Limit of appellate review: no re-examination of facts and irrelevance of criminal acquittal to contractual liability for security service breach

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 20 iunie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 760.600 RON (echivalentul a 173.400 euro) reprezentând contravaloarea aparatelor de climatizare proprietatea reclamantei sustrase din incinta imobilului situat în comuna Chiajna, şoseaua x, judeţul Ilfov, de autori necunoscuţi, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data de 8 august 2012 până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

La 16 iulie 2013, reclamanta a depus la dosar cerere prin care a precizat că, în speţă, cuantumul dobânzii legale solicitate este de 34.570,84 RON, iar în total suma solicitată cu titlu de dobândă şi debit este de 795,170,84 RON.

La data de 6 august 2013, pârâta S.C. B. S.R.L. a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 499.298,40 RON reprezentând contravaloarea facturilor emise de S.C. B. S.R.L. conform contractului de prestări-servicii încheiat cu reclamanta, sumă ce a fost recunoscută de către reclamantă prin procesul-verbal nr. x/03.09.2012 încheiat între părţi, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 6 august 2013, pârâta S.C. B. S.R.L. a depus cerere de chemare în garanţie prin care a solicitat introducerea în cauză a S.C. ASIGURARE REASIGURARE C. S.A., arătând că la momentul în care reclamanta a formulat împotriva societăţii B. plângere penală pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat şi distrugere, înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea sub nr. x/2012, iar prin rezoluţia din 25.04.2013 s-a dispus faţă de B. neînceperea urmăririi penale, S.C. B. S.R.L., aşa cum rezultă şi din contractul încheiat între părţi, era asigurată conform poliţei de asigurare nr. x/29.09.2011 ce este destinată pentru solvabilitate în caz de producere de pagube materiale şi pentru acoperirea prejudiciului.

La data de 9 decembrie 2014, reclamanta şi-a majorat cuantumul pretenţiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 931.831 RON reprezentând contravaloarea aparatelor de climatizare distruse şi sustrase şi dobânda legală aferentă calculată de la data de 8 august 2012 şi până la achitarea integrală a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 2896 din 26 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, s-a admis cererea principală formulată de reclamantă. A fost obligată pârâta la plata sumei de 931.831 RON reprezentând contravaloarea aparatelor de climatizare proprietatea reclamantei sustrase din imobilul situat în comuna Chiajna, şoseaua x, jud. Ilfov.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 8 august 2012 şi până la achitarea integrală a debitului.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 23.672,30 RON (taxa de timbru, onorariu expert, onorariu avocat).

S-au respins ca neîntemeiate cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulate de pârâtă.

A fost obligată pârâta să plătească chematei în garanţie Societatea de Asigurare - Reasigurare C. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 1500 RON, reprezentând onorariu expert.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., care a fost admis prin decizia civilă nr. 217 din 5 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul schimbării în parte a sentinţei civile atacate, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 724.757 RON prejudiciu şi la suma de 21.590,30 RON cheltuieli de judecată.

Prin aceeaşi decizie, s-a admis cererea reconvenţională, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 433.144,8 RON reprezentând contravaloarea facturilor.

S-a dispus suspendarea de drept a soluţionării cererii de chemare în garanţie, conform art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În fundamentarea acestei decizii instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Potrivit art. 13 din contractul încheiat de părţi, pârâta avea obligaţia de a răspunde pentru pagubele ivite pe timpul îndeplinirii obligaţiilor ce-i revin, dacă acestea sunt urmarea atitudinii sale culpabile. Prestatorul, potrivit art. 8 lit. g) din contract avea obligaţia să studieze şi să propună Beneficiarului metodele şi mijloacele de pază şi alarmare în funcţie de specificul obiectivului.

Cu privire la motivul de apel privind faptul că aparatele de climatizare nu ar fi fost evidenţiate în procesul-verbal de predare primire la încheierea contractului, Curtea a reţinut că intimata a făcut dovada dreptului de proprietate şi a instalării/montării instalaţiilor de climatizare cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv factura nr. x/14.10.2008, factura nr. xA 10/09.02.2010, corespondenţa cu privire la plăţile efectuate, transportul aparatelor, dovada înregistrării în contabilitate a instalaţiilor de climatizare, ca mijloace fixe, contract de montaj şi situaţii de lucrări instalaţii de climatizare, extras de cont din contabilitatea intimatei.

În ceea ce priveşte existenţa răspunderii contractuale a apelantei, Curtea a reţinut că, în materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată, iar pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este prezumată.

S-a reţinut că neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă, ce constituie fapta ilicită, a determinat încetarea contractului, împrejurare consemnată în procesul-verbal nr. x/3.09.2012 .

Sub acest aspect, instanţa a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în contractul nr. x/14.01.2011 încheiat cu reclamanta, în principal, obligaţia asumată în art. 8 din contract, referitoare la asigurarea pazei, supravegherii şi controlului obiectivului indicat la art. 1 alin. (2), ceea ce constituie fapta ilicită.

Prin Rezoluţia din 25.04.2013, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul D., reprezentant la B. S.R.L., în baza art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat şi distrugere. Împotriva acestei rezoluţii, reclamanta din cauză a formulat plângere, care a fost respinsă prin rezoluţia din 17.06.2013, în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de la lângă Judecătoria Buftea.

Prin sentinţa penală nr. 708/20.12.2013 pronunţată de Judecătoria Buftea, în temeiul art. 2871 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. s-a admis în parte plângerea formulată de petenta S.C. A., s-a desfiinţat, în parte, Rezoluţia nr. 4883/P/2012, emisă la data de 25.04.2013 de Parchetul de la lângă Judecătoria Buftea şi Rezoluţia nr. 777/2013 emisă la data de 17.06.2013 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea şi a trimis dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea în vederea dispunerii unei soluţii legale, menţinând celelalte dispoziţii ale rezoluţiei atacate, respectiv în ce priveşte soluţia adoptată în privinţa intimatului D..

Prin Ordonanţa din data de 28.05.2014, în dosarul nr. x/2012, s-a dispus clasarea, faţă de faptul că nu exista probe că o persoană a săvârşit infracţiunea.

Împotriva acestei ordonanţe s-a formulat plângere, iar prin ordonanţa din 28.07.2014, s-a respins plângerea formulată.

Prin Încheierea Judecătoriei Buftea-Camera Preliminară, nr. 222/22.10.2014, s-a respins plângerea formulată de petenta S.C. A., s-au menţinut ordonanţa procurorului din data de 28.05.2014 pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, precum şi ordonanţa aceluiaşi parchet nr. 1039/2014 din data de 28.07.2014.

Curtea a reţinut că ordonanţa procurorului nu are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile, însă în ceea ce priveşte soluţia judecătorului de cameră preliminară, potrivit art. 2781 alin. (11) C. proc. pen. se instituie o condiţionare a autorităţii de lucru judecat a hotărârii respective, în sensul că ea există atât timp cat nu apar fapte noi sau împrejurări noi în cauză.

In ceea ce priveşte cererea reconvenţională, potrivit contractului de prestări servicii intervenit între părţi, potrivit art. 1, obiectul contractului l-a reprezentat prestarea activităţii de pază, supraveghere şi control pentru următoarele locaţii: E. - Autostrada A1, Bucureşti-Piteşti.

Reclamanta a solicitat repararea prejudiciului cauzat pentru dispariţia, distrugerea aparatelor de climatizare de la imobilul F., situat in Comuna Chiajna, iar prin Procesul-verbal din 03.09.2012, reclamanta a recunoscut suma datorata de 499.298 RON către pârâtă, reprezentând debit restant calculat pana la data încheierii prezentului Proces-verbal, conform contractului încheiat şi a facturilor aferente, acceptate şi însuşite prin semnătură, sumă pe care reclamanta s-a obligat sa o achite integral prin eşalonarea datoriei.

Debitul era calculat pentru cele 3 locaţii ce au făcut obiectul contractului de pază, însă prejudiciul pretins prin prezenta cerere de chemare in judecată a avut in vedere o singura locaţie.

Pe de alta parte, facturile sunt emise în temeiul contractului, în perioada 08.12.2011-11.09.2012, iar pretinsele fapte ilicite au fost reclamate în luna august, plângerea la poliţie fiind înregistrată în luna septembrie 2012.

Curtea a constatat neîntemeiata excepţia de neexecutare invocată şi a constatat întemeiată cererea reconvenţională.

La data de 22 octombrie 2018, respectiv 29 octombrie 2018, reclamanta S.C. A. SR.L. şi pârâta B. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

I. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi pe fond admiterea acţiunii modificate, obligarea pârâtei la plata prejudiciului de 982.830 RON plus dobânda aferentă debitului din data de 8.08.2012 până la achitarea integrală a debitului (210.560 Euro x 4,6677 RON/l euro, la data formulării recursului) stabilit prin expertiza tehnică din 28.10.2014, respingerea cererii reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 494 şi 478 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

O primă critică de nelegalitate adusă deciziei recurate vizează neacordarea integrală a despăgubirilor contractuale solicitate prin acţiune, recurenta S.C. A. S.R.L. invocând faptul că instanţa de apel nu a explicat modul în care a calculat suma ce reprezintă prejudiciul şi nu a indicat criteriile ce au stat la baza acestui calcul. Din acest punct de vedere, recurenta-reclamantă consideră că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la despăgubirea contractuală, cu încălcarea prevederilor art. 969, art. 970 şi art. 1073 C. civ. din 1864.

În acest sens, se susţine că instanţa de apel a introdus un criteriu irelevant şi nelegal pentru a recalcula şi diminua prejudiciul, respectiv repararea a opt unităţi de climatizare din cele deteriorate şi descompletate, reparaţie efectuată de reclamantă pe cheltuială proprie.

S-a subliniat că pârâta S.C. B. S.R.L. nu a solicitat niciodată pe cale reconvenţională să se scadă din valoarea prejudiciului contravaloarea aparatelor de climatizare reparate de reclamantă în timpul procesului, la patru ani de la formularea acţiunii, astfel că instanţa a dat pârâtei ceea ce nu s-a cerut, încălcând principiul disponibilităţii, efectuând operaţiuni de scădere a prejudiciului fără a fi învestită cu o asemenea cerere şi fără a o fi pus în discuţia părţilor.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă învederează că decizia atacată este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii şi în ceea priveşte modul greşit de soluţionare a excepţiei de neexecutare a contractului, în raport cu prevederile menţionate şi de cele ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Referitor la excepţia de neexecutare a contractului, recurenta-reclamantă precizează că intimata - pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în contractul nr. x din l4.01.2011 încheiat cu reclamanta, în principal, obligaţia asumată prin art. 1 şi art. 8 lit. d) pct. 5, art. 8 lit. f) şi e) din contract, precum şi prin anexa 1 la contract şi planul de pază referitor la asigurarea pazei, supravegherea şi controlul obiectivului indicat la art. 1 alin. (2) din contract de către patru agenţi de pază în patru posturi permanente 24 de ore din 24.

Recurenta-reclamantă menţionează că, în speţă, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că pentru perioada decembrie 2011 - septembrie 2012 serviciile facturate trebuiau plătite, întrucât sustragerile şi distrugerile au fost constatate de poliţie la data de 8 august 2012, iar plângerea penală s-a formulat abia în septembrie 2012, în condiţiile în care probele au demonstrat că faptele ilicite s-au derulat timp îndelungat, pe toată durata contractului, anterior datelor calendaristice menţionate şi, de aceea, trebuia primită apărarea legată de excepţia de neexecutare a contractului.

Consideră recurenta-reclamantă că neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract din culpa pârâtei determină, în mod direct, respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenţionale prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la plata facturilor pentru servicii de pază, astfel cum în mod corect a hotărât prima instanţă.

Prin urmare, se arată, faţă de neexecutarea obligaţiilor de către firma de pază, în mod justificat şi legal, S.C. A. S.R.L. a refuzat plata, ca manifestare a excepţiei de neexecutare a contractului şi a formulat acţiune în justiţie pentru daunele suferite.

În opinia reclamantei cererea reconvenţională trebuia respinsă, cu atât mai mult cu cât S.C. A. S.R.L. a fost indusă şi menţinută în eroare întrucât toate facturile depuse la dosar se referă la contractul x/14.01.2011 încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L.

Faţă de argumentele prezentate, recurenta-reclamantă solicită casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii modificate, obligarea pârâtei la plata prejudiciului de 982.830 RON plus dobânda aferentă debitului de la 8.08.2012 până la achitarea integrală a debitului (210.560 Euro x 4,6677 RON/1 euro, la data formulării recursului) stabilit prin expertiza tehnică din 28.10.2014 şi respingerea cererii reconvenţionale.

II. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă B. a solicitat casarea în parte a deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte vizând exclusiv soluţia instanţei de apel de obligare a pârâtei la plata sumei de 724.757 RON prejudiciu şi la suma de 21.590,30 RON.

În opinia recurentei-pârâte, considerentele deciziei atacate prezintă vulnerabilităţi, din perspectiva cerinţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sub două aspecte: motivarea referitoare la calitatea de proprietar a intimatei - reclamante asupra bunurilor pretins a fi furate sau distruse; motivarea cu privire la săvârşirea furtului şi/sau a distrugerii bunurilor pretins a fi în patrimoniul intimatei.

Cu privire la primul aspect, recurenta-pârâtă învederează că înscrisurile care au stat la baza convingerii instanţei de apel cu privire la intrarea în patrimoniul reclamantei a bunurilor pretins a fi fost furate sau distruse au fost analizate necorespunzător. Astfel, s-a arătat că dovada intrării în patrimoniul societăţii A. S.R.L. a bunurilor pretins a fi furate sau distruse poate fi făcută doar cu facturi fiscale, CMR, dovada plăţii (extrase de cont sau chitanţe), procese-verbale de recepţie şi procesele-verbale de punere în funcţiune a bunurilor pretins a fi fost furate sau distruse.

În acest sens, se arată, instanţa de apel a reţinut cu titlu de situaţie de fapt că bunurile existau în patrimoniul reclamantei, în condiţiile în care, această instanţă nu s-a limitat la a verifica doar existenţa unor facturi proforma. În opinia recurente - pârâte, facturile fiscale, iar nu cele proforma, fac dovada intrării în patrimoniul unei societăţi comerciale a unui bun, care trebuie să fie evidenţiat în contabilitate prin elemente distinctive, întrucât nu este un bun de gen (serie, număr etc). De asemenea, s-a precizat că, în speţă, corespondenţa prin e-mail nu face dovada plăţii, iar în ceea priveşte contractul de montaj, situaţiile de lucrări şi extrasul de cont din contabilitatea firmei, la care face referire instanţa de apel, sunt întocmite ulterior pretinselor fapte de furt sau distrugere şi nu s-a probat că bunurile care au făcut obiectul montajului sunt aceleaşi bunuri cu cele pretins a fi fost dobândite prin factura proforma indicată de instanţa de apel.

Cu privire la motivarea instanţei de apel referitoare la săvârşirea furtului şi/sau a distrugerii bunurilor pretins a fi în patrimoniul reclamantei A. S.R.L., recurenta-pârâtă apreciază că era în sarcina instanţei de apel să răspundă motivat apărărilor sale formulate în cauză cu privire la această împrejurare.

Se arată că, în considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a făcut referire la sentinţa penală nr. 780/20.12.2013 pronunţată de Judecătoria Buftea, însă nu a analizat considerentele acestei hotărâri, deşi s-a solicitat acest lucru în mod expres prin punctul B al concluziilor scrise, cu atât mai mult cu cât judecătorul de camera preliminară a reţinut în cuprinsul sentinţei penale că nu există indicii cu privire la existenţa elementelor laturii obiective ale infracţiunilor reclamate.

Prin urmare, judecătorul din dosarul nr. x/2013 a constatat în mod definitiv că nu a existat în cauză nicio infracţiune de furt sau de distrugere, această constatare având putere de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă precizează că atitudinea organelor de urmărire penală reflectă inexistenţa faptei, raportat la faptul că, deşi soluţia de clasare este întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. c) C. proc. pen., întreaga atitudine procesuală a organului de urmărire penală reflectă fidel conduita ce trebuie avută în cazul pronunţării unei soluţii de clasare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. a) C. proc. pen.

Recurenta - pârâtă susţine că, în speţă, dacă s-ar fi apreciat că fapta există, organele de urmărire penală ar fi trebuit să continue cercetările faţă de persoane necunoscute. Aceste cercetări ar fi putut fi efectuate în acest dosar, situaţie în care nu ar fi trebuit pronunţată nicio soluţie până la constatarea prescripţiei faptelor, dată la care ar fi trebuit dispusă clasarea cauzei pentru persoanele împotriva cărora s-a formulat plângerea penală, în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen., iar pentru autorii necunoscuţi clasarea pentru art. 16 lit. f) C. proc. pen. (intervenirea prescripţiei).

O altă modalitate propusă de recurenta-pârâtă referitoare la continuarea cercetărilor împotriva unor autori necunoscuţi ar fi fost aceea de a se dispune clasarea pe art. 16 lit. c) C. proc. pen. cu privire la persoanele împotriva cărora s-a formulat plângerea penală, disjungerea şi formarea unui nou dosar penal pentru autorii necunoscuţi.

Se arată că instanţa de apel a ignorat teza finală a art. 13 din contract care exprimă voinţa părţilor, stipulând că " în situaţia în care din cercetarea organelor abilitate rezultă culpa în sarcina societăţii S.C. B., prestatorul va suporta integral valoarea prejudiciului".

Recurenta-pârâtă subliniază faptul că omisiunea instanţei de apel de a analiza aceste chestiuni este de natură a-i produce o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a hotărârii pronunţate în aceste condiţii, întrucât neanalizarea respectivelor apărări este de natură a aduce atingere dreptului la apărare, componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de dispoziţiile art. 6 din CEDO, echivalând cu o nesoluţionare a fondului cauzei.

La data de 28 noiembrie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a solicitat respingerea acestuia, susţinând că hotărârea este amplu motivată pe toate aspectele repuse în discuţie de pârâta B. S.R.L. chiar dacă unele considerente nu convin acesteia.

S-a învederat că recurenta-pârâtă nu a arătat care sunt normele de drept material încălcate, aceasta a reiterat susţinerile din apel, procedeu prin care se urmăreşte a se da o nouă apreciere a probelor administrate, ceea ce nu este posibil în recurs.

Reclamanta a susţinut că a făcut dovada dreptului de proprietate şi a instalării/montării instalaţiilor de climatizare a acoperişului cu înscrisurile depuse în faţa primei instanţe şi, în completare, cu cele depuse în apel însoţite de opis explicativ la termenul din 31 ianuarie 2017.

Întrucât bunurile au fost sustrase/distruse în timpul când reclamanta a beneficiat de paza şi protecţia asigurate de S.C. B. S.R.L., în opinia reclamantei se impunea obligarea acesteia la repararea prejudiciului compus din contravaloarea bunurilor, dobânda legală calculată la această sumă de la data sustragerii până la plata ei şi la cheltuieli de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a mai susţinut că prin toate motivele de apel pârâta a invocat propria culpă, deşi era prima interesată şi obligată ca, la preluarea obiectivului, să semnaleze existenţa instalaţiilor de climatizare montate pe acoperişul halelor, dată fiind valoarea acestora ori, eventual, faptul că acestea prezintă degradări pentru a nu i se aduce acuzaţii. Însă, nici atunci şi nici pe parcursul derulării contractului nu a făcut-o aşa cum avea obligaţia, potrivit art. 8 lit. f) din contract.

La data de 17 decembrie 2018 a formulat întâmpinare şi recurenta-pârâtă B. S.R.L. prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, susţinând că apărările formulate de A. S.R.L. vizează doar chestiuni de temeinicie, care nu pot constitui obiect al controlului judiciar în recurs.

S-a învederat că recurenta-reclamantă nu arată care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate în ceea ce priveşte textele legale încălcate şi în ce ar consta eventuala contrarietate în considerentele hotărârii instanţei de apel.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantei, precizând că, în speţă, criticile acesteia sunt nefondate.

În opinia pârâtei, parte din aparatele de climatizare au fost repuse în funcţiune, aspect recunoscut chiar de reclamantă, respectiv din totalul aparatelor pretins a fi fost furate sau distruse, opt aparate nu se încadrează în această categorie.

Pârâta a menţionat că o încălcare a principiului disponibilităţii ar fi operat doar în situaţia în care instanţa ar fi acordat despăgubiri şi pentru contravaloarea repunerii în funcţiune a celor opt aparate.

La data de 16 ianuarie 2019 recurenta-reclamantă şi recurenta-pârâtă au depus la dosar, fiecare, răspuns la întâmpinarea părţii potrivnice, solicitând fiecare respingerea apărărilor şi excepţiei invocate de partea adversă.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor iar, prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă şi a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta B. S.R.L. prin administrator judiciar H. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 217 din 5 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea din 17 martie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluţiei existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 23 iunie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele.

I. Recursul reclamantei este nefondat.

Prima critică ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva neacordării integrale a despăgubirilor contractuale solicitate prin acţiunea principală, ca urmare a faptului că instanţa de apel nu ar fi explicat modul în care a calculat suma ce reprezintă prejudiciul şi nu a indicat criteriile ce au stat la baza acestui calcul, este susţinută de argumente ce readuc în discuţie stabilirea situaţiei de fapt printr-o reinterpretare a probatoriilor.

În concret, deşi în cauză se invocă încălcarea prevederilor art. 969, art. 970 şi art. 1073 C. civ. din 1864, referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor contractuale acordate, în realitate recurenta-reclamantă tinde ca instanţa de recurs să procedeze la o verificare a modului în care instanţa de apel a făcut aprecieri asupra stării de fapt şi a probelor sau a evaluat ansamblul probator, ceea ce nu este permis în acest cadru procesual, pentru că recursul este o cale extraordinară de atac, în care nu pot fi deduse şi analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de admitere a apelului pârâtei şi de înlăturare a apărărilor reclamantei.

Astfel, instanţa de apel a schimbat sentinţa prin care pârâta a fost obligată la plata sumei de 931.831 RON, reprezentând contravaloarea aparatelor de climatizare proprietate a reclamantei, sustrase din imobilul situat în comuna Chiajna, Şoseaua x, aceste despăgubiri fiind reduse la suma de 724.757 RON prejudiciu.

Curtea a motivat că reclamanta, deşi ar fi dovedit că a încheiat un contract de reparaţie a unor aparate de climatizare, nu poate solicita contravaloarea reparaţiilor, întrucât nu a fost inclusă în cadrul prejudiciului pretins prin acţiunea introductivă.

Instanţa de apel a soluţionat acţiunea principală în raport cu obiectul procesului determinat de pretenţiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a se depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Or, instanţa de apel reţine că reclamanta ar fi pretins prin acţiunea dedusă judecăţii doar prejudiciul reprezentat de contravaloarea bunurilor dispărute, precum şi a celor care necesită înlocuire, urmare a deteriorării.

De altfel, în recurs nici nu se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ. şi reclamanta nu critică modul în care instanţa de control judiciar devolutiv a stabilit limitele procesului, astfel cum au fost fixate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, ci se limitează la felul în care s-au determinat limitele apărărilor pârâtei prin cererea reconvenţională, motive care nu pot fi reţinute.

Faţă de admiterea acţiunii reclamantei, pârâta a declarat apel, solicitând schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, motivând că nu existau condiţiile unei răspunderi contractuale, inclusiv în ce priveşte existenţa prejudiciului.

Prin motivele de apel s-au adus şi critici asupra modului în care a fost stabilit la prima instanţă prejudiciul, respectiv printr-o expertiză în care valoarea a rezultat fără o identificare a bunurilor, a stării de funcţionare şi fără a se distinge între bunurile sustrase ori distruse.

Rezultă, deci, că instanţa de apel se afla în situaţia în care pârâta criticase hotărârea în întregime şi, potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ., devoluţiunea opera cu privire la întreaga cauză.

Procedându-se legal la rejudecarea fondului, în virtutea învestirii cu soluţionarea căii de atac declarate de pârâtă, în legătură cu care s-au asigurat garanţiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate legate de pretinsa încălcare a principiului disponibilităţii de către instanţa de apel.

În legătură cu modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, nu există contradicţie între motivarea admiterii faţă de dispozitiv, instanţa de apel expunându-şi cu claritate argumentele de fapt şi de drept.

Astfel, se reţine că sumele pretinse de pârâtă reprezintă contravaloarea facturilor aferente perioadei ianuarie 2011 - august 2012, pentru serviciile prestate în temeiul contractului dintre părţi, suma de 433.144,8 RON fiind recunoscută integral ca fiind datorată de către reclamantă, prin procesul-verbal din 3.09.2012, încheiat de părţile în litigiu.

Excepţia de neexecutare a contractului reprezintă un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, pe care îl exercită în cazul în care se pretinde executarea obligaţiei ce îi incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.

Critica deciziei în ce priveşte greşita analiză a excepţiei de neexecutare a contractului nu este fondată.

Recurenta-reclamantă a invocat în faţa instanţelor de fond excepţia de neexecutare a contractului, susţinând că pârâta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii rezultate din convenţie, deşi în realitate era cazul unei neexecutări culpabile parţiale a obligaţiilor convenţionale.

Soluţionarea aspectelor legate de neexecutarea contractului de către pârâtă a primit o dezlegare corectă din partea instanţei de apel, bazată pe interpretarea probatoriului administrat în cauză, cu referire la neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de pază a locaţiei F. din comuna Chiajna, care a justificat răspunderea contractuală.

Instanţa de apel a procedat legal, mai departe, la verificarea reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor. S-a constatat corect că pretenţiile din cererea reconvenţională priveau plata unor prestaţii deja efectuate de către pârâtă, la alte locaţii stabilite convenţional, unde au fost asigurate serviciile contractate de pază, pentru o perioadă în afara disputei din cadrul acţiunii în răspundere contractuală.

Mai mult, acestea erau recunoscute de debitoare, în forma unor plăţi eşalonate, periodice, astfel încât excepţia "non adimpleti" nu îşi atingea scopul de remediu, contractul încetându-şi efectele juridice.

În raport cu limitele căii extraordinare de atac a recursului, nu se pot reţine susţinerile recurentei-reclamante că faptele ilicite ale pârâtei s-ar fi derulat timp mai îndelungat, înainte de constatările organelor de poliţie din august 2012, respectiv pe toată durata contractului, ceea ce ar fi justificat respingerea cererii reconvenţionale.

Înalta Curte face precizarea că, prin intermediul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este permisă remedierea oricărei nelegalităţi numai din punct de vedere al aplicării dreptului substanţial, fără a fi reanalizat pe fond litigiul dintre părţi, în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului, concluzia fiind că nu se confirmă criticile de nelegalitate din conţinutul căii extraordinare de atac.

II. Recursul recurentei-pârâte B. S.R.L. prin administrator judiciar H. S.R.L. este nefondat.

Critica vizând motivarea deficitară a deciziei atacate, în ce priveşte admiterea acţiunii principale şi verificarea calităţii de proprietar a recurentei-reclamante asupra bunurilor pretins furate sau distruse, în stabilirea despăgubirilor, este susţinută în totalitate de argumente ce tind la restabilirea situaţiei de fapt prin reinterpretarea probatoriilor.

Or, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive, nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cea de-a doua critică, referitoare la caracterul deficitar al motivării deciziei atacate cu privire la săvârşirea furtului şi/sau a distrugerii bunurilor reclamantei, este nefondată. Aceasta, întrucât instanţa de apel a făcut o amplă motivare în legătură cu efectele sentinţei penale nr. 708/20.12.2013, pronunţată de Judecătoria Buftea.

Astfel, instanţa de apel s-a raportat în motivarea soluţiei la sentinţa penală nr. 708/20.12.2013, pronunţată de Judecătoria Buftea, la Ordonanţa din data de 28.05.2014, la dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, în care s-a dispus, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod clasarea cauzei, având ca obiect infracţiunile de furt şi distrugere prevăzute de art. 228 alin. (1) C. pen. şi art. 253 alin. (1) C. pen. cu privire la pârâtă, întrucât nu existau probe că o persoană ar fi săvârşit infracţiunea, la Încheierea Judecătoriei Buftea - Camera Preliminară, nr. 222/22.10.2014, prin care s-a respins plângerea şi s-au menţinut Ordonanţa procurorului din data de 28.05.2014 pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, precum şi Ordonanţa aceluiaşi parchet nr. 1039/2014 din data de 28.07.2014.

Curtea a reţinut că ordonanţa procurorului nu are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile, însă în ceea ce priveşte soluţia judecătorului de cameră preliminară, a statuat în sensul că art. 2781 alin. (11) C. proc. pen. instituie o condiţionare a autorităţii de lucru judecat a hotărârii respective, care subzistă atâta timp cât nu apar fapte sau împrejurări noi în cauză.

A statuat instanţa de apel asupra faptului că temeiul juridic reţinut de judecătorul de camera preliminară în încheierea din data de 22.10.2014, se pronunţă în situaţia în care există fapta în materialitatea ei, dar probele nu pot conduce la concluzia indubitabilă a existenţei vinovăţiei unei persoane, operând principiul "in dubio pro reo".

Curtea a subliniat, totodată, că sfera răspunderii penale nu se suprapune cu sfera răspunderii delictuale şi, cu atât mai mult, cu sfera răspunderii contractuale, că în cauza penală nu a fost analizată incidenţa răspunderii juridice ce derivă din obligaţiile contractuale asumate de apelantă, în calitate de prestator al serviciului de pază ce a format obiectul contractului încheiat de părţile în litigiu.

Curtea a notat, de asemenea, faptul că lipsa unuia din elementele constitutive al infracţiunii: subiectul, obiectul infracţiunii (latura obiectivă şi subiectivă) face ca fapta săvârşită să nu fie infracţiune şi să nu existe temei pentru tragerea la răspundere penală, dar nu înlătură răspunderea contractuală, în măsura în care sunt dovedite condiţiile acestui tip de răspundere civilă.

Instanţa de apel nu a ignorat, aşa cum susţine în mod nefondat recurenta-pârâtă, teza finală a art. 13 din contract care prevede că " în situaţia în care din cercetarea organelor abilitate rezultă culpa în sarcina societăţii S.C. B., prestatorul va suporta integral valoarea prejudiciului", în condiţiile în care s-au pronunţat soluţii de netrimitere în judecată penală, motiv pentru care, evident, această clauză nu a fost activată.

Instanţa de apel a aplicat principiul de drept potrivit cu care instanţa civilă nu este nicidecum legată de hotărârile pronunţate în procesul penal, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

S-a constatat că, urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către pârâtă în cadrul contractului nr. x/14.01.2011 încheiat cu reclamanta, în special a obligaţiei referitoare la asigurarea pazei, supravegherii şi controlului obiectivului indicat la art. 1 alin. (2), contractul a încetat, împrejurare consemnată în cuprinsul Procesului-Verbal nr. x/3.09.2012, aspecte necontestate în recurs.

Acţiunea în despăgubire a fost soluţionată potrivit regulilor de drept ale răspunderii contractuale, pârâta fiind în situaţia în care, neîndeplinindu-şi corespunzător obligaţiile, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu.

Instanţa de apel, care a şi admis calea de atac devolutivă a pârâtei-recurente şi a redus cuantumul despăgubirilor stabilite prin sentinţă, a realizat o analiză corespunzătoare a motivelor de apel şi a apărărilor formulate la prima instanţă, nefiind cazul unei atingeri a garanţiilor instituite prin art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acelaşi timp, nu este incident nici motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea legii de drept material ori interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt.

În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor egale incidente şi a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b), în motivarea hotărârii, cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că ar fi cazul unui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta B. S.R.L. prin administrator judiciar H. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 217 din 5 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta B. S.R.L. prin administrator judiciar H. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 217 din 5 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2020.