaţiei de fapt.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al titularului căii de atac cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În expunerea argumentelor, deşi recurenţii au invocat faptul că instanţa de apel s-a pronunţat pe aspecte ce nu au fost solicitate, aceştia au relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

În susţinerea recursului s-a făcut formal referire la aplicabilitatea Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege incidente, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii recurate, iar nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv. Prin urmare, toate susţinerile recurentei prezentate drept motive de recurs care nu conţin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel şi care şi-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, nu pot constitui o motivare legală a recursului.

Din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greşelile identificate şi imputate instanţei de apel şi nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speţă, nu se poate considera că afirmaţiile din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

Criticile expuse de recurentă nu pot fi încadrate şi analizate prin prisma dispoziţiilor care conţin o enumerare expresă şi limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziţii speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută motivarea căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situaţia în speţă, din moment ce susţinerile recurenţilor vizează netemeinicia afirmată a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, soluţie dispusă în apel.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenţii nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 565/A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 565/A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2020.