Revision denied for exequatur refusal due to forged documents deemed irrelevant to non-finality of foreign judgment

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29.04.2010 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia Civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să fie recunoscute efectele sentinţei civile - ordin pronunţată la 28.10.2008, în dosarul nr. x, de Curtea Superioară de Justiţie Ontario.

Tribunalul Braşov, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 310/S/23.10.2010, a admis cererea şi a recunoscut hotărârea străină, pentru a putea fi executată în România.

Apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei primei instanţe a parcurs două cicluri procesuale, la finalizarea cărora a fost respins, prin decizia civilă nr. 10/Ap/19.02.2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pârâtul a recurat hotărârea din apel, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia nr. 1353/03.04.2014, prin care a admis recursul şi a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, cu consecinţa respingerii cererii de recunoaştere a hotărârii străine, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că obiectul procedurii de exequatur de faţă îl reprezintă un înscris care prezintă aparenţa unui act jurisdicţional şi că este nefondată critica privind neregularitatea procedurii de citare în faţa instanţei de fond, faţă de cele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 3803/04.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; de asemenea, a înlăturat susţinerile recurentului privind neîndeplinirea de către reclamant a cerinţelor de a depune înscrisurile în traducere autorizată şi supralegalizată, ca fiind prezentate omisso medio, atât timp cât în apel nu fusese formulată nicio critică în acest sens.

În schimb, notând că din analiza actului străin rezultă că la şedinţa din 28.10.2008 a fost prezent doar intimatul-reclamant, a evocat dispoziţiile art. 167 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi pe cele art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992 şi a apreciat că, în lipsa unui act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute de către recurentul-pârât, partea adversă ar fi trebuit să probeze caracterul definitiv al hotărârii instanţei străine.

Astfel, a constatat că înscrisurile depuse de către intimatul-reclamant, în încercarea de a dovedi acest caracter, relevă existenţa unei corespondenţe private între părţi şi că nu s-a probat, nici prin procedura informaţiilor asupra dreptului străin, că în provincia Ontario, Canada, citarea este considerată legal îndeplinită dacă înştiinţarea despre proces are loc inter partes litigantes, fără mijlocirea instanţei.

În plus, instanţa supremă a observat că a doua corespondenţă dintre părţi, datată 21.10.2008, nu mai poartă menţiunea că recurentului-pârât i s-ar comunica şi actul de sesizare a instanţei, returnat odată cu corespondenţa anterioară.

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că, şi dacă s-ar trece dincolo de aceste argumente, legate de caracterul oficial al comunicării sub forma citaţiei, procedura tot nu poate fi considerată a fi fost îndeplinită, cât timp probele au relevat că la data pretinselor comunicări recurentul-pârât îşi avea reşedinţa în x, iar nu în y, adresă la care a fost "citat".

În aceste circumstanţe factuale, a considerat că recurentul-pârât nu poate fi ţinut responsabil de refuzul primirii primei corespondenţe şi nici de neridicarea celei de-a doua, aşa cum în mod eronat a reţinut curtea de apel.

De aceea, instanţa supremă a reţinut că, şi dacă s-ar practica o abordare extrem de largă conceptului de "citare", procedura adoptată de intimatul-reclamant nu a condus la scopul urmărit de textele legale evocate, acela al înştiinţării părţii adverse despre obiectul şi data procesului purtat în străinătate.

În considerarea argumentelor prezentate, a considerat că instanţa de apel a confirmat în mod greşit hotărârea instanţei de apel, care a procedat la recunoaşterea unei hotărâri străine care nu avea caracter definitiv, aşa încât a admis recursul.

La data de 11.12.2019, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost înregistrată cererea de revizuire prin care A. a solicitat schimbarea în tot a deciziei nr. 1353/03.04.2014, prezentate mai sus.

În motivare, revizuentul a arătat că, pe parcursul judecării recursului, B., atunci recurent, a depus certificatul de neapelare din 04.10.2011 şi notificarea judecătorească din 02.12.2013, pretins a fi fost emise de instanţa străină, înscrisuri care, în urma unor cercetări penale, au fost desfiinţate în totalitate, fiind falsificate, prin încheierea nr. 08.11.2019, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă, potrivit aprecierii sale, la data de 17.11.2019.

Autorul demersului judiciar de faţă a mai precizat că procurorul a propus renunţarea la urmărirea penală a lui B. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals, în considerarea vârstei înaintate şi a împrejurării că locuieşte în străinătate.

După ce a citat unele aspecte reţinute în considerentele deciziei atacate, revizuentul a apreciat că aceasta a fost pronunţată în baza unor înscrisuri declarate false ulterior finalizării dosarului şi a pretins admiterea căii extraordinare de atac şi reformarea hotărârii.

În dovedire, a depus la dosar încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Judecătoria Braşov, secţia Penală pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Intimatul nu a prezentat întâmpinare.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 322 pct. 4 C. proc. civ., în limitele care interesează judecata în cauza de faţă, "Revizuirea (...) unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere (...) dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii (...)".

Motivul de revizuire în discuţie, sub aspectul ipotezei din text invocate, are ca justificare legală dispariţia temeiului material al hotărârii atacate pe această cale, întrucât conţinutul înscrisului în baza căruia s-a pronunţat hotărârea nu corespunde realităţii.

Pentru a se putea invoca cu succes revizuirea, este însă necesar ca înscrisul respectiv să fi fost determinant pentru soluţia la care s-a oprit instanţa.

Aşadar, în măsura în care înscrisul a fost declarat fals, revizuirea este, în principiu, admisibilă; ea este fondată numai dacă înscrisul a reprezentat şi temei al hotărârii, cu alte cuvinte dacă a constituit fundamentul ei.

Aceasta pentru că, potrivit dispoziţiilor art. 327 alin. (1) C. proc. civ., dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre.

Această reglementare legală a soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de revizuire dă expresie scopului căii de atac în discuţie, care constă, de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată; doar în ipoteza hotărârilor potrivnice legea prevede că soluţia pe care instanţa de revizuire o va pronunţa, atunci când găseşte calea de atac întemeiată, este cea a anulării celei din urmă hotărâri - în mod firesc, de altfel, pentru că în acest fel se valorifică autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Limitele dezbaterilor în care se desfăşoară judecata cererii de revizuire sunt indicate în art. 326 alin. (3) C. proc. civ.: ele vizează atât admisibilitatea căii de atac, cât şi faptele pe care ea se întemeiază, fapte care trebuie să aibă, aşadar, aptitudinea de a determina schimbarea hotărârii.

Pornind de la aceste considerente de principiu, Înalta Curte va verifica, în cele ce succed, măsura în care fapta pe care se întemeiază calea extraordinară de atac de faţă (desfiinţarea, ca fiind false, a certificatului de neapelare din 04.10.2011 şi a notificării judecătoreşti din 02.12.2013, pretins a fi fost emise de către instanţa străină) poate conduce la schimbarea deciziei nr. 1353/03.04.2014, atacate.

Considerentele respectivei decizii relevă că nici certificatul de neapelare din 04.10.2011, nici notificarea judecătorească din 02.12.2013 nu au constituit temei al admiterii recursului, prin decizia nr. 1353/03.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

După cum s-a consemnat în precedent, argumentul pe care instanţa supremă l-a avut în vedere, pentru a admite recursul prin hotărârea acum atacată, a fost acela al neîndeplinirii unei proceduri utile prin care intimatului B. să-i fi fost aduse la cunoştinţă obiectul şi data procesului purtat în străinătate, aşa încât hotărârea a cărei recunoaştere s-a solicitat nu avea caracter definitiv.

Acesta este sensul în care trebuie înţeleasă sintagma care a fost utilizată în considerentele deciziei atacate, atunci când Înalta Curte a constatat nelegalitatea recunoaşterii unei "hotărâri străine care nu avea caracter definitiv".

Este util de subliniat, în acest context, că însuşi art. 167 alin. (3) din Legea nr. 105/1992 leagă caracterul nedefinitiv al hotărârii străine de omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine.

Aşa fiind, Înalta Curte impune părţilor concluzia că, în cadrul procedurii de exequatur, noţiunea de hotărâre definitivă are un înţeles mai cuprinzător faţă de cel clasic, care presupune o hotărâre în care, de principiu, etapa judecăţii a fost deja epuizată.

În altă ordine de idei, cele două înscrisuri desfiinţate ca false au fost avute în vedere de instanţa supremă la judecata recursului, dar ele nu au fundamentat decizia, întrucât au fost privite ca lipsite de relevanţă, fiind extrinseci ordinului în discuţie, "iar caracterele ordinului trebuie apreciate raportat la elementele intrinseci ale acestuia, nu la elemente emanând din acte emise de alte entităţi, în legătură cu care nu s-a făcut dovada că au competenţă de a emite atari judecăţi de valoare" (pagina 6, paragraful 2).

În aceste condiţii, nu sunt îndeplinite cerinţele pe care textul art. 322 pct. 4 C. proc. civ. le pretinde pentru a se retracta hotărârea, deoarece, chiar dacă atât certificatul de neapelare din 04.10.2011, cât şi notificarea judecătorească din data de 02.12.2013, pretins a fi fost emise de instanţa străină, au fost desfiinţate, fiind false, decizia nr. 1353/03.04.2014 a Înaltei Curţi nu a fost fundamentată pe aceste înscrisuri, nu "s-a dat în temeiul" lor, aşa cum impune norma legală, ci în baza altor argumente, cele expuse mai sus.

De aceea, cererea de revizuire urmează să fie respinsă, în baza art. 326 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1353/03.04.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 17 iunie 2020.