Construction Fee Claim Against Municipality: Cassation Quashes Judgment for Procedural Breach and Unaddressed Exemption Defense

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Oradea prin Primar la plata sumei totale de 457.711,34 RON, reprezentând cota de 0,1% şi cota de 0,7%, aferentă unui număr de 38 de autorizaţii de construire, cu penalităţi de întârziere.

Tribunalul Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea nr. 2947 din 18 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a III-a a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bihor, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I-a Civile a Tribunalului Bihor.

În pronunţarea acestei soluţii instanţa a reţinut că în cauză nu există vreun act administrativ tipic sau asimilat care să fie supus controlului instanţei, astfel că nu se poate vorbi de contencios administrativ, pentru a se stabili competenţa instanţei după criteriile prevăzute la art. 10 din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare a cauzei revenind astfel instanţei de drept comun, respectiv civile, determinate în raport cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 201/C din 20 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul Municipiul Oradea prin Primar şi a respins acţiunea formulată de reclamant ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamantul INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - I.S.C. BUCUREŞTI.

Prin decizia civilă nr. 502/A/2018 din 25 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, s-a admis apelul reclamantului şi s-a schimbat în totalitate sentinţa apelată.

S-a admis cererea de chemare în judecată, iar pârâtul MUNICIPIUL ORADEA prin Primar a fost obligat să plătească recurentului suma totală de 457.711,34 RON reprezentând creanţe fiscale, respectiv cota de 0,1%, respectiv cota de 0,7%, calculată la valoarea finală a lucrărilor autorizate şi penalităţi de întârziere aferente debitului principal, corespunzătoare autorizaţiilor de construire: AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/5.10.2011, AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/13.11.2011, AC nr. x/22.10.2009, AC nr. x/9.06.2011, AC nr. x/5.10.2011, AC nr. x/13.10.2011, AC nr. x/23.07.2012, AC nr. x/18.06.2012, AC nr. x/12.06.2012, AC nr. x/18.06.2012, AC nr. x/24.11.2011, AC nr. x/11.06.2012, AC nr. x/14.10.2010, AC nr. x/9.06.2011, AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/5.10.2011, AC nr. x/30.09.2011, AC nr. x/28.09.2011, AC nr. x/28.09.2011, AC nr. x/9.02.2012, AC nr. x/8.02.2012, AC nr. x/10.05.2011, AC nr. x/7.03.2012, AC nr. x/9.03.2012, AC nr. x/18.06.2012, AC nr. x/20.07.2012, AC nr. x/28.09.2011, AC nr. x/12.06.2012, AC nr. x/18.06.2012, AC nr. x/12.06.2012, AC nr. x/18.06.2012, AC nr. x/3.08.2012 şi AC nr. x/18.06.2012.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din perspectiva modului de interpretare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, forma în vigoare în anul 2010, faţă de dispoziţiile art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de apel s-a raportat în analiză la Decizia 8 din 19 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 441 din 25.05.2018.

S-a avut în vedere că din considerentele acestei decizii, rezultă faptul că natura juridică a creanţei, născute în temeiul art. 40 din Legea 10/1995, respectiv cota de 0,70% din cheltuielile aferente executării construcţiei, este cea a unei creanţe fiscale, prescriptibilă în termenul de 5 ani specific raporturilor juridice fiscale, ce curge cu începere din 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa, fiind supusă dispoziţiilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 cu modificările şi completările ulterioare.

În acest context, s-a statuat în sensul că termenul de prescripţie pentru plata cotelor din creanţele fiscale datorate, raportat la valoarea finală a lucrării, curge de la data procesului-verbal de recepţie în care este menţionată valoarea finală a acesteia. Cum în cauză procesele-verbale de recepţie, pentru toate lucrările executate şi autorizate s-au întocmit în anul 2012, s-a considerat că termenul de prescripţie al creanţei fiscale pentru fiecare dintre sumele aferente lucrărilor autorizate, a început să curgă la 1 ianuarie 2013 şi nu era împlinit, pentru niciuna dintre acestea la 26.06.2017, termenul de prescripţie de 5 ani, calculat în condiţiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, nefiind împlinit.

Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 30, art. 37 alin. (3) şi (4) din Legea 50/1991 coroborat cu art. 40 din Legea nr. 10/1995, pârâtul avea obligaţia de a achita reclamantului o cotă de 1% şi respectiv de 7% din valoarea finală a lucrărilor autorizate, regularizate la data recepţiei lucrării, în termen de 15 zile de la finalizarea lucrării de construcţie, potrivit art. 264 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu completările şi modificările ulterioare, în forma sa de la data recepţiei lucrării, scop în care autorul lucrării avea obligaţia de a declara valoarea lucrării la data recepţiei acesteia.

De asemenea, s-a reţinut că neîndeplinirea acestei obligaţii în termen de 15 zile de la finalizarea lucrării dă dreptul titularului dreptului să calculeze penalităţi de întârziere de 0,15% pe fiecare zi de întârziere, fără a se depăşi debitul principal.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, reclamantul a calculat pentru fiecare autorizaţie de construcţie emisă, depusă la dosar, cota de 0,1% şi respectiv 0,7%, raportat la valoarea finală a lucrării, aşa cum apar aceste valori în procesele-verbale de recepţie a lucrării executate, depuse la dosar pentru fiecare debit solicitat în parte, precum şi penalităţi de întârziere de 0,15% pentru fiecare creanţă fiscală în parte, fără ca suma calculată cu titlu de penalităţi să depăşească valoarea debitului principal, potrivit dispoziţiilor legale.

Curtea a avut în vedere că modul de calcul al creanţei se regăseşte în mod detaliat pentru fiecare creanţă fiscală în parte, în cererea de chemare în judecată, în Anexa 1, totalizând suma de 457.711,34 RON, sumele calculate corespunzând valorilor rezultate din cele 38 de procese-verbale de recepţie lucrări, aferente celor 38 de autorizaţii de construcţie, ce se regăsesc la dosar, toate lucrările fiind recepţionate în anul 2012.

Instanţa de apel a reţinut că nici în faţa instanţei de fond şi nici în apel pârâtul intimat nu a adus critici concrete nici modului de calcul al sumei şi nici sumei finale solicitate în concret în urma totalizării debitului reprezentând creanţe fiscale şi penalităţi aferente, formulându-se critici în principal în privinţa prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantului.

La data de 12 iulie 2018, pârâtul MUNICIPIUL ORADEA prin Primar a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant.

Recurentul susţine că instanţa de apel, în analizarea fondului cauzei, face referire doar la faptul că pârâtul nu a adus critici concrete modului de calcul al sumei şi nici sumei finale solicitate prin acţiunea formulată, nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de apel. Contrar celor reţinute, recurentul arată că a contestat în totalitate însăşi obligaţia de a plăti sumele solicitate, arătând în primul rând că sunt prescrise, iar în subsidiar că, în speţă, sunt incidente prevederile Legii nr. 184/2008 şi ale Legii nr. 255/2010, potrivit cărora pârâtul Municipiul Oradea este scutit de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Astfel, raportat la data emiterii autorizaţiilor de construire, respectiv între anii 2011-2012 şi data încheierii proceselor-verbale de terminare a lucrărilor, respectiv în cursul anului 2012, în baza principiului activităţii legii, potrivit căruia dispoziţiile legale se aplică raporturilor juridice născute cât timp acestea sunt în vigoare, recurentul consideră că în speţă sunt incidente prevederile Legii nr. 184/2008 şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, care instituie scutirea recurentului - pârât de la plata taxelor menţionate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii cu modificările ulterioare şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece acestea erau în vigoare la data naşterii obligaţiei de plată a cotei prevăzute de lege.

Recurentul-pârât mai susţine şi faptul că pe rolul Tribunalului Bihor a fost înregistrat dosarul cu nr. x/2016, având ca obiect pretenţii (acelaşi obiect şi aceleaşi părţi ca şi în prezentul dosar), doar că sumele solicitate sunt aferente unor autorizaţii de construire care au fost emise într-o altă perioadă, respectiv între anii 2009-2010. În această speţă, Tribunalul Bihor a respins ca fiind prescrisă acţiunea reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcţii, fără a analiza şi hotărî fondul cauzei. Împotriva sentinţei, Inspectoratul de Stat în Construcţii a declarat apel, iar ca urmare a faptului că pe parcursul judecării litigiului a fost pronunţată decizia nr. 8 din 19 februarie 2018 a Înaltei Curţi, datorită căreia prescripţia nu mai operează, Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 767 din 3 iulie 2018, pronunţată într-o speţă similară, a dispus anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Faţă de această situaţie, recurentul-pârât apreciază că instanţa de apel a soluţionat în mod eronat cauza în acest fel, deoarece nici prin sentinţa pronunţată în dosarul de faţă instanţa nu a analizat fondul cauzei, limitându-se doar la analiza excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, invocată de pârâtul Municipiul Oradea.

Recurentul a mai susţinut că, raportat la data emiterii autorizaţiilor de construire, respectiv între anii 2011-2012 şi data încheierii proceselor-verbale de terminare a lucrărilor, respectiv în cursul anului 2012, în baza principiului activităţii legii, potrivit căruia dispoziţiile legale se aplică raporturilor juridice născute, cât timp acestea sunt în vigoare, în speţă sunt incidente prevederile Legii nr. 184/2008 şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, care instituie scutirea intimatului Municipiul Oradea de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii cu modificările ulterioare şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece acestea erau în vigoare la data naşterii obligaţiei de plată a cotei prevăzute de lege.

Intimatul-reclamant INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - I.S.C. BUCUREŞTI a depus "răspuns la întâmpinare", prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate.

Prin încheierea nr. 203 din 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin încheierea nr. 689 din 2 aprilie 2019 a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a suspendat judecata cauzei, înaintând dosarul, spre competentă soluţionare, Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 113 din 13 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 ianuarie 2020, a admis în principiu recursul declarat de declarat de pârâtul MUNICIPIUL ORADEA prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 502/A din 25 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

La termenul din 17 martie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluţiei existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 23 iunie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul şi-a încadrat motivele de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Acesta susţine, în esenţă, că instanţa de apel, în evocarea fondului, nu i-a examinat în cadrul controlului judiciar argumentele, hotărârii pronunţate lipsindu-i raţionamentul logico-juridic complet care să fundamenteze soluţia pronunţată. Prin urmare, motivele de nelegalitate invocate în legătură cu decizia atacată se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului.

Sub acest aspect, prioritar se reţine că prima instanţă a respins acţiunea reclamantei ca prescrisă iar instanţa de apel a constatat că excepţia prescripţiei dreptului material ala acţiune a fost greşit admisă, soluţie care nu formează obiectul contestării în recurs.

Cu toate acestea, legea cuprinde o formulă largă în cuprinsul ipotezei reglementate prin art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., ce include în conţinutul său neregulile procedurale care au determinat pronunţarea soluţiei fără cercetarea fondului, cum este în cazul respingerii ca prescrisă.

Prin urmare, deşi instanţa de apel a constatat în speţă că, în mod greşit, s-a soluţionat procesul fără a se intra în judecata fondului, pe baza excepţiei care a fost admisă, soluţia corectă nu era de schimbare a sentinţei, ci de anulare a acesteia, urmând a se evoca fondul în măsura în care părţile nu solicitaseră trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, devoluţiunea a operat cu privire la întreaga cauză, instanţa de apel fiind îndrituită să rejudece cauza sub toate aspectele, în virtutea faptului că prin apelul reclamantului se invocase greşita necercetare a fondului şi nulitatea hotărârii primei instanţe.

Prin urmare, în temeiul art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., prin care s-a înlăturat incidenţa dublului grad de jurisdicţie, instanţa de apel, după admiterea căii de atac, era învestită cu reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.

În cuprinsul considerentelor aferente soluţiei privind cererea de chemare în judecată a reclamantului ar fi trebuit să aibă în vedere şi apărările pârâtului şi să indice normele juridice aplicate la situaţia de fapt stabilită, în caz contrar aducându-se atingere principiului dreptului la apărare, contradictorialităţii procesului şi principiului egalităţii de arme între părţi în cadrul acestuia.

Instanţa de apel nu a luat în considerare apărările din cadrul întâmpinării depuse la instanţa fondului, prin care pârâtul a contestat în faţa tribunalului existenţa obligaţiei de plată a sumelor solicitate prin acţiune.

Această apărare a fost amplu argumentată de pârât prin trimiterea la cadrul legislativ pe care l-a apreciat ca fiind incident în speţă, invocându-se următoarele:

Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie autostrăzi şi drumuri naţionale a reglementat până la data de 23 decembrie 2010 cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional judeţean şi local prevăzute la art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare.

Conform prevederilor acestei legi, respectiv art. 3 alin. (10), până la data de 23 decembrie 2010, "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Această lege a fost modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, dar şi în cuprinsul acesteia a fost menţinută prevederea referitoare la faptul că "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Deşi prin Legea nr. 255/2010 s-a abrogat Legea nr. 198/2004, Legea nr. 184/2008, care a modificat Legea nr. 198/2004 nu este abrogată, ceea ce înseamnă că scutirea taxelor menţionate mai sus, aferente proiectelor cuprinse în programul autorităţilor administraţiei publice locale ar opera în continuare.

Prin urmare în opinia pârâtului, din cuprinsul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ar rezulta faptul că proiectele autorităţilor administraţiei publice locale care privesc dezvoltarea de obiective de interes local, sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii, prevăzute de Legea nr. 10/1995 şi de Legea nr. 50/1991.

În finalul argumentaţiei, recurentul-pârât a făcut trimitere la Anexa acţiunii, arătând că aceasta cuprinde lista obiectivelor de investiţii recepţionate în anul 2012 de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ORADEA pe care le-a apreciat ca fiind de interes local şi situate, astfel, în sfera de reglementare a Legii nr. 184/2008, scutite de la plata taxelor către ISPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII.

În baza acestei argumentaţii recurentul-pârât a solicitat, în subsidiar, respingerea acţiunii ca nefondată, apărările nefiind limitate la incidenţa prescripţiei extinctive.

Instanţa de apel a ignorat în totalitate aceste apărări şi a reţinut în mod eronat faptul că pârâtul nu ar fi adus critici nici modului de calcul al sumei şi nici sumei finale solicitate în concret în urma totalizării debitului, reprezentând creanţele fiscale şi penalităţile aferente, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Oradea prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 502/A din 25 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă a apelului reclamantului, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL ORADEA prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 502/A din 25 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2020.