Intermediation commission claim barred by two-year prescription; cassation dismissed confirming no legal set-off due to uncertain debt.

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 04.08.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate că reclamanta a dobândit un drept de creanţă împotriva pârâtei având ca obiect suma de 205.939,75 RON, reprezentând contravaloare comision promovare şi intermediere, în baza Contractului de Prestări Servicii nr. 526/09.07.2013; să se constate intervenită compensaţia de drept între datoriile reciproce ale părţilor până la concurenţa celei mai mici dintre ele, respectiv până la concurenţa sumei de 50.679,72 RON, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate de pârâtă reclamantei în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.04.2013; să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a debitului în sumă de 155.260,03 RON; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4468/06.12.2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata debitului restant ca fiind prescris şi a respins capătul de cerere privind compensaţia de drept a datoriilor reciproce ca rămas fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 269 din 12 februarie 2019 a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., reprezentată legal prin administrator judiciar C., împotriva sentinţei civile nr. 4468/06.12.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că, în lipsa caracterului cert al creanţei pretinse prin prezentul demers judiciar având în vedere că factura cuprinzând această creanţă nu a fost acceptată de pârâtă, reiese că nu sunt întrunite toate condiţiile impuse de art. 1617 C. civ. pentru a opera compensaţia, şi pe cale de consecinţă, nu sunt incidente nici prevederile art. 2505 C. civ. invocate de apelantă prin cererea de apel.

De asemenea, Curtea a reţinut ca nefondate şi criticile din apel referitoare la faptul că termenul de prescripţie aplicabil în cauză este de 3 ani, prin raportare la faptul că părţile au încheiat în realitate un contract de furnizare de servicii, astfel cum acesta este definit de art. 1766 C. civ., iar nu un contract de intermediere, cum a reţinut prima instanţă, nefiind deci incident termenul de prescripţie de 2 ani specific contractului de intermediere. Astfel, interpretând contractul dintre părţi potrivit regulilor generale de la art. 1266 şi urm. C. civ., Curtea a constatat, în acord cu prima instanţă, că faţă de drepturile şi obligaţiile asumate de părţi clauzele acestuia corespund celor de la contractul de intermediere, astfel cum acesta a fost definit de art. 2096 C. civ.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L., reprezentată legal prin administrator judiciar C., a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv a art. 2505 C. civ., potrivit cărora prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce. La data de 14.06.2014 existau datorii reciproce ale părţilor în privinţa cărora erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 C. civ. pentru a opera compensaţia, astfel că la acel moment oricare dintre părţi ar fi putut opune compensaţia.

Recurenta arată că susţinerile instanţei de apel potrivit cu care creanţa nu are caracter cert nu sunt fondate, neplata facturii nevalorând refuz la plată.

A doua critică de nelegalitate vizează greşita aplicare a prevederilor art. 2519 alin. (2) C. civ. în sensul că, contractul de prestări servicii nr. x din 09.07.2013 nu este un contract de intermediere, prin urmare pretenţiile care decurg din acesta nu sunt supuse termenului de prescripţie de 2 ani reglementat de art. 2519 alin. (2) C. civ.. Recurenta arată că, în baza convenţiei, a prestat în favoarea pârâtei servicii de promovare a sistemelor de climatizare, obligaţiile asumate potrivit art. 9 din convenţie faţă de beneficiarul B.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a calificat greşit convenţia părţilor ca fiind un contract de intermediere, în realitate aceasta având natura şi caracterele contractului de furnizare de servicii reglementat de art. 1766 C. civ.. În aceste condiţii termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru recuperarea sumelor datorate de pârâtă în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/2013 este de 3 ani şi a fost întrerupt în condiţiile art. 2540 C. civ. ca efect al notificării transmise pârâtei la data de 19 mai 2017, astfel că nu era împlinit la data sesizării instanţei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de 12 martie 2020 fost admis în principiu recursul.

La 7.05.2020 s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Obiectul dosarului este reprezentat de cererea reclamantei de a se constata că a dobândit un drept de creanţă împotriva pârâtei şi că a intervenit compensaţia de drept între datoriile reciproce ale părţilor până la concurenţa celei mai mici dintre ele, urmând ca pentru diferenţa rezultată să fie obligată pârâta la plată.

La solicitarea instanţei de fond de a lămuri obiectul cererii de chemare în judecată reclamanta prin avocat a precizat verbal că este o acţiune în pretenţii urmând să se constate intervenită compensaţia între datoriile reciproce ale părţilor până la concurenţa celei mai mici.

Recurenta a susţinut că decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv a art. 2505 C. civ., potrivit cărora prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce iar cum, la data de 14.06.2014, existau datorii reciproce ale părţilor rezultă că erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 C. civ. pentru a opera compensaţia, susţinerile instanţei de apel potrivit cu care creanţa nu are caracter cert fiind nefondate întrucât neplata facturii nu valorează refuz la plată.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta aduce în prim plan chestiunea intervenirii compensaţiei legale între datoriile reciproce, aceasta se află în raport de susbsidiaritate faţă de capătul principal de cerere, ca atare analiza motivelor de recurs va avea în vedere cu prioritate clarificarea raportului juridic dedus judecăţii.

În susţinerea pretenţiilor sale, astfel cum au fost menţionate în petitul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat contravaloarea comisionului de promovare şi intermediere în baza Contractului de prestări servicii nr. x/9.07.2013 încheiat cu intimata-pârâtă.

În raport de obiectul contractului, respectiv servicii de promovare, şi faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, susţinerile recurentei că instanţa de apel a reţinut greşit natura contractului sunt nefondate, în cauză raportul litigios fiind generat de un contract de intermediere.

Pretenţiile născute din acest tip de contract pot fi valorificate în cadrul termenului de prescripţie special reglementat de art. 2519 alin. (2) C. civ. în conformitate cu care se prescrie în termen de 2 ani dreptul la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere.

Astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, pentru suma pretinsă în cauză prescripţia dreptului la acţiune pentru factura nr. x/15.04.2014 în valoare de 101.401,42 RON s-a împlinit conform art. 8 din contract la expirarea termenului de 30 de zile de la primire, respectiv la 22.06.2016. Pentru restul sumei pretinse, respectiv 104.538,33 RON termenul de prescripţie de 2 ani s-a împlinit la data 13.03.2016 raportat la data emiterii facturii nr. x/13.03.2014, conform art. 2353 C. civ. în conformitate cu care prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

În raport de natura contractului rezultă că, la data formulării acţiunii respectiv 2.08.2017, termenul de prescripţie era împlinit.

Recurenta a înţeles să invoce dispoziţiile art. 2505 C. civ. susţinând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 C. civ. pentru a opera compensaţia, chiar în condiţiile în care creanţa este prescrisă.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte, reţine că, ori de câte ori există creanţe reciproce, stingerea acestora poate avea loc prin compensare.

Conform art. 1617 alin. (1) C. civ., compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că doar creanţa necontestată de partea căreia i se opune are caracter cert.

Creanţa pretinsă de reclamantă nu are caracter cert, acest lucru reieşind cu evidenţă din faptul că a înţeles să învestească instanţa cu constatarea dobândirii dreptului de creanţă împotriva pârâtei.

Cu ocazia judecăţii, pârâta a contestat dreptul de creanţă pretins de recurenta-reclamantă şi s-a opus solicitării de a se constata intervenită compensaţia legală între datoriile reciproce afirmate de părţi, situaţie în care creanţa pretinsă îşi pierde caracterul certitudinii.

În condiţiile nerecunoaşterii datoriei de către pârâtă nu putea intervenii compensarea în condiţiile art. 1617 alin. (1) C. civ., chiar dacă reclamanta recunoaşte propria sa datorie faţă de pârâtă, astfel că în mod corect instanţa de apel a reţinut ca nefiind întrunite condiţiile compensaţiei legale.

În acest context, în lipsa caracterului cert al creanţei, nu se poate reţine greşita aplicare a art. 2505 C. civ.

Mai mult decât atât, pârâta a formulat separat cerere de valorificare a creanţei în legătură cu suma solicitată a fi compensată înregistrând pe rolul instanţelor dosarul nr. x/2017 în cadrul căruia Judecătoria Sectorului 6 a pronunţat sentinţa nr. 7744/3.10.2017, rămasă definitivă prin care a fost admisă cererea formulată de reclamanta B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.679,72 RON reprezentând contravaloare marfă, precum şi la plata penalităţilor de întârziere contractuale de 0,5% pe zi calculate de la data scadenţei fiecărei facturi până la data plăţii integrale a debitului principal, sumă care depăşeşte valoarea creanţei pretinse prin prezentul dosar.

Această hotărâre infirmă, cu autoritate de lucru judecat, posibilitatea intervenirii compensării legale între părţi astfel cum a fost solicitată prin prezentul demers judiciar, deoarece atestă că pârâta din prezentul dosar a înţeles să îşi valorifice pe cale separată pretenţiile iar nu să opună compensaţia legală.

În raport de aceste considerente, Înalta Curta va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 269 din 12 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 269 din 12 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2020.