Abusive interest-rate clause in consumer credit and scope of review for modification versus nullity

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2185/14.06.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la articolul 1 pct. 2 şi la articolul 9.1 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice numărul 2008639103 încheiat la data de 29.08.2008, respectiv cea menţionată la articolul 3.1 din condiţiile generale de creditare, referitoare la comisionul de acordare.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 2.908,49 euro percepute cu titlul de comision de acordare, precum şi dobânda legală aferentă acestui debit, calculată de la data încasării şi până la momentul restituirii.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei înserat la articolul 5 teza a II -a din contractul de credit având următorul conţinut:

"după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C., la care se adaugă 1,50".

S-au respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare şi al celui privind restituirea sumelor încasate de către pârâtă cu acest titlu.

S-a respins capătul al şaselea al cererii de chemare în judecată având ca obiect recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit conform formulei de calcul propuse, ca fiind neîntemeiat.

S-a respins capătul al şaptelea al cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlul de dobândă nedatorată, ca neîntemeiat.

Au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei suma de 3.807,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 484/A/18.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., ca nefondat, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins în tot acţiunea formulată de reclamanţii. Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.554,43 RON.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:

În lipsa armonizării procedurilor naţionale pentru asigurarea respectării drepturilor de care consumatorii beneficiază în conformitate cu Directiva, normele referitoare la admisibilitatea cererilor întemeiate pe pretinsul caracter abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii reprezintă o chestiune care ţine de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre, cu condiţia însă ca acestea să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare supuse dreptului intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii). Articolul 6 alin. (1) din Directivă prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator, iar această dispoziţie trebuie considerată o normă echivalentă cu normele naţionale care au caracter obligatoriu în ordinea juridică internă - printre altele, Hotărârea Gutiérrez Naranjo şi alţii (C154/15, C-307/15 şi C-308/15, EU:C:2016:980, punctul 54 şi jurisprudenţa citată).

Principiul echivalenţei înseamnă că, atunci când instanţa naţională are competenţa, potrivit normelor de procedură interne, să anuleze din oficiu o clauză contrară ordinii publice sau unei dispoziţii legale obligatorii al cărei conţinut justifică această sancţiune, aceasta trebuie de asemenea să anuleze din oficiu o clauză contractuală al cărei caracter abuziv l-a constatat în raport cu criteriile stabilite în directivă.

Instanţele din România au posibilitatea să reţină nulitatea absolută a unui contract, însă nu au dreptul să anuleze - total sau parţial - contractul, afară dacă aceasta s-ar fi solicitat. Interesul urmărit în promovarea acţiunii în nulitate este acela al scoaterii din circuitul juridic a actului declarat nul sau, după caz, regularizarea actului juridic aflat în circuitul civil, prin înlăturarea clauzei nule, în ipoteza nulităţii parţiale. Hotărârea judecătorească pronunţată în ipoteza admiterii acţiunii în nulitate - chiar dacă are drept scop constatarea/declararea nulităţii - nu se confundă cu acţiunea în constatare întemeiată pe art. 35 din C. proc. civ., care are drept scop doar simpla declarare a existenţei sau inexistenţei unui drept (motiv pentru care se mai numeşte şi declarativă).

Acţiunea în nulitate are un caracter autonom şi diferă atât de acţiunea în valorificarea consecinţelor patrimoniale ale nulităţii actului, cât şi de valorificarea drepturilor pe care actul le-ar fi conţinut, dacă ar fi fost încheiat fără nesocotirea vreunei dispoziţii legale.

Acţiunea "în constatarea clauzelor abuzive" este o acţiune în nulitate, deci o acţiune în realizare, şi nu o acţiune în constatare, astfel cum pare să fi considerat reclamanţii, solicitând modificarea contractului în consecinţa constatării caracterului abuziv. "Modificarea contractului" nu înseamnă o "valorificare a consecinţelor patrimoniale ale nulităţii" şi nici o "valorificare a drepturilor pe care actul le-ar fi conţinut" şi nu poate fi considerată ca autonomă faţă de acţiunea în constatarea caracterului abuziv, deci de acţiunea în nulitate.

Dreptul la o protecţie juridică eficientă cuprinde şi dreptul de a nu îşi exercita drepturile, se materializează în posibilitatea consumatorului de a se exprima şi în obligaţia instanţei naţionale "de a ţine seama, dacă este cazul, de voinţa exprimată de consumator atunci când, conştient de caracterul neobligatoriu al unei clauze abuzive, indică totuşi că se opune ca ea să nu fie aplicată, dând astfel un consimţământ liber şi clar cu privire la clauza în discuţie" - Hotărârea Banif Plus Bank (C472/11, EU:C:2013:88, punctul 35).

În măsura în care invocă caracterul abuziv al unei clauze contractuale, consumatorul nu poate refuza efectul încălcării - care este, întotdeauna, nulitatea clauzei respective. Dacă refuză să o facă, această poziţie a consumatorului validează clauza, care nu mai poate fi repusă în discuţie într-un litigiu ulterior, fiind vorba de o confirmare a nulităţii absolute, permise prin derogare de la regimul juridic de drept comun al acestei sancţiuni şi care se adaugă situaţiilor de excepţie prevăzute de C. civ.

În prezenta cauză nu se poate afirma că există o validare a clauzelor din perspectiva comportamentului consumatorului, dat fiind că efectele nulităţii nu au fost puse în discuţie de prima instanţă, în pofida faptului că cel puţin una dintre clauzele contestate - clauza de variaţie a dobânzii - afectează obiectul principal al contractului, iar o astfel de clauză, odată constatată nulă, determină încetarea contractului; contractul este nul în întregime şi nu parţial, pentru că nu mai poate continua în lipsa obiectului său. Or, poziţia neechivocă a consumatorului a fost în sensul continuării contractului, deci a nulităţii parţiale.

În speţă, din modul de formulare a cererii de chemare în judecată rezultă neechivoc poziţia consumatorului în sensul continuării raportului contractual. În aceste condiţii, în pofida interesului public protejat, instanţa nu este în măsură să pronunţe nulitatea totală, pentru că hotărârea nu poate ignora intenţia clară a consumatorului.

Modificarea conţinutului unei clauze a fost acceptată de către Curte doar în cazul anulării unui contract în ansamblul său, pentru a evita consecinţe deosebit de prejudiciabile la care consumatorul ar putea fi expus - Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai (C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 83), însă şi în acest caz, modificarea este acceptată doar în măsura în care clauza în discuţie ar fi substituită de norma de drept supletiv.

Calificarea clauzei de dobândă ca esenţială nu permite anularea parţială a contractului. Contractul nu poate continua în absenţa clauzei referitoare la dobândă, astfel cum de altfel a considerat şi consumatorul, propunând o formulă de calcul a dobânzii variabile: Euribor la trei luni plus marja fixă de 1,50 p.p.

Stabilirea unei dobânzi fixe, indiferent de cuantumul acesteia, contrazicându-se înţelegerea contractuală - astfel cum pare a fi acceptat prima instanţă, refuzând restituirea sumelor achitate în considerarea clauzei anulate pe motiv că reclamanţii nu au solicitat diferenţa raportându-se la dobânda fixă prevăzută de contract, ci la dobânda variabilă propusă de ei înşişi - înseamnă o modificare a contractului, care prevede o dobândă variabilă (cu excepţia debutului contractului).

Contractul nu prevede o dobândă de 1,5% (şi care ar varia după criterii precizate sau neprecizate, astfel încât nu este vorba de înlăturarea clauzei de variaţie a unei dobânzi fixe), ci o dobândă care are o componentă fixă - 1,5 p.p., probabil actuala "marjă a Băncii" şi o componentă variabilă. De asemenea, contractul nu prevede o dobândă fixă de 7,4 % şi care ar varia după primul an de creditare, astfel cum a considerat Tribunalul păstrând din criteriul "de variaţie" componenta fixă, ci o dobândă fixă, valabilă exclusiv pentru primul an de creditare, urmată de o dobândă variabilă pentru restul duratei contractului. De aceea, înlăturarea componentei variabile pe motiv că este insuficient precizată lipseşte împrumutul de dobânda contractuală, care trebuie să fie variabilă şi, în aceste condiţii, se pune în discuţie valabilitatea întregului contract şi nu doar a unei clauze în absenţa căreia contractul ar putea continua.

Întrucât tinde la modificarea contractului, nicidecum la constatarea nulităţii acestuia, cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la stabilirea dobânzii ulterioare primului an de creditare nu poate fi analizată în raport de caracterul rezonabil sau nerezonabil al comportamentului Băncii.

În ce priveşte comisioanele, acestea nu vizează prestaţii esenţiale ale părţilor în sensul articolului 4 alin. (2) din Directivă, pentru că se referă la obligaţii autonome ale Băncii, care se obligă să furnizeze servicii suplimentare obligaţiei sale principale - punerea sumei de bani la dispoziţia împrumutatului.

În acest cadru, Curtea de Apel a reţinut că echivocitatea termenilor de care ar uza profesionistul determină prin ea însăşi dezechilibrul contractual.

Manifestarea de voinţă a consumatorului dată în scopul producerii de efecte juridice, care coincide de regulă cu încheierea contractului, trebuie să se facă în deplină cunoştinţă de cauză. Consumatorul nu poate să-şi dea un consimţământ real, informat, dacă nu ştie de ce i se percep anumite comisioane, ce prestaţii îi sunt furnizate de profesionist în schimbul lor şi nici nu este în măsură să determine contravaloarea acestor prestaţii, pentru că profesionistul ar impune o formulă de calcul care presupune cunoştinţe superioare celor ale unei persoane lipsite de pregătire de specialitate.

Cu toate acestea, în speţă nu se identifică o astfel de imposibilitate de înţelegere de către consumator a noţiunilor, cât timp Banca a utilizat termeni uzuali, lipsiţi de echivoc şi despre care nu se poate pretinde a nu fi fost înţeleşi de o persoană fără pregătire de specialitate.

Denumirea comisionului - "de acordare" - trimite fără echivoc la prestaţiile concrete ale Băncii: acceptarea unei relaţii contractuale de lungă durată - 300 de luni; în acelaşi timp, conţinutul obligaţiei corelative este determinat printr-o operaţiune matematică elementară - aplicarea unui procent la o sumă determinată.

Alegerea partenerului de contract nu pune în discuţie şi nu se suprapune preţului împrumutului, astfel cum a considerat prima instanţă. Nu există elemente care să facă probabilă "divizarea" preţului în dobânda contractuală, pe de o parte, şi comisionul de acordare, pe de altă parte, iar preţul folosinţei nu se confundă cu preţul opţiunii. Cu siguranţă, la momentul accesării creditului, în piaţa bancară existau profesionişti care nu percepeau comisionul de acordare, însă consumatorul a optat pentru unul dintre cei care înţelegeau să solicite acest comision, perceput în considerarea poziţiei pe piaţă a furnizorului serviciilor bancare. Nu se poate reţine un dezechilibru rezultat dintr-o lipsă de transparenţă a definirii contraprestaţiei, cu atât mai mult cu cât această "nelămurire" s-ar fi ivit la interval de aproape 10 ani de la executarea obligaţiei.

Urmează a se analiza în continuare dacă, impunând costuri accesorii la nivelul celor indicate de comisioanele de acordare şi administrare, Banca a echilibrat în mod rezonabil propria prestaţie costului suportat de consumator ori dacă, profitând de interesul consumatorului în executarea prestaţiei principale, a impus un preţ excesiv al prestaţiilor accesorii. Dezechilibrul există dacă este puţin probabil ca profesionistul să se fi aşteptat ca acelaşi cost, asociat aceloraşi servicii, să fie acceptat de către un alt profesionist.

S-a constatat prioritar că cererea de chemare în judecată nu a făcut nicio referire sub acest aspectul dezechilibrului prestaţiilor, rezumându-se la pretinsa lipsă de transparenţă a clauzelor pe motivul inexistenţei contraprestaţiei - clauza comisionului de acordare şi pe motivul dificultăţii de calcul - clauza comisionului de administrare, astfel că instanţa de apel nu are la dispoziţie niciun element suplimentar contractului scris pentru a aprecia dezechilibrul.

În ce priveşte contractul, acesta prevede un comision de acordare de 2.908,49 EURO, suma împrumutată fiind 119.248 EURO şi un comision de administrare de 0,05% din valoarea creditului (59,62 euro, plătibili lunar). În considerarea duratei relaţiei contractuale - 300 de luni - şi cuantumului relativ redus al comisioanelor, Curtea a apreciat, în dezacord cu opinia Tribunalului în privinţa comisionului de acordare şi în acord cu prima instanţă în privinţa comisionului de administrare, că preţul serviciilor accesorii nu este excesiv, astfel încât nu se impune anularea clauzelor şi restituirea sumelor încasate în temeiul acestora.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare instanţei de apel, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs, recurenţii au susţinut că soluţia instanţei de apel este rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

Astfel, a arătat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare şi cel de administrare generează un dezechilibru între părţi contrar bunei-credinţe şi încalcă obligaţia de transparenţă şi informare, în absenţa oricăror menţiuni referitoare la contraprestaţia profesionistului.

De asemenea, a reiterat caracterul abuziv al clauzei referitoare la modalitatea de variaţie a dobânzii prin dezechilibrul creat în defavoarea consumatorului, care nu are acces la mecanismul de determinare şi evoluţie a dobânzii, cunoscut doar băncii. Urmare înlăturării clauzei abuzive, se impunea continuarea contractului de credit şi calcularea dobânzii după formula transparentă marja fixă 1,5 p + Euribor la 3 luni sau 6 luni.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În cuprinsul considerentelor sale, instanţa de apel face o amplă analiză a legislaţiei în materia protecţiei consumatorilor pentru a ilustra care este sancţiunea recunoscută în dreptul românesc în cazul existenţei unei clauze abuzive şi ajunge în mod corect la concluzia că doar sancţiunea nulităţii absolute asigura protecţia efectivă a interesului public urmărit, cel al împiedicării practicilor profesioniştilor de utilizare a unor clauze abuzive în detrimentul consumatorilor, profitând de absenţa posibilităţii reale a acestora de negociere a contractului.

Cu toate acestea, omite, în esenţă, a analiza capătul de cerere referitor la caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea clauzei referitoare la modalitatea de variaţie a dobânzii contractuale, concentrându-se pe incompatibilitatea cererii accesorii a reclamantului privitoare la înlocuirea conţinutului acestei clauze, atât cu regimul juridic al nulităţii absolute în dreptul intern, cât şi cu interesul prioritar al protecţiei efective a drepturilor consumatorilor. Întrucât reclamanţii ar tinde la modificarea contractului, nicidecum la constatarea nulităţii parţiale a acestuia, instanţa de apel a apreciat că cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la stabilirea dobânzii ulterioare primului an de creditare nu poate fi analizată în raport de caracterul rezonabil sau nerezonabil al comportamentului Băncii.

Or, această situaţie nu reprezintă doar o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, care constituie motiv de recurs potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci şi o încălcare a principiului fundamental al procesului civil, cel a disponibilităţii, reclamanţii înţelegând să investească în mod expres instanţa cu un capăt de cerere, care a rămas nesoluţionat, aspect ce se subsumează şi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu prilejul rejudecării, pentru soluţionarea acestui capăt de cerere şi a celui subsecvent de înlocuire a conţinutului clauzei, instanţa de apel va avea în vedere şi jurisprudenţa recentă a CJUE, respectiv hotărârea ce va fi pronunţată în cauza C-269/19 - Banca B S.A. împotriva A.A.A.

În ceea ce priveşte analiza celorlalte capete de cerere ale reclamanţilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu subzistă criticile recurenţilor, instanţa de apel făcând o corectă verificare a acestora din perspectiva motivelor invocate de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în cererea de apel formulată, rezultând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De altfel, prin hotărârea pronunţată la data de 3 octombrie 2019 în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss, CJUE a stabilit că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". S-a concluzionat, totodată, că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Aspectele astfel analizate servesc şi la înlăturarea criticilor recurenţilor - reclamanţi referitoare la lipsa de transparenţă a clauzelor privind comisionul de acordare şi comisionului de administrare din perspectiva nedefinirii convenţionale a contraprestaţiei profesionistului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie de Justiţie va admite recursul, va casa în parte decizia atacată şi va trimite spre rejudecarea apelurilor formulate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. în ceea ce priveşte criticile referitoare la capetele 5 şi 6 din cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 484/A din 18 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelurilor formulate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2185 din 14 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în ceea ce priveşte criticile referitoare la capetele 5 şi 6 din cererea de chemare în judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2020.