Rejection of unjust enrichment claim for retained contractual advance based on valid penalty clause and subsidiary nature of the remedy

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, reprezentată legal prin lichidator B.., în contradictoriu cu pârâţii C., şi D., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâţii la restituirea sumei de 50.000 Euro, plătită cu titlu de avans în baza Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17 noiembrie 2009 de B.N.P. E. din Vaslui, având în vedere că atât Antecontractul din 17.11.2009, cât şi Acordul de mediere încheiat la data de 9 septembrie 2010 şi care a privit Antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.11.2009, au fost denunţate de lichidatorul B.. în mod legal la data de 23.12.2014, aspect ce rezultă din sentinţa civilă nr. 309/06 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, secţia a II-a civilă, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010, rămasă definitivă prin respingerea ca nefondat a recursului promovat de pârâţii din prezenta cauză.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192 C. proc. civ., art. 1345 şi urm., art. 1.639 şi următoarele C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 434 din 14 aprilie 2016 Tribunalul Vaslui, secţia Civilă admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune,fiind respinsă cererea formulată de reclamantă ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 754 din 01 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, s-a admis apelul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 434 din 14 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, sentinţă ce a fost schimbată în tot, respingându-se excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cauza fiind înaintată spre rejudecare pe fond aceleiaşi instanţe.

În urma trimiterii spre rejudecare cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia Civilă la data de 21.12.2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa civilă nr. 345 din 27 martie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi F. şi, în consecinţă, a obligat pârâţii să restituie reclamantei suma de 50000 euro, cu titlu de avans plătit de reclamantă în baza antecontractului nr. x/17.1.2009.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii C. şi D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia civilă nr. 616 din 2 octombrie 2017, a admis apelul formulat de pârâţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 345 din 27 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în tot şi a respins acţiunea.

Curtea de apel a reţinut că îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic ilicit, căruia îi sunt aplicabile prevederile C. civ. în vigoare la momentul producerii acestuia, în speţă ale C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, conform art. 6 alin. (5) din acest cod şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a C. civ.

Articolul 1348 C. civ. stabileşte caracterul subsidiar al acestei instituţii, cererea de restituire neputând fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat. În consecinţă, dacă reclamantul are la dispoziţie o altă acţiune în justiţie - de pildă una născută dintr-un contract - nu va putea exercita acţiunea în restituire.

Curtea de apel a reţinut că - pentru a statua asupra aplicabilităţii instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză - este necesar a se examina raporturile dintre părţi, în executarea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 noiembrie 2009 la BNPA G., autentificat sub nr. x.

Prin actul menţionat, pârâţii s-au obligat să vândă şi reclamanta s-a obligat să cumpere jumătate dintr-o casă de vacanţă - pensiune turistică - situată în jud. Tulcea, la preţul de 200.000 euro. Din acest preţ, 20.000 de euro au fost primiţi avans la semnare, iar restul de 180.000 euro urma să fie primit în trei tranşe până la data de 30 noiembrie 2011, dată la care părţile au stabilit că urma să fie semnat contractul de vânzare în formă autentică. Acestui act îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, raportat la art. 6 alin. (2) din Noul C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011.

Părţile au convenit la un pact comisoriu de grad IV în cazul în care promitenta-cumpărătoare nu achita sumele la timp, pact comisoriu dublat de o clauză penală, în temeiul căreia promitenţii-cumpărători erau îndreptăţiţi să reţină jumătate din sumele achitate drept avans.

Prin decizia civilă nr. 754/2016 din 01 noiembrie 2016 - pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă în primul ciclu procesual - s-a statuat, cu puterea arătată în articolul 480 alin. (3) partea finală C. proc. civ., că pactul comisoriu de ultim grad (gradul IV) nu şi-a produs efectul la data de 31.12.2011 (convenită de părţi) doar pentru că debitoarea-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.

Prin sentinţa nr. 309/2015, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia tardivităţii şi s-a respins ca tardivă contestaţia formulată de C. şi D. împotriva măsurii lichidatorului judiciar B. în cadrul procedurii falimentului privind pe debitoarea S.C. A. S.R.L.

Raportându-se la art. 430 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de apel a apreciat neîntemeiată apărarea intimatei care a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 309/2015 a Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă, motivat de faptul că hotărârea judecătorului sindic, pronunţată pe excepţia tardivităţii nu are autoritate de lucru judecat, neîndeplinind condiţiile alin. (1) din art. 430 citat, astfel încât se poate pune în discuţie - în acţiunea de faţă - modul în care s-a aplicat articolul 86 din Legea nr. 85/2006.

Instanţa de prim control judiciar a considerat că art. 86 din Legea nr. 85/2006 nu putea fi aplicat antecontractului în discuţie, câtă vreme cauza nu se află în ipoteza un "contract în derulare" în accepţiunea acestui text de lege.

Curtea a conchis în sensul că nu sunt întrunite condiţiile incidenţei instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză din art. 1345 C. civ., reclamanta neputând obţine restituirea prestaţiei pe acest temei legal.

Împotriva deciziei civile nr. 616/2017 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile de nelegalitate motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a ignorat aplicabilitatea cu prioritate a legii speciale nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, întreaga motivare a deciziei recurate fiind realizată, în opinia recurentei, cu ignorarea principiului specialia generalibus derogant.

Argumentând această critică, recurenta învederează faptul că, începând cu data de 19 ianuarie 2011, când Tribunalul Gorj a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă a recurentei, legea care guvernează soarta actelor juridice încheiate atât înainte de deschiderea procedurii de insolvenţă, cât şi pe perioada derulării acestei proceduri este Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Or, se arată, în cauză, din analiza hotărârii recurate rezultă că întreaga motivare s-a realizat cu ignorarea principiului specialia generalibus derogant.

Consideră recurenta că, în raport de efectele obligatorii ale Deciziei în recurs în interesul legii nr. 33/09.06.2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, instanţa de apel era obligată să constate că începând cu data de 19.01.2011, când Tribunalul Gorj a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă a recurentei, Legea specială nr. 85/2006 privind procedura insolventei este cea aplicabilă speţei.

Cea de-a doua critică, invocată în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, în condiţiile în care instanţa de apel a oscilat între a reţine sau nu aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 86 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, se arată, pe de-o parte, instanţa de apel a statuat că, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unui contract în derulare, atunci nu sunt aplicabile nici prevederile art. 86 din Legea nr. 85/2006. Pe de altă parte, tot instanţa de apel a apreciat că suntem totuşi în prezenta unui contract în derulare, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.345 C. civ. care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză.

Cea de-a treia critică, formulată cu referire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 86 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei atunci când a statuat că nu este aplicabil antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2009 de B.N.P. E. din Vaslui.

Întrucât recurenta se afla sub imperiul prevederilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, măsura denunţării Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2009 era supusă căii speciale de atac a contestaţiei reglementate de art. 21 alin. (2) din Legea specială nr. 85/2006.

Ca urmare a epuizării căii de atac a contestaţiei, măsura denunţării Antecontractului, în temeiul art. 86 din Legea nr. 85/2006 a căpătat caracter definitiv şi în raport cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu mai poate primi o altă interpretare sau calificare juridică într-o altă procedură juridică de drept comun.

Chiar dacă contestaţia formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 a fost respinsă ca tardivă, măsura denunţării Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2009 a căpătat caracter definitiv, inclusiv pe fondul dreptului. Or, arată recurenta, prin decizia atacată, instanţa de apel a nesocotit caracterul definitiv al măsurii denunţării Antecontractului, încălcând în mod grav efectele art. 86 din Legea nr. 85/2006 raportat la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Consideră recurenta că, urmare a denunţării Antecontractului conform prevederilor Legii speciale nr. 85/2006, a dispărut temeiul contractual în baza căruia cei doi intimaţi - apelanţi ar fi putut păstra în patrimoniul lor suma de 50.000 Euro, primită cu titlu de avans; prin urmare, în raport de prevederile art. 1.345 coroborate cu dispoziţiile art. 1.639 C. civ., dispoziţii invocate prin cererea de chemare în judecată, intimaţii - apelanţi sunt obligaţi să restituie recurentei suma de 50.000 Euro, primită cu titlu de avans.

Tot subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nesocotind considerentele deciziei civile nr. 754/01.11.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, prin care Curtea de Apel Iaşi a reţinut în mod judicios aplicabilitatea în cauză a art. 86 din Legea nr. 85/2006. Denunţarea din 23.12.2014 a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2009 s-a realizat de lichidatorul judiciar B. înaintea manifestării de voinţă a intimaţilor - pârâţi pentru activarea pactului comisoriu, astfel că măsura denunţării antecontractului a fost una legală şi valabilă.

Se arată că, potrivit prevederilor imperative ale 480 alin. (3), teza ultimă, C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În continuare, recurenta face o serie de consideraţiuni cu privire la consecinţele pe care le-ar fi putut determina soluţionarea acţiunii în temeiul Legii nr. 85/2006, punctând asupra următoarelor aspecte:

Intimaţii ar fi putut păstra suma de 50.000 Euro cu titlu de despăgubiri doar în cazul în care s-ar fi prevalat în mod valabil de dispoziţiile art. 86 alin. (2) din Legea insolvenţei.

Măsura denunţării unui contract în temeiul art. 86 din Legea nr. 85/2006 nu implică culpa părţilor, ci are un caracter obiectiv, urmărindu-se creşterea la maximum a valorii averii debitorului, aspect în raport de care legiuitorul a şi reglementat calea specială a cocontractantului de a putea pretinde în faţa judecătorului sindic despăgubiri în cazul în care măsura denunţării l-ar fi prejudiciat. Precizează, în acest sens, recurenta că, art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu distinge între mai multe tipuri de contracte, ci precizează în mod expres că pot fi denunţate orice contracte; se arată că, pentru a putea fi aplicată măsura denunţării unui contract, art. 86 alin. (1) nu face în niciun fel vorbire de culpa părţilor, singura condiţie fiind ca părţile să nu fi executat în totalitate ori substanţial obligaţiile asumate; acelaşi text de lege deschide cocontractantului calea separată a unei acţiuni în despăgubiri.

Ultima critică se referă la lipsa temeiului contractual pentru ca cei doi intimaţi să poată păstra în patrimoniul lor suma 50.000 euro, primită cu titlu de avans din preţul de vânzare. Se arată că, urmare a denunţării Antecontractului şi a Acordului de mediere a fost desfiinţat temeiul în baza căruia apelanţii ar fi putut păstra avansul în valoare de 50.000 Euro, motiv pentru care, în lipsa restituirii sumelor de bunăvoie, patrimoniul apelanţilor a suferit o îmbogăţire fără justă cauză.

Intimaţii-pârâţi C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de valoarea obiectului acţiunii, raportat la Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3/2018 şi nr. 52/2018 ale Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, se arată că, în ceea ce priveşte denunţarea unilaterală invocată de către recurenta, aceasta este un act juridic fără obiect, deci nul absolut şi pe cale de consecinţa nu produce vreun efect juridic. Desfiinţarea a intervenit ca urmare a unui pact comisoriu de grad patru, clauza in vigoare şi care nu a fost anulată şi consecinţa unui astfel de pact comisoriu este că rezoluţiunea intervine de drept fără intervenţia instanţei, fiind imposibilă denunţarea ulterioară a ceva deja desfiinţat. Prin urmare, se arată, apelanta nu poate uza în favoarea sa de un act juridic fără valabilitate.

Cu privire la art. 86 din Legea 85/2006 privind insolvenţa, intimaţii precizează că acesta este inaplicabil în cauză, întrucât textul indicat are în vedere în mod expres contractele aflate în derulare, deci contractele cu executare succesivă, cum ar fi cele de livrare bunuri sau cedare folosinţă, or în speţă antecontractul în discuţie este un contract cu executare uno ictu. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi admiterea recursului.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 ianuarie 2020, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi şi a admis în principiu recursul declarat de declarat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 616/2017 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

La termenul din 17 martie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluţiei existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 23 iunie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prima critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. nu este fondată.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este cel al disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect şi la părţi. Art. 9 C. proc. civ. consacră acest principiu sub denumirea de "dreptul de dispoziţie al părţii" şi statuează, în acest mod, mai multe drepturi pentru titularul cererii, unul dintre acestea fiind dreptul reclamantului de a determina limitele acţiunii, inclusiv privind obiectul şi cauza.

Potrivit alin. (5) din art. 22 C. proc. civ. "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora".

Cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile legii insolvenţei, ci de drept comun ale art. 1345, pe art. 1.639 şi următoarele din C. civ., reclamanta susţinând că acesta este temeiul aplicabil, în raport cu art. 6 alin. (5) din acelaşi Cod.

Nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a principiului "specialia generalibus derogant", demersul judiciar iniţiat de recurenta - reclamantă fiind întemeiat numai pe dispoziţiile C. civ., textele de lege invocate prin acţiune reglementând instituţia îmbogăţirii fără justă cauză şi efectele restituirii în natură.

Trimiterea pe care recurenta o face la decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii este generică şi total improprie, în condiţiile în care obiectul sesizării şi circumstanţele cauzelor sunt complet diferite, recursul în interesul legii vizând acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti.

Cea de-a doua critică, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de asemenea, nefondată.

Aceasta întrucât referirea instanţei de apel la dispoziţiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 este făcută în contextul examinării apărărilor reclamantei cu privire la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 309/06.05.2015, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, prin care judecătorul sindic a respins contestaţia ca tardiv formulată, considerentele reprezentând poziţionarea instanţei cu privire la o chestiune de drept supusă analizei judecătorului sindic şi anume natura contractului din perspectiva condiţiilor reglementate de art. 86 alin. (1) din Legea 85/2006, posibilitatea denunţării acestuia şi efectele denunţării, respectiv şi incidenţa în speţă a art. 1345 C. civ.. Raţionamentul instanţei de apel nu este contradictoriu, în sensul în care sunt expuse cu claritate argumentele ce susţin soluţia de admitere a apelului şi de schimbare a sentinţei, prin respingerea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, urmare a nerespectării caracterului său subsidiar şi a lipsei de temei.

Nici celelalte critici circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Sunt reale susţinerile recurentei că prin considerentele deciziei civile nr. 754/1.11.2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă, privind nelegalitatea soluţiei primei instanţe, în legătură cu modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, s-au dat şi dezlegări asupra incidenţei art. 86 din Legea nr. 85/2006, cu caracter obligatoriu potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., având autoritate de lucru judecat în interiorul litigiului.

Astfel, s-a reţinut că pactul comisoriu de ultim grad inserat în convenţiile inserate nu şi-a produs efectul până la data comunicării notificării privind denunţarea contractelor de către lichidatorul judiciar, în temeiul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 86/2006.

De asemenea, deşi este adevărat că ceea ce s-a analizat în cuprinsul deciziei civile nr. 184/7.07.2015 a Curţii de Apel Craiova a fost tardivitatea contestaţiei faţă de măsura lichidatorului judiciar, de denunţare a convenţiei încheiate cu pârâţii, această măsură a dobândit caracter definitiv, devenind cauza de încetare a acesteia.

Cu toate acestea, măsura denunţării, chiar şi în absenţa unei acţiuni a pârâţilor contractanţi în despăgubire, întemeiată pe dispoziţiile speciale ale art. 86 alin. (2) din Legea 85/2006, îndreptată împotriva debitorului, nu îl îndreptăţeşte pe acesta din urmă la valorificarea acţiunii subsidiare în îmbogăţire fără justă cauză, în temeiul art. 1345 - 1346 C. civ.

Condiţia privind subsidiaritatea se verifică în raport cu reclamanta care solicită restituirea, referirile la inexistenţa acţiunii pârâţilor, întemeiată pe art. 86 alin. (2) din Legea insolvenţei, fiind lipsite de relevanţă.

Instanţa de apel a reţinut corect că o asemenea cerere, de restituire a avansului contractual, nu putea fi admisă decât dacă reclamanta nu avea dreptul la o altă acţiune în justiţie, potrivit art. 1348 din C. civ., aspect necontestat prin motivele de recurs.

Pe de altă parte, pretinsa îmbogăţire şi însărăcirea corespunzătoare era esenţial să fie lipsite de un temei juridic.

Or, instanţa de apel a reţinut valoarea juridică de clauză penală a modificării conţinutului convenţiei, prin care s-a instituit dreptul de a se reţine avansul achitat, ca sancţiune în ipoteza nerespectării termenului de plată a diferenţei de preţ, nefiind îndeplinite condiţiile restituirii prevăzute de art. 1347 C. civ.

Prin contractul de mediere încheiat la 9.09.2010, clauza penală din antecontractul iniţial încheiat de părţi a fost modificată, această modificare având valoarea juridică a unui act adiţional, în sensul că promitentul cumpărător urma să piardă, în cazul în care nu se achita diferenţa de preţ până la noua dată proiectată pentru vânzare, suma deja plătită la data medierii, adică toate sumele achitate în avans.

Astfel cum se arată chiar în acţiunea introductivă a recurentei-reclamante, demersul în sensul constatării nulităţii pentru cauză ilicită şi frauda creditorilor a Acordului de mediere încheiat de părţi la data de 9.09.2010, a fost respins de instanţă ca neîntemeiat.

Prin urmare, clauza menţionată, producându-şi efectele, sunt incidente dispoziţiile art. 1346 lit. a) C. civ., care exclud de plano aplicarea regulilor specifice îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv atunci când mărirea activului patrimonial este rezultatul unei obligaţii valabile.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 616/2017 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRUACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 616/2017 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2020.