Tax evasion civil liability revision: limits of extra petita and admissibility of post-judgment extrajudicial expertise

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 16 mai 2019, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, revizuirea deciziei penale nr. 138/A din 05 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2015, exclusiv pe latură civilă.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. pen., art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 5 din C. proc. civ.

Cererea a fost trimisă pe cale administrativă Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, unde a fost înregistrată sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1452 din 19 iunie 2019, Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în revizuire

Prin decizia civilă nr. 11 A din 07 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire; a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei penale nr. 138A din/05.02.2019, exclusiv pe latura civilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

3. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 11 A din 07 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs revizuentul A..

Recurentul-revizuent a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de revizuire, astfel cum a fost formulată şi precizată.

Printr-o primă critică dedusă judecăţii a susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul inserării în dispozitiv a menţiunii "definitivă", cu încălcarea dispoziţiilor art. 513 alin. (5) din C. proc. civ.

A mai arătat că prin intervenţii administrative neautorizate, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, deşi a fost introdusă la instanţa competent general şi material - Curtea de Apel Bucureşti - a fost direcţionată în mod nelegal către Tribunalul Bucureşti context în care a fost obligat să plătească de două ori taxa judiciară de 200 RON.

A susţinut recurentul că prin nerespectarea dispoziţiilor art. 513 alin. (2) din C. proc. civ. a fost încălcat principiul contradictorialităţii atâta timp cât obligaţiile procesuale ale intimatei au fost preluate şi exercitate de către reprezentantul Ministerului Public.

Este de observat că în cauză au fost aplicate în mod greşit prevederile art. 92 din C. proc. civ. câtă vreme procurorul de şedinţă şi-a depăşit prerogativele instituite de lege, în special cele care vizează apărarea ordinii de drept, prin concluziile orale consemnate în preambulul deciziei atacate ce acreditează ideea că în ipoteza existenţei unei sancţiuni penale trebuie inventat prejudiciul drept cauză.

Or, art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, avut în vedere de hotărârea ce a făcut obiectul cererii de revizuire, stabileşte legătura de cauzalitate între fapta de evaziune fiscală şi existenţa unui prejudiciu cuantificabil sub forma unei creanţe certe, lichide şi exigibile, cu consecinţa aplicării graduale a sancţiunii penale.

Cu referire la motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa a reţinut în mod greşit că cererea de revizuire se limitează la criticile aduse modului în care a fost valorificată proba cu expertiză contabilă judiciară în procesul penal, faptului că instanţa de apel nu a dat curs evidenţelor contabile sau că percheziţia imobiliară s-a desfăşurat în afara cadrului legal atâta timp cât în cererea introductivă, precizată, s-a învederat ca motiv de revizuire împrejurarea că instanţa penală nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, respectiv nu a lămurit capătul de cerere privind inexistenţa în fapt a prejudiciului de 528.000 RON, care să întrunească elementele unei creanţe certe, lichide şi exigibile, astfel cum prevede Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.

A mai arătat că instanţa penală nu s-a pronunţat asupra aplicării greşite a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reţinând că simpla înregistrare a facturii fiscale nr. x/01.05.2010 ar putea fi asociată scopului "de a produce un prejudiciu bugetului de stat prin sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale", fără să facă vreo analiză cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale stabilite prin normele de drept fiscal cu privire la existenţa obligaţiilor fiscale în cauză.

Or, înregistrarea eronată a facturii nr. x/01.05.2010 nu permite luarea în calcul la stabilirea profitului şi, pe cale de consecinţă, a impozitului pe profit în raport de dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, iar raportul de expertiză efectuat în cauza penală confirmă că această factură nu s-a materializat prin plăţi efective între partenerii de tranzacţie.

A mai susţinut că reţinerea de către instanţa penală a sumei de 528.000 RON ca prejudiciu rezultat din impozitul pe profit aferent facturii menţionate întruneşte, totodată, elementele constitutive ale unei acţiuni discriminatorii, câtă vreme a acreditat, în mod arbitrar, o procedură nevalidată de legislaţia fiscală şi contabilă, stabilind în sarcina contribuabilului o obligaţie - plata impozitului pe profit - provenită dintr-un fapt generator, în condiţiile în care drepturile corelative ale contribuabilului, raportate la acelaşi fapt generator, - deductibilitatea TVA aferentă - au fost respinse de organul fiscal competent prin acte administrative fiscale definitive şi executorii.

În niciuna din hotărârile judecătoreşti nu există o analiză concretă asupra unui alt lucru cerut, respectiv acela prin care să se justifice cum s-ar fi putut realiza în fapt "sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale", atât timp cât a făcut dovada că la data înregistrării facturii în cauză, societatea nu avea obligaţii fiscale restante la impozitul pe profit, că începând cu 23.11.2009 şi până în prezent, societatea nu a mai desfăşurat niciun fel de activitate economică, urmare deciziei nr. 7404/23.11.2009 de suspendare a activităţii, că în următorii 5 ani cât operează prescripţia fiscală şi, mai mult, chiar până în prezent, societatea nu a mai avut niciun fel de activitate şi niciun fel de ventituri, fiind astfel exclusă orice împrejurare care ar fi putut să activeze acea pretinsă clauză invocată de instanţele de judecată, vizând "scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale."

Cu referire la motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a susţinut că instanţa a contestat valoarea probantă a raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, fapt ce contravine atât dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, cât şi punctului de vedere exprimat de Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 130/19.02.2008 în contextul refuzului nejustificat al instanţei penale de a acorda inculpatului dreptul la coparticiparea unui expert parte şi de a da curs cererilor de soluţionare a obiecţiunilor la raportul de expertiză.

Or, raportul de expertiză contabilă extrajudiciară vine să complinească lipsa informaţiilor utile cauzei reţinute de partea potrivnică odată cu preluarea tuturor evidenţelor în cursul percheziţiei domiciliare neconforme şi nelegale, fiind în deplină conformitate cu regulile stabilite prin art. 2 pct. c) şi g) din Legea nr. 241/2005.

Valoarea mijloc de probă în actul de judecată pe care o are o expertiza tehnică extrajudiciară este confirmată şi prin pct. 22 din decizia nr. 87/13.02.2019 a Curţii Constituţionale a României.

Un alt motiv de recurs al deciziei atacate îl constituie faptul că instanţa învestită cu judecarea cauzei de revizuire a omis să se pronunţe asupra înscrisului invocat în notele scrise din 07.01.2020, la pct. 2, respectiv factura fiscală nr. x/17.09.2019, prin care a fost stornată integral factura nr. x/01.05.2010, factură ce a fost întocmită în conformitate cu legislaţia fiscală.

4. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 15 iunie 2020, a dispus comunicarea cererii de recurs intimatei, cu menţiunea de a depune întâmpinare, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare, menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în complet filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 18 noiembrie 2020, completul filtru, constatând că recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. şi că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 11 A din 07 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen pentru judecata recursului la 27 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului şi soluţia pronunţată

Analizând recursul în condiţiile art. 499 din C. proc. civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de exigenţele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi exercitat un control judiciar în limitele criticilor care vizează nelegalitatea hotărârii ce a fost pronunţată în soluţionarea cererii de revizuire.

În lumina acestor exigenţe, rezultă că analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecăţii realizate de curtea de apel, astfel cum aceasta se reflectă în decizia ce face obiectul prezentului recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ., prin raportare la criticile deduse judecăţii prin cererea de recurs.

Printr-o primă critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-revizuentul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate prin prisma inserării în dispozitiv a menţiunii "definitivă", împrejurare în care devin incidente dispoziţiile art. 513 alin. (5) din C. proc. civ.

În acest punct, Înalta Curte reţine că dispoziţiile legale pretins încălcate prevăd că:

"Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită."

Este relevant a fi amintit principiul legalităţii căilor de atac, principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora, "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

Menţiunea "definitivă" în dispozitivul deciziei atacate nu determină nulitatea necondiţionată a hotărârii în condiţiile art. 174 alin. (2) din C. proc. civ. atâta timp cât calea de atac este reglementată de lege şi nu de instanţa de judecată. Drept urmare, neindicarea căii de atac nu a privat partea de dreptul de a exercita recursul şi nici nu i-a adus vreo vătămare care ar putea fi înlăturată prin desfiinţarea hotărârii în condiţiile în care revizuentul nu numai că a atacat hotărârea respectivă cu calea de atac prevăzută de lege, dar a făcut-o şi în termenul legal, astfel încât apare ca nefondată critica expusă.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost reclamată şi prin raportare la direcţionarea în mod nelegal către Tribunalul Bucureşti a acţiunii deduse judecăţii de la instanţa competent general şi material - Curtea de Apel Bucureşti, fapt ce a generat de două ori plata taxei judiciare de 200 RON, însă contextul factual descris se circumscrie unor proceduri judiciare derulate în etapele anterioare ale procesului civil, ce exced obiectului învestirii instanţei de control judiciar.

În dezvoltarea şi argumentarea juridică a motivului de recurs ce se axează pe împrejurarea că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 513 alin. (2) din C. proc. civ., recurentul-revizuent a reliefat faptul că în lipsa intimatei şi cu consimţământul instanţei, drepturile procesuale au fost exercitate de către reprezentantul Ministerului Public, care şi-a depăşit prerogativele în ceea ce priveşte "apărarea ordinii de drept", prevăzute de art. 92 din C. proc. civ., în contextul concluziilor orale consemnate în preambulul deciziei atacate.

Înalta Curte reţine că procesul civil este un proces al intereselor private şi de aceea rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil - principiul disponibilităţii şi principiul contradictorialităţii.

Principiul contradictorialităţii, edictat de art. 14 din C. proc. civ., presupune comunicarea motivelor de fapt şi de drept pe care partea şi-a întemeiat pretenţiile, precum şi a mijloacelor de probă de care înţelege să se folosească, astfel încât partea adversă să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere.

Or, în speţa supusă analizei, prin prezentarea propriilor concluzii cu privire la faptele cauzei şi la aplicarea legii în cadrul judecăţii cererii de revizuire, procurorul nu s-a substituit poziţiei procesuale a intimatei şi nici nu s-a erijat într-un apărător al intereselor acesteia, ci a urmărit realizarea finalităţii avută în vedere de legiuitor prin prevederile art. 92 din C. proc. civ.

Recurentul-revizuent a criticat decizia atacată şi prin prisma motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ. în raport de care instanţa a reţinut în mod greşit că cererea de revizuire se limitează la criticile aduse modului în care a fost valorificată proba cu expertiză contabilă judiciară în procesul penal, la faptul că instanţa penală nu a dat curs evidenţelor contabile sau că percheziţia imobiliară s-a desfăşurat în afara cadrului legal.

Astfel, motivul de revizuire invocat în cererea precizată vizează împrejurarea că instanţa penală nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, respectiv nu a lămurit capătul de cerere privind inexistenţa în fapt a prejudiciului de 528.000 RON, care să întrunească elementele unei creanţe certe, lichide şi exigibile, astfel cum prevede Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.

Totodată, instanţa penală nu s-a pronunţat asupra aplicării greşite a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reţinând că simpla înregistrare a facturii fiscale nr. x/01.05.2010 ar putea fi asociată scopului "de a produce un prejudiciu bugetului de stat prin sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale", fără să facă vreo analiză cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale stabilite prin normele de drept fiscal cu privire la existenţa obligaţiilor fiscale în cauză, iar raportul de expertiză efectuat în cauza penală confirmă că această factură nu s-a materializat prin plăţi efective între partenerii de tranzacţie.

Criticile expuse nu pot fi primite din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care permite casarea hotărârii atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Textul de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecăţii, fie la faptul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată şi ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deşi se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers.

Înalta Curte aminteşte că legiuitorul a prefigurat cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. pentru ipoteza în care instanţa s-a pronunţat plus, minus sau extra petita ca fiind o aplicare a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să statueze numai în limitele fixate de cererile cu care a fost învestită.

Se cuvine a menţiona că textul de lege evocat se referă la obiectul cererii cu care a fost învestită instanţa, deci la pretenţiile concrete formulate de părţi, având natura juridică a cererii de chemare în judecată (principală, reconvenţională sau incidentală) a cărei soluţionare pune capăt litigiului, aspect care o delimitează de alte cereri, pe care părţile le pot formula pe parcursul procesului, şi în raport de care nu se poate reţine incidenţa motivului de revizuire menţionat.

De altfel, în jurisprudenţă, s-a statuat că prin "lucru cerut", ipoteză invocată de revizuent în cadrul cererii de revizuire, trebuie să se înţeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii supuse judecăţii.

Or, după cum în mod corect a constatat curtea de apel, împrejurările reclamate în speţă se circumscriu unor critici privind modul de soluţionare a laturii penale de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi nu motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., motiv raportat la ipotezele avute în vedere de acesta. Prin urmare, nu este permis a se repune în discuţie o hotărâre judecătorească penală definitivă atunci când partea este nemulţumită de soluţia pronunţată, în caz contrar stabilitatea juridică şi puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti rămânând fără niciun fel de eficienţă.

În acest context, se are în vedere şi faptul că partea care pretinde revizuirea laturii civile a unei hotărâri penale are a se supune rigorilor prevăzute de dispoziţiile C. proc. civ. în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale aceste căi extraordinare de atac, neputând invoca, în scopul înlăturării acestora, specificul procedurii penale în care s-a finalizat judecata acţiunii civile.

În alte cuvinte, solicitând revizuirea unei hotărâri judecătoreşti penale definitive în privinţa laturii civile, partea interesată nu poate cere instanţei civile analizarea unor chestiuni de fapt şi de drept, legalitatea modului de administrare a probei cu expertiză şi a modului de calcul al prejudiciului, care prezentau relevanţă cu privire la latura penală a procesului, întrucât aceste aspecte sunt şi rămân în competenţa exclusivă a instanţei penale.

În aceleaşi coordonate se înscriu şi criticile aduse deciziei atacate din perspectiva neanalizării unui alt lucru cerut, respectiv a modalităţii realizării în fapt a "sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale".

Raportându-se la motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia atacată sub aspectul contestării de către instanţă a valorii probante a raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, fapt ce contravine atât dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, cât şi punctului de vedere exprimat de Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 130/19.02.2008, în contextul refuzului nejustificat al instanţei penale de a acorda inculpatului dreptul la coparticiparea unui expert parte şi de a da curs cererilor de soluţionare a obiecţiunilor la raportul de expertiză. În opinia sa, valoarea mijloc de probă în actul de judecată pe care o are o expertiza tehnică extrajudiciară este confirmată şi prin pct. 22 din decizia nr. 87/13.02.2019 a Curţii Constituţionale a României.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică ori care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor."

Aşa cum rezultă din aceste dispoziţii legale, pentru admisibilitatea revizuirii este necesar ca, în mod cumulativ: revizuentul să înfăţişeze un înscris probator care să nu fi fost folosit în procesul finalizat cu hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data la care a fost pronunţată hotărârea ce se solicită a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea atacată fie din motive mai presus de voinţa revizuentului, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică; în plus, acesta trebuie să fie determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluţie dacă ar fi fost cunoscut de instanţă.

Din analiza acestor elemente rezultă că sfera de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi este foarte limitată.

Procedând la analizarea înscrisului invocat în susţinerea cererii de revizuire, în mod corect curtea de apel a constatat că nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. câtă vreme raportul de expertiză extrajudiciară exhibat de recurent poartă data de 08 martie 2019, dată ce este ulterioară datei de 05 februarie 2019 când s-a pronunţat decizia penală nr. 138 A a Curţii de Apel Bucureşti.

Or, după cum s-a menţionat, nu se poate cere revizuirea unei hotărâri pe baza unui înscris apărut după pronunţarea acesteia, textul legal referindu-se exclusiv la situaţia în care înscrisul exista în momentul judecării pricinii finalizate prin hotărârea atacată, concluzie desprinsă din împrejurarea că textul legal menţionat vorbeşte de descoperirea înscrisului care a fost reţinut de partea adversă sau care nu a putut fi înfăţişat dintr-o cauză mai presus de voinţa părţii interesate. Această cerinţă este esenţială, deoarece altfel un proces definitiv soluţionat ar putea fi supus revizuirii pe bază de înscrisuri posterior confecţionate şi autoritatea de lucru judecat ar deveni iluzorie.

Pe de altă parte, raportul de expertiză extrajudiciară reclamat nu se circumscrie noţiunii de "înscris" interpretată în sens restrictiv, întrucât reprezintă un act prin care se materializează un alt mijloc de probă şi nu poate fi asimilat unui înscris în sensul avut în vedere prin dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul a avut posibilitatea legală de a-şi expune apărările şi de a formula obiective şi obiecţiuni la expertizele administrate de instanţa de apel în cadrul procesului penal.

Critica inserată în partea finală a cererii de recurs cu privire la omisiunea curţii de apel de a se pronunţe asupra înscrisului reprezentând factura fiscală nr. x/17.09.2019, invocat în notele scrise din 07 ianuarie 2020, nu poate fi primită din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atâta timp cât obligaţia de motivare, statuată la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura şi de circumstanţele cauzei, ceea ce, în speţă, s-a realizat. Are în vedere Înalta Curte că la pronunţarea deciziei atacate, curtea de apel a procedat la analiza susţinerilor revizuentului prin raportare la înscrisurile depuse până la închiderea dezbaterilor, aşa încât înscrisurile depuse odată cu concluziile scrise nu mai puteau constitui obiect de analiză la acel moment procesual.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 11A din 07 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 11A din 07 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.