Share purchase penalty for late payment upheld; cassation appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 427 din 14.03.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte cererea formulata de reclamanta A. S.A..

A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 301222 RON, reprezentând echivalentul în RON a sumei de 67000 de euro, cu titlu de penalităţi de întârziere datorate în temeiul art. 2.6 din contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 17.12.2015.

S-a respins, ca neîntemeiate, pretentiile reclamantei având ca obiect plata de despăgubiri în cuantum de 251697,6 RON, în temeiul art. 2.6 din contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 17.12.2015.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 6617,22 RON, constând în taxa de timbru şi suma de 11727,96 RON, constând în onorariu de avocat. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 4760 RON, constând în onorariu de avocat şi ca urmare a compensării sumelor reprezentând onorariu de avocat, dispune ca pârâta să plătească reclamantei suma de 13585 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 95/25.02.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:

La data de 07.12.2015, între reclamanta A. S.A., în calitate de vânzător şi pârâta B. S.A., în calitate de cumpărător, s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare de acţiuni având ca obiect pachetul de acţiuni deţinut de vânzătoare la societatea C. S.A. constând în 923 de acţiuni, reprezentând 85,64 % din capitalul social subscris, cu o valoare nominală de 3000 de RON fiecare, valoarea totală fiind de 2.769.000 RON.

Preţul negociat la care s-a realizat vânzarea acţiunilor a fost de 3.371,43 RON/acţiune, preţul total fiind de 3.111.833,01 RON, ce urma a se achita în 3 tranşe, dintre care prima în valoare de 933.549,90 RON, a fost plătită la momentul semnării contractului, iar celelalte două, de valori egale, aveau scadenţa la 27.02.2016, respectiv la 30.05.2016, litigiul fiind generat de neplata celei de-a 2 tranşe, a 3-a fiind achitată .

Analizând apărările referitoare la caracterul esenţial al raportului de audit, prima instanţă a reţinut în raport de prevederile art. 2.5 din contract, cât şi ale art. 2.6. din acelaşi contract, de garantarea plăţii preţului acţiunilor prin bilete la ordin, de prevederea unor penalităţi de întârziere pentru neplata ratelor de preţ la scadenta, precum şi despăgubirile care puteau fi solicitate în cazul imposibilităţii valorificării biletelor la ordin aduse garanţie, caracterul esenţial al termenului de plata al ratelor de preţ, independent de împrejurarea realizării raportului de audit la termenul stabilit, situaţie care o îndreptăţeşte pe reclamantă să solicite penalităţi de întârziere în caz de întârziere.

Apelanta pârâtă a reiterat prin apelul declarat poziţia sa potrivit căreia întrucât achiziţionarea Companiei a fost realizată în lipsa întocmirii unui Raport de audit, iar Cumpărătorii, printre care şi apelanta-pârâtă nu cunoşteau situaţia financiară a Companiei achiziţionate, a fost stabilit prin art. 4.4 din MOU un mecanism conform căruia, preţul de vânzare putea fi modificat ca urmare a furnizării de către auditorul numit de către apelanta-pârâtă a unui raport care indica datorii mai mari ale societăţii achiziţionate (C.) decât ceea ce s-a agreat, 11.000.000 RON, în afara datoriilor pe care le înregistra faţă de societăţile din D..

Predarea întregii arhive a Companiei reprezenta o condiţie esenţială susţine apelanta pârâtă, întrucât în lipsa îndeplinirii acestei obligaţii, raportul de audit nu putea fi finalizat şi astfel definitivat preţul de vânzare al acţiunilor şi pentru respectarea termenelor de executare a Contractului, întrucât decalarea acestui termen determina în mod implicit decalarea tuturor termenelor subsecvente, respectiv cel până la care trebuia realizat auditul şi cel de plată al tranşelor 2 şi 3 din preţul de tranzacţionare.

Interpretarea coroborată a clauzelor contractuale, pentru a stabili existenţa oricărui tip de neexecutare a obligaţiilor contractuale, presupune determinarea conţinutului contractului, operaţie necesară în scopul identificării, mai întâi, a obligaţiilor contractuale pentru ca apoi să se poată verifica executarea acestora.

Calificarea din punct de vedere juridic a contractului determină regulile şi speciale incidente însă interpretarea contractelor se realizează şi prin aplicarea regulilor generale statuate de către legiuitor la art. 1266-1270 C. civ. pentru a determina voinţa reală, internă, concordantă a părţilor privind întinderea drepturilor şi a obligaţiilor corelative ale lor prin interpretarea sistematică, în raport de natura şi obiectul contractului.

Instituirea în cadrul convenţiei principale a mai multor clauze de natură a asigura obligaţia de plată a preţului stabilit, respectiv clauza referitoare la emiterea unor bilete la ordin, pentru garantarea plăţii, instituirea unor penalităţi de întârziere pentru neplata ratelor de preţ la scadenta, precum şi despăgubirile stabilite în cazul imposibilităţii valorificării biletelor la ordin aduse garanţie, relevă că natura convenţiei a rămas cea de vânzare, iar obligaţiile asumate sunt cele rezultate dintr-o convenţie care are această natură.

Raporturile complexe existente între părţi şi convenţiile încheiate cu privire la vânzarea pachetului de acţiuni trebuie într-adevăr interpretate coroborat însă nu schimbă natura obligaţiilor asumate şi nici caracterul esenţial al obligaţiei de plată a preţului.

Este de necontestat că neîndeplinirea întru totul a obligaţiilor liber asumate şi consimţite de către părţi echivalează cu o neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate şi nu conferă dreptul părţii aflată în culpă la plata penalităţilor pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor celeilalte părţi, însă această ipoteză nu se verifică în cauză întrucât neexecutarea obligaţiilor principale poate atrage incidenţa art. 1517 C. civ.

Teza apelantei pârâte potrivit căreia neîndeplinirea în mod nejustificat a obligaţiei prevăzute de art. 6.3 din MOU privind predarea arhivei echivalează cu neexecutarea Contractului ceea ce justifică întârzierea în executarea obligaţiei de plată a restului la preţ datorat de pârâtă conform termenelor stabilite iniţial nu poate fi validată, interpretarea coroborată a clauzelor contractuale nu determină o astfel de concluzie.

Memorandumul de înţelegere încheiat între aceleaşi părţi la aceeaşi dată reia unele din obligaţiile asumate şi determină limitele de interpretare pentru alte clauze stabilind nivelul datoriilor societăţii achiziţionate pentru preţul stabilit ca fiind necesar a fi mai mic sau egal cu valoarea de 11.000.000 RON.

Clauza care a primit valenţe diferite de la semnatarii convenţiei, art. 3.1.5.7 din Memorandum, dispune: Raportul de audit se va realiza în mod obligatoriu pana la data de 20.02.2016, în caz contrara Vânzători fiind autorizaţi să introducă la plată biletele la ordin garanţie pentru întreaga valoare a restului de preţ, în condiţiile art. 4.1.2 şi sub condiţia predării până la data de 31.12.2015 a arhivei Companiei conform art. 6.3. În cazul în care apar întârzieri în predarea arhivei termenul de realizare a raportului de audit se prelungeşte automat cu perioada întârzierii în predarea arhivei.

Determinarea obligaţiei principale nu poate fi realizată numai în relaţie cu clauza enunţată şi ignorarea naturii juridice a convenţiei principale cum pretinde apelanta pârâtă, întrucât instituirea unui termen pentru îndeplinirea unei obligaţii asumate de cumpărător şi a unui termen pentru obligaţia asumată de vânzător nu este de natură a schimba obligaţiile asumate prin convenţia principală sau a termenelor instituite prin aceasta.

Corelarea clauzei 3.1.5.7. cu art. 6.3 menţionat în cuprinsul clauzei relevă că a fost determinată sfera documentelor a căror predare a fost considerată necesară şi suficientă pentru întocmirea raportului de audit. Examinarea art. 6.4 din acelaşi Memorandum relevă că au fost instituite obligaţii distincte cu privire la arhivă privind accesul şi realizarea copiilor după documente astfel că şi aceste aserţiuni ale apelantei sunt fără suport.

Corect a evidenţiat intimata reclamantă că scopul fundamental al raportului de audit a fost strict circumscris de părţi prin art. 3.1.5.1 din Memorandum, "misiunea de audit va avea ca şi scop: Identificarea nivelului tuturor datoriilor Companiei la data de 04.12.2015", întrucât predarea documentelor se supunea regulilor instituite de părţi prin art. 6.3 şi art. 6.4.

Aceleaşi argumente confirmă că nu poate fi validată nici teza apelantei potrivit căreia relevanţa documentelor nepredate ori faptul că acestea puteau sau nu influenţa modificarea preţului stabilit iniţial şi aplicarea dispoziţiilor art. 4.4.1.2 nu prezintă importanţă, atâta timp cât intimata-reclamantă şi-a asumat obligaţia de a preda întreaga arhivă a Companiei achiziţionate.

Contrar susţinerilor apelantei relaţia dintre conţinutul documentelor solicitate, respectiv importanţa lor în determinarea nivelului tuturor datoriilor companiei la data de 04.12.2015, este elementul esenţial care trebuie analizat pentru a se determina dacă a fost sau nu executată obligaţia asumată şi dacă o eventuală neexecutare ar prevala asupra neexecutării obligaţiilor asumate prin convenţia principală.

Prima instanţă a constatat că, însăşi pârâta, chiar şi în condiţiile neîntocmirii raportului de audit până la data de 20.02.2016 a emis alte bilete la ordin, înlocuindu-le pe cele emise, deşi putea încheia un act adiţional prin care să prevadă un termen maxim de realizare a raportului de audit şi noi scadenţe de plata a ratelor de preţ, în măsura în care aprecia că aceste termene erau în strânsă legătură.

Valenţele conferite de prima instanţă clauzei deduse inclusiv din maniera de executare a acestora apar ca fiind corecte şi în consonanţă cu interpretarea coroborată a convenţiilor încheiate la aceeaşi dată. Stabilirea raportului dintre obligaţiile asumate în această manieră relevă că analiza aserţiunilor referitoare la interpretarea probatoriului administrat cu privire la predarea arhivei nu poate determina schimbarea clauzelor contractuale şi prin urmare nu pot primi valenţele conferite de apelantă.

Potrivit art. 2.6. Pentru încasarea cu întârziere a restului de preţ de către Vânzătoare, Cumpărătoarea datorează penalităţi de întârziere de 1.000 euro/zi de întârziere, excluzând termenul de decontare interbancara.

Prima instanţă a reţinut în ceea ce priveşte argumentele pârâtei în legătură cu faptul că sumele de bani au fost transmise în conturile executorului judecătoresc la data de 31.05.2016, nefiind justificat calculul de penalităţi de întârziere de la data de 31.05.2016 şi până la data de 09.06.2016, data la care reclamanta a primit contravaloarea ratei, pârâta putând solicita antrenarea executorului judecătoresc pentru această întârziere la plată ce nu-i poate fi opusă reclamantei. Textul art. 2.6 se referă la excluderea termenului de decontare interbancară, însă acest termen este doar cel necesar virării voluntare a sumei la ordinul deponentului în contul beneficiarului.

Apelanta susţine că în mod greşit instanţa de judecată a apreciat în ceea ce priveşte numărul de zile de întârziere stabilite în temeiul art. 2.6 din Contract pentru neplata tranşei a doua din preţ, că acestea nu pot fi calculate până la data la care sumele de bani au fost puse la dispoziţia executorului judecătoresc de către instituţiile bancare, întrucât penalităţile de întârziere nu se datorează ulterior eliberării de către unitatea bancară a sumelor necesare efectuării plăţilor. Împrejurarea că virarea acestora se face direct în contul beneficiarul sau în contul executorului judecătoresc de unde ulterior sunt eliberate creditorului, nu prezintă relevanţă, constituind doar o operaţiune administrativă ulterioară. Părţile au agreat în acest mod, astfel încât penalităţile de întârziere trebuie calculate strict prin raportare la ceea ce părţile au agreat la momentul încheierii actelor.

Excluderea privind termenul de decontare interbancară nu se extinde şi asupra perioadei în care sumele nu au fost puse la dispoziţia reclamantei în cursul executării silite, excluderea fiind stabilită în mod neechivoc numai pe durata decontării interbancare şi nu în procedura executării silite, astfel că nici aceste critici nu pot fi validate.

Suma executată silit a fost încasată în contul executorului la 02.06.2016 însă a fost eliberată către societate la 09.06.2016, astfel că penalităţile apar ca fiind datorate şi pentru acest interval întrucât suma datorată a fost achitată prin executare silită, iar plata se consideră realizată la data încasării efective.

Prima instanţă a înlăturat şi solicitarea pârâtei de reducere a clauzei penale în temeiul art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. reţinând natură pecuniară a obligaţiei de plată, prevederea unei penalităţi de întârziere de 1000 de euro/zi fiind o clauză penală uzitată în raporturile comerciale desfăşurate de pârâtă şi împrejurarea că transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor vândute s-a realizat la momentul încheierii contractului, independent de termenele de plată a preţului, pârâta având un drept de dispoziţie asupra acestora.

Apelanta pârâtă a criticat aceste statuări arătând că între părţi nu au existat raporturi comerciale anterioare care să conţină clauze similare, pentru a se putea aprecia prin analogie, iar evaluarea cuantumului justificat sau nu al despăgubirilor contractuale se raportează la complexitatea, importanţa obligaţiei pentru a cărei neexecutare se referă în economia convenţiei agreate de părţi, precum şi la întinderea, cuantumul acestei obligaţii, neputând fi extrapolată sau stabilită valabilitatea unei clauze care stabileşte o penalitate de 1.000 euro/zi de întârziere în cazul tuturor convenţiilor dintre aceleaşi părţi.

În baza art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului. Analiza textului legal relevă că executarea parţială ar putea fi valorificată cu privire la clauza penală atunci când obligaţia principală a fost executată în parte confirmă că o prerogativa instituită prin text presupune analiza întinderii obligaţiei executate şi trebuie raportată la natura obligaţiei neexecutate.

Natura pecuniară a obligaţiei a fost corect valorificată de către prima instanţă, iar măsura în care a profitat creditorul de executarea realizată se raportează tot la natura acesteia. Contrar susţinerilor apelantei aceeaşi manieră de determinare a cuantumului penalităţii a fost prevăzută pentru toate obligaţiile asumate prin convenţiile încheiate la aceeaşi dată de părţi indiferent de partea căreia îi incumba obligaţia, iar cuantumul fiind raportat la durata neexecutării reducerea penalităţii nu apare ca justificată.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu prioritate, recurenta a criticat încheierea din data de 04.02.2019, prin care instanţa de apel i-a respins ca tardivă solicitarea de administrare a probei cu înscrisuri, cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., proba cu înscrisuri în susţinerea apărilor constatnte formulate în cauză putând fi administrată până la deschiderea dezbaterilor asupra fondului în faza devolutivă a apelului.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivarea proprie a instanţei de apel, aceasta rezumându-se la a reproduce poziţia primei instanţe. Totodată, recurenta afirmă de decizia ar cuprinde şi considerente contradictorii privitoare la necesitatea interpretării coroborate a actelor semnate de părţi.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale prevăzute de art. 1266-1270 C. civ.. Astfel, recurenta a susţinut refuzul instanţelor de fond de a da o interpretare sistematică unitară clauzelor contractuale, în ansamblul convenţiilor semnate de părţi, care ar fi relevat faptul că voinţa părţilor a fost aceeea de a condiţiona termenele şi executarea obligaţiei de plată a preţului de predarea arhivei societăţii, realizarea unui audit pentru stabilirea datoriei maxime, în considerarea căreia urma a se definitiva preţul tranzacţiei. Părţile au înţeles să prelungească automat termenele de plată pe durata întârzierii în predarea arhivei, obligaţie al cărei conţinut nu a fost limitat convenţional, dar nu a fost executată nici până în prezent în totalitate, afectând posibilitatea realizării auditului financiar. Înlocuirea de către recurentă, în două rânduri, a BO emise cu titlu de garanţie pentru plata diferenţei de preţ ilustra întârzierea reclamantei în executarea obligaţiilor şi buna credinţă a pârâtei în derularea tranzacţiei. Recurenta a subliniat că reclamanta nu a predat nici până în prezent toate actele din arhiva societăţii tranzacţionate necesare pentru întocmirea raportului de audit sub toate asectele urmărite de părţi, situaţii ulterioare dovedind neindicarea şi neînaintarea documentaţiei referitoare la datorii ale societăţii.

În subsidiar, în ceea ce priveşte calculul efectiv al penalităţilor de întârziere, recurenta a reiterat că acestea nu se datorează ulterior datei la care banii au eliberaţi de banca plătitorului, culpa întârzierii suplimentare aparţinând exclusiv reclamantei, care a ales să execute BO înainte de termen şi executorul judecătoresc însărcinat cu aceasta.

Totodată, recurenta a susţinut că se impunea reducerea clauzei penale în temeiul art. 1541 C. civ. în raport de complexitatea şi importanţa obligaţiei neexecutate în economia contractului, arătând şi că nu i-a aparţinut alegerea transferului dreptului de proprietate de la data semnării convenţiei, fără finalizarea demersurilor prealabile, fiind obţiunea beneficiarului final.

Prin întâmpinarea depusă la data de 28.07.2019, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile recurentei privitoare la încheierea pronunţată la data de, dincolo de faptul că aceasta nu a declarat în mod expres recurs şi împotriva acestei încheieri, alegând să atace doar decizia instanţei de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea nu pot fi subsumate motivului de recurs indicat, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. având în vedere doar încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu şi a celor de ordin procesual, recurenta invocând în concret interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a criticat în continuare decizia din apel prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., afirmând că aceasta nu cuprinde motivele proprii ale instanţei de apel şi cuprinde motive contradictorii. Dincolo de contradicţia dintre cele două componente ale argumentaţiei acestui motiv de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că decizia atacată respectă cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind menţionate motivele de fapt şi de drept ce au condus la pronunţarea soluţiei criticate.

Chiar dacă instanţa de apel a ajuns la aceleaşi concluzii ca şi prima instanţă, aceasta nu echivalează cu nerespectarea garanţiilor referitoare la accesul la instanţă şi derularea unui proces echitabil cât timp instanţa şi-a exprimat în mod expres opinia referitoare la apărările pârâtei, ce au constituit şi motive de apel. Din conţinutul considerentelor deciziei atacate poate fi urmărit cu uşurinţă silogismul judiciar care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, faptul că aceasta a ajuns la alte concluzii decât cele urmărite de apelantă constituind o manifestare a prerogativelor judiciare.

În ceea ce priveşte criticile aduse deciziei din apel subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, sub pretextul invocării aplicării greşite a prevederilor legale referitoare la interpretarea contractului, art. 1266-1270 C. civ., recurenta aduce în realitate critici privitoare la netemeinicie deciziei atacate, şi nu la nelegalitatea acesteia, manifestându-şi nemulţumirea faţă de modalitatea concretă în care instanţa a interpretat conţinutul raporturilor juridice dintre părţi pe baza probelor administrate nemijlocit în cauză.

Instanţele de fond au avut în vedere complexitatea raporturilor juridice dintre părţi şi ansamblul actelor încheiate, concluziile la care au ajuns cu privire la întinderea şi condiţiile obligaţiilor părţilor fiind rezultatul unei interpretări sistematice ale clauzelor inserate de părţi, iar această prerogativă a instanţei de apel nu poate fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. doar pentru că rezultatul nu este agreat de recurentă, cât timp nicio normă de drept material nu a fost în mod efectiv încălcată.

Pentru a fi şi mai evident că intenţia reală a recurentei este aceea de a critica netemeinicia deciziei şi modalitatea de interpretare a probelor administrate în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază demersul recurentei de reiterare a excepţiei de neexecutare a contractului din partea reclamantei, inclusiv prin evocarea unor înscrisuri ce nu au fost administrate drept probe cu prilejul judecării apelului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.

Văzând şi dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., va fi admisă cererea intimatei privind recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate pentru fomularea apărărilor în calea de atac a recursului, urmând a fi obligată recurenta la plata sumei de 16.850,4 RON, reprezentând onorariu avocat ales achitat potrivit înscrisurilor ataşate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 95/2019 din 25 februarie 2019 şi încheierii din 04 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. la plata sumei de 16.850,4 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2020.